Voluntari sârbi pe frontul românesc din Dobrogea

Autor 37704 vizualizări


De-a lungul veacurilor, dintre toţi vecinii României, singurii cu care ţara noastră nu a avut niciun conflict armat au fost sârbii. „Trei prieteni – spune înţelepciunea populară – au românii:Dunărea, Marea Neagră şi sârbii”. Fireşte, ca între orice vecini, neînţelegeri mai mici sau mai mari au existat, dar războaie, înfruntări cu arma în mână, niciodată. Dimpotrivă, la mare necaz, cele două popoare nu au şovăit să pună mâna pe arme pentru a se întrajutora. Încă în 1389, în marea bătălie de la Kosovo Polie (Câmpia Mierlei) a sârbilor cu otomanii, Mircea cel Bătrân trimitea un corp expediţionar în sprijinul trupelor cneazului Lazăr – sârbii fiind însă, până la urmă, înfrânţi. Jumătate de mileniu mai târziu, în timpul primei conflagraţii mondiale, sârbii, împreună cu fraţii lor de limbă croaţi şi sloveni, veneau în ajutorul românilor cu o divizie de voluntari, care, în lupte aprige, purtate pe câmpiile Dobrogei, au dat grele jertfe de sânge. În semn de cinstire a sacrificiului lor, la Medgidia a fost ridicat, acum opt decenii şi jumătate, un impresionant monument-criptă, în faţa căruia, an de an, la 11 noiembrie, de Ziua Armistiţiului în marele război din 1914-1918, se desfăşoară de atunci o emoţionantă ceremonie comemorativă.

 La 14 august 1916, după doi ani de neutralitate, România intra în Primul Război Mondial de partea Triplei Antante, împotriva coaliţiei Puterilor Centrale, devenind implicit şi aliată a Serbiei vecine. Pe fundalul succeselor iniţiale din Transilvania, a intervenit, din păcate, dezastrul de la Turtucaia (19-24 august). Frontul dobrogean căpăta o importanţă esenţială, trupele române, cărora li s-au alăturat cele ruse, având de înfruntat ofensiva germano-bulgară a feldmareşalului Mackensen.

 La încleştarea înverşunată de pe acest front, în răstimpul sfârşitului de vară şi toamnei anului 1916, au contribuit cu prisosinţă ostaşii şi ofiţerii Diviziei I de voluntari sârbi.

Împrejurările în care s-a constituit această divizie, iar apoi a ajuns în România, ţin aproape de domeniul ficţiunii.

Atentatul de la Sarajevo, comis la 28 iunie 1914 de tânărul bosniaco-sârb Gavrilo Princip împotriva arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul prezumtiv al tronului Austro-Ungariei, a dus la intrarea armatelor acestei ţări în Serbia şi la declanşarea Primului Război Mondial. Balcanii sunt în flăcări.

Foto: Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, la Sarajevo, în iunie 1914. Ilustraţie din suplimentul de duminică al ziarului „Il Corriere della Sera”

În condiţiile unei disproporţii evidente de forţe, rezistenţa vitejească a sârbilor a fost înfrântă, o parte din trupele lor retrăgându-se în munţii Albaniei, de unde au fost trimise pe Frontul din Salonic.

 

Iorga:„Cauza lor e şi cauza noastră”

Opinia publică din România a urmărit cu vie emoţie aceste evenimente, simpatizând vădit cu cauza sârbilor. O ilustrare evidentă a acestei simpatii o constituie înflăcărata conferinţă „Serbia eroică şi martiră”, suţinută de Nicolae Iorga la Ateneul Român, în ziua de 24 octombrie 1915. „Cauza lor dreaptă este şi cauza noastră”, declara, în faţa unui auditoriu care aplauda frenetic, marele istoric, făcând aluzie străvezie la dezideratul larg împărtăşit ca România să se alăture puterilor Antantei pentru a-şi satisface revendicările naţionale. „Trecutul nostru întreg, ca şi interesul nostru actual, ne impun să fim cu inima astăzi, cu fapta cât se va putea mai curând, alături de cei care reprezintă sublimul eroism înaintea obrăzniciei cuceritoare a celui mai puternic”, continua istoricul, pentru a sublinia apăsat:„toţi suntem cu Serbia, toţi acei care pot vorbi şi acei care încă nu pot vorbi”– cuvinte care nu mai aveau nevoie de nicio explicaţie. În mai puţin de un an, România se conforma vijeliosului îndemn din aula Ateneului, iar sârbii aveau să-şi arate recunoştinţa prin divizia de voluntari.

O incredibilă odisee, de la Marea Egee la Murmansk

Se cuvine amintit aici că pe fronturile de luptă existau în armata austro-ungară nu puţini ostaşi din Croaţia, Slovenia şi Bosnia Herţegovina, teritorii care nu se bucurau de independenţă, fiind incorporate în spaţiul chezaro-crăesc, iar aceşti ostaşi şi-ar fi dorit să se alăture fraţilor lor sârbi, care dobândiseră neatârnarea (toţi vorbind aceeaşi limbă, numai credinţele religioase fiind diferite, urmare a vicisitudinilor istorice). Prizonieratul sau dezertarea erau pentru aceştia căi de a-şi vedea împlinită dorinţa şi, din rândurile celor care căzuseră prizonieri ori dezertaseră la ruşi, plus un număr de sârbi, a fost formată o divizie de voluntari care, din primăvara anului 1916, se afla în pregătire la Odessa, pe teritoriul Imperiului Ţarist. Cadrele de conducere urmau a fi asigurate de ofiţeri ai armatei sârbe, aflate pe Frontul din Salonic.

Pentru a ajunge însă în portul rusesc de la Marea Neagră, aceşti ofiţeri au trecut printr-o incredibilă odisee. Au trebuit să traverseze Marea Egee, apoi să străbată aproape pe toată lungimea ei Mediterana până la Gibraltar, să navigheze de-a lungul Atlanticului în largul Peninsulei Iberice, pentru a intra, prin Canalul Mânecii, în Marea Nordului, şi de aici să ia din nou calea Atlanticului, pentru a debarca, în fine, după un periplu maritim de mii de kilometri, la Murmansk, portul liber tot timpul anului de gheţuri, de la Marea de Barenţ. Un traseu halucinant, presărat cu nenumărate pericole, sub forma submarinelor germane, care pândeau gata să lovescă în orice moment. De la Murmansk, alte mii de kilometri, de data aceasta pe uscat, în legănatul trenului, prin nesfârşitele stepe ruseşti până la Odessa. Întregindu-şi rândurile cu cadre ofiţereşti sârbe, divizia de voluntari, la capătul unui scurt proces de instrucţie, a fost trimisă să lupte pe Frontul din Dobrogea, alături de soldaţii români şi ruşi, împotriva trupelor lui Mackensen. În ciuda caracterului ei multietnic, diviziei i s-a spus ca fiind a „voluntarilor sârbi”, deoarece componenţii ei îşi declaraseră lealitatea faţă de regatul sârb, singura formaţie statală independentă din spaţiul slavilor de sud (iugoslavilor), iar uniformele şi gradele erau cele ale armatei sârbeşti.

Ordinul „Mihai Viteazul” pentru eroii sârbi

Cu un efectiv de 18.868 de combatanţi, din care peste 600 de ofiţeri, divizia de voluntari a înscris pe pământul Dobrogei o pagină de eroism în bătăliile desfăşurate din 25 august până în 12 octombrie 1916. Pierderile suferite în încleştările aprige de la Bazargic, Grelengic, Cocargea, Topraisar, Amzacea, Engimahale au fost considerabile:aproape 3.000 de morţi şi mai bine de 6.000 de răniţi. Pentru actele lor de bravură, 11 ofiţeri sârbi, în frunte cu comandantul diviziei, colonelul S. Hadjici, alături de alţi doi colonei, doi locotenenţi-colonei, trei maiori, un căpitan şi doi sublocotenenţi, au primit cel mai înalt ordin militar românesc, „Mihai Viteazul”. Cu titlul de exemplu se poate cita cazul căpitanului Milenko Milicievici, expunerea de motive relevând „curajul şi spiritul de camaraderie de care a dat dovadă în luptele de la Cocargea, aducând în liniile româneşti un cheson de tun tras de soldaţi”.Amintiri ale frăţiei de arme româno-sârbeşti din acea vreme – uniforme, arme şi obiecte personale ale voluntarilor, pagini ale jurnalelor de front, listele şi portretele ofiţerilor sârbi pe pieptul cărora a fost prinsă prestigioasa distincţie – îşi au loc de cinste în Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I” din Bucureşti.

„Piramida albă”, monumentul-simbol de la Medgidia

Dar cel mai important simbol al episodului din acea nu prea îndepărtată vară-toamnă rămâne osuarul de la Medgidia al voluntarilor sârbo-croato-sloveni – cunoscut sub denumirea simplificată Monumentul Eroilor Sârbi. El a fost inaugurat în mod solemn la 7 septembrie 1926 de către regele Ferdinand al României reîntregite şi regele Alexandru Karagheorghevici, întemeietor (coincidenţă remarcabilă, în aceeaşi zi de 1 decembrie 1918, când, la Alba Iulia, era proclamată Marea Unire Naţională a tuturor românilor) al Regatului Sârbo-Croato-Sloven, devenit apoi Regatul Iugoslaviei. Cei doi monarhi erau de altfel înrudiţi, primul fiind socrul celui de-al doilea:cu patru ani în urmă, în 1922, regele Alexandru Karagheorgevici lua în căsătorie, cu mare fast, pe principesa Maria (Mărioara), fiica regelui Ferdinand şi a reginei Maria.

Foto: Nuntă regală, în iunie 1922:principesa Maria (stânga), fiica reginei Maria şi a regelui Ferdinand (în mijloc), se căsătoreşte cu regele sârb Alexandru Karagheorghevici (dreapta)

Era o căsătorie pusă la cale, cu finul ei simţ diplomatic, de aceasta din urmă, care, din dorinţa ei de a consolida poziţia României în peninsula balcanică prin alianţe matrimoniale (marei regine românce i se spunea, în parte cu maliţiozitate, în parte cu admiraţie, „soacra Balcanilor”), mai aranjase, înainte cu un an (1921), o dublă căsătorie:a prinţului moştenitor al Greciei, George (devenit puţin mai târziu regele George al II-lea), cu principesa Elisabeta a României şi a moştenitorului tronului României (ulterior rege) Carol cu prinţesa Elena (sora lui George şi viitoarea mamă a regelui Mihai). O încrengătură complicată de relaţii de înrudire dinastice, care, până la urmă, nu ieşit, aşa cum şi-a dorit augusta personalitate ce o proiectase;doar căsătoria lui Alexandru Karagheorgevici cu Mărioara a fost izbutită, celelalte sfârşind prin divorţuri timpurii.

O dovadă a reuşitei mariajului regelui sârb (el nu avea să trăiască însă prea mult, căzând victimă la Marsilia, în 1934, atentatului comis de un terorist croat) cu principesa română şi a excelentelor relaţii dintre casa domnitoare a Regatului Sârbo-Croato-Sloven şi casa domnitoare a României este însăşi monumentul de la Medgidia, ridicat în comun de către cele două case. Construit din marmură albă provenită din Serbia şi amplasat pe aleea principală, denumită „Aleea Eroilor Sârbi”, a cimitirului ortodox din oraşul dobrogean, impozantul monument are forma unei piramide, ceea ce se explică prin faptul că Alexandru Karagheorghevici era mason;iar piramida era unul dintre însemnele masoneriei. Un confrate în ale scrisului, ziaristul Milan Petrovici, originar din Serbia, dar devenit demult cetăţean român, care ne-a furnizat multe dintre amănuntele articolului de faţă, consideră – şi desigur el are informaţia necesară – că „Piramida Albă” de la Medgidia este cel mai important monument din afara Serbiei care evocă gloria militară a acestei ţări. O mărturie în plus a legăturilor strânse, mergând înapoi cu secole, dintre cele două popoare vecine, român şi sârb.

O prietenie care a rezistat vicisitudinilor

Nu este deloc exagerat de a vorbi despre existenţa unui „spirit de la Medgidia”, care, în perioada interbelică, şi-a găsit întruchipare pe plan internaţional în conlucrarea rodnică în cadrul Micii Înţelegeri (alături de Cehoslovacia) şi al Înţelegerii Balcanice (alături de Grecia şi Turcia). Când, după izbucnirea celei de-a doua conflagraţii mondiale, Iugoslavia a fost ocupată, în primăvara lui 1941, de către Germania nazistă, Hitler a oferit „cu generozitate” României – tot nu dădea de la el – Banatul sârbesc;viitorul mareşal Antonescu a refuzat însă această ofertă otrăvită.

La câţiva ani după încheierea marii încleştări, în relaţiile dintre Bucureşti şi Belgrad a intervenit un îngheţ accentuat odată cu ruptura dintre Tito şi Stalin şi expulzarea Iugoslaviei din Cominform. Unor fruntaşi sârbi din România, acuzaţi de „titoism”, li s-au intentat procese soldate cu severe condamnări, în vreme ce elementele socotite „nesigure” de la graniţa română cu Iugoslavia au fost deportate. După moartea lui Stalin şi după scuzele pe care şi le-au cerut noii lideri sovietici pentru conflictul artificial cu Belgradul, relaţiile româno-sârbeşti s-au normalizat şi îmbunătăţit rapid – o concretizare dintre cele mai spectaculoase constituind-o grandioasa hidrocentrală de la Porţile de Fier, a cărei construcţie a fost terminată în 1972. Nu poate fi, totuşi, trecută cu vederea invidia pe care, în ciuda cordialităţii manifestate la întâlnirile bilaterale, Ceauşescu o manifesta în ascuns pentru rolul lui Tito ca lider al mişcării de nealiniere – rol pe care aspira să şi-l atribuie pentru sine, dovadă şi turneele sale în Africa, Asia, America Latină.

Foto: Programul festivităţii de inaugurare a „Piramidei albe” de la Medgidia, din septembrie 1926

Destrămarea treptată, în anii ’90, a RSF Iugoslavia, conflictele interetnice care au sfâşiat această ţară aveau să consemneze un nou moment delicat în raporturile cu România:dreptul de survol al teritoriului românesc, acordat de regimul Constantinescu avionelor NATO care bombardau obiective sârbeşti în timpul intervenţiei militare a Belgradului împotriva forţelor secesioniste albaneze din Kosovo. În schimb, ca un fel de compensaţie, luni şi luni de-a rândul, pe canale clandestine, mai mult sau puţin private, din România s-au scurs spre Serbia importante cantităţi de carburant preţios, autorităţile locale făcându-se că nu văd ce se întâmplă.

Până la urmă, a fost depăşit şi noul moment de criză. Astăzi întreţinem iarăşi relaţii de prietenie, chiar dacă nu la vechea temperatură, cu Serbia, cea mai mare dintre republicile fostei Iugoslavii, ca şi cu celelalte republici succesoare, Croaţia, Slovenia, Bosnia, Macedonia, Muntenegru. Este semnificativ că România, consecventă unei poziţii de principiu, nu recunoaşte Kosovo, teritoriu unde odinioară Mircea cel Bătrân a venit în ajutorul cneazului Lazăr şi care astăzi s-a constituit într-o entitate statală separată, cu populaţie preponderent de limbă albaneză şi religie musulmană. Ţara noastră nu intenţionează să recunoască noua entitate atâta timp cât nu va interveni, cum declara preşedintele Băsescu, o înţelegere directă între Belgrad şi Priştina.

Omagiul celor de azi faţă de cei de ieri...

De la dezvelirea de către regele Ferdinand şi regele Alexandru Karagheorghevici a Monumentului Eroilor Sârbi s-au împlinit 85 de ani, iar de la intrarea României în Primul Război Mondial, 95 de ani.

Ceremoniile tradiţionale de la Medgidia au îmbrăcat, de aceea, anul acesta, semnificaţia unui jubileu, ele începând încă din septembrie. Reprezentanţi ai autorităţilor civile şi militare, ai unor organizaţii obşteşti, locuitori ai oraşului, delegaţi veniţi din Serbia şi-au adus omagiul eroilor ale căror rămăşiţe pământeşti îşi află odihna veşnică în monumentul-criptă, ca şi tuturor celor peste 18.000 de voluntari. Un sobor de preoţi a oficiat un serviciu divin, iar de o parte şi de alta a „Piramidei Albe” au fost depuse jerbe de flori. Impresionantă a fost defilarea unor militari în uniformă de epocă, reînviind pentru o clipă vremurile atât de zbuciumate de odinioară.

Note 

*Înmânarea drapelului unui regiment din Divizia 1 infanterie voluntari sârbi (Divizia Sârbă) din Armata rusă. Odessa, 1916

""