Autor 7011 vizualizări


Victoriile răsculaților vlahi și bulgari din Munții Haemus (Balcani) și din thema Paristrion-Paradunavon, conduși de fruntașii vlahi, frații Asan și Petru, obținute asupra Imperiului Bizantin între 1185 și 1187/1188 cu concursul militar al cumanilor nord-dunăreni, au dus, în final, la constituirea, între Munții Balcani și Dunăre, a Țaratului Vlaho-Bulgar. Succesele repurtate de aliații vlaho-bulgaro-cumani asupra forțelor bizantine destinate reprimării mișcării au impus autorităților de la Constantinopol o primă recunoaștere a noii organizări politico-statale din Peninsula Balcanică, în 1187 sau 1188.

Diplomația bizantină în acțiune

Sursele de care dispunem ne relevă două aspecte deosebit de importante: a) faptul că în primele decenii de existență a statului vlaho-bulgar, incluzând aici și perioada răscoalei antibizantine dintre 1185-1187/1188, rolul esențial, politic și militar a revenit vlahilor; b) lipsa unei unități politice și de acțiune a vlahilor balcanici. În aceste condiții, la cumpăna secolelor XII-XIII, alături de Țaratul Vlaho-Bulgar, au luat naștere în Balcani și alte formațiuni politice vlahe autonome, aflate în raporturi conflictuale cu Bizanțul, iar unele dintre ele și cu statul Asăneștilor, creat de conaționalii lor.

Cauzele care au determinat această evoluție politică a vlahilor balcanici au fost multiple. Dintre acestea, pe baza informațiilor din sursele de care dispunem, distingem, în primul rând: aria largă a zonelor de locuire vlahe, răspândite sub forma unor insule compacte între celelalte populații din regiune, fără contacte strânse între ele, ceea ce a împiedicat realizarea unei unități de acțiune împotriva Bizanțului și, cea mai importantă după părerea nostră, rivalitățile existente la nivelul păturii conducătoare, între fruntașii vlahilor, dornici de parvenire, speculate și întreținute cu abilitate de diplomația bizantină.

În aceste condiții, concomitent cu luptele duse împotriva Imperiului Bizantin, asistăm la răbufnirea puternică a rivalităților dintre diverșii conducători ai vlahilor, materializate uneori în violente confruntări militare între ei, în trecerea unor grupări în slujba Bizanțului, în trădări, în dispute interne sau chiar asasinate. Incapabil să anihileze prin forță răscoala vlaho-bulgară, Imperiul Bizantin a recurs în acest scop la serviciile versatei sale diplomații, care a găsit în ambițiile politice personale și în rivalitățile dintre conducătorii vlahilor din diferitele regiuni ale Balcanilor, terenul ideal de acțiune.

Fluturându-le acestora mirajul unor cariere facile la curtea imperială și implicit a unor ascensiuni rapide în ierarhia politică și militară a imperiului, diplomația bizantină a reușit să-i atragă pe unii dintre ei în serviciul Constantinopolului și să-i opună conaționalilor lor răsculați, aflați în conflict cu Bizanțul.

Dobromir Chrysos - prima sciziune în rândul vlahilor balcanici

O primă încercare a diplomației bizantine de a rupe coeziunea răsculaților, mai exact de a împiedica o acțiune comună a tuturor vlahilor din Balcani, s-a consumat chiar în debutul mișcării antibizantine vlaho-bulgare, prin 1185-1186. Protagonistul acestei acțiuni bizantine a fost un fruntaș vlah din Macedonia, Dobromir Chrysos. Deși succesul obținut de curtea bizantină a fost doar unul parțial, el s-a dovedit însă, cel puțin pentru o perioadă de timp, extrem de util imperiului.

Conform informațiilor transmise de cronicarul bizantin contemporan Niketas Choniates, în demersurile lor, autoritățile constantinopolitane au susținut acțiunile separatiste ale lui Dobromir Chrysos, aflat în conflict cu Asan și Petru. Profitând la maximum de acest lucru, diplomația imperială l-a dirijat pe Dobromir Chrysos împotriva celor doi frați, reușind astfel să-l opună propriilor săi conaționali, răsculați împotriva dominației bizantine.

„Acest Chrysos - scrie Niketas Choniates - era vlah după neam […], și nu se înțelesese cu Petru și Asan când ei s-au ridicat împotriva romeilor (bizantinilor, n.n.), ba chiar ridicase armele împotriva lor, împreună cu cinci sute de oameni din același neam cu el, pe care-i avea și devenise un aliat al romeilor”.

Acțiunea curții bizantine a înregistrat temporar succes, Dobromir Chrysos servind imperiul o perioadă de timp. Ulterior însă, jocul diplomației bizantine își va arăta însă și cealaltă față, total neplăcută, întorcându- se împotriva imperiului. După câțiva ani petrecuți în serviciul Bizanțului, perioadă în care și-a consolidat propriile poziții, fruntașul vlah manifestă tendințe vădite de a abandona legăturile cu imperiul și de a se apropia de conaționalii săi aflați în conflict cu acesta.

Obiectivul fundamental al acțiunii preconizate era acela de a pune bazele unei stăpâniri proprii, autonome sau chiar independente față de Imperiul Bizantin. Un succes al acțiunii inițiate de Dobromir Chrysos ar fi dat o grea lovitură politicii și pozițiilor Imperiului Bizantin în regiune. Acțiunea fruntașului vlah nu s-a putut materializa însă, întrucât informate asupra intențiilor sale, autoritățile bizantine au trecut imediat la reprimarea sa.

„Nu mult după aceea - relatează Niketas Choniates, referindu-se la aceste evenimente - surprins că înclină spre cei de un neam cu el, înaintând mereu [pe acest drum], și năzuind să dobândească o putere [autonomă], e aruncat în închisoare”.

Momentul în care s-a produs defecțiunea lui Dobromir Chrysos, nu poate fi stabilit cu exactitate pe baza informațiilor furnizate de izvoarele contemporane de care dispunem. Credem însă că tentativa sa de a întrerupe legăturile de subordonare față de imperiu s-a consumat, cel mai probabil, la sfârșitul anului 1187 sau la începutul lui 1188, într-un context extern favorabil: succesul răscoalei vlaho-bulgare era cert, iar statul Asăneștilor dintre Munții Balcani și Dunăre devenise o realitate politică incontestabilă, recunoscută, chiar dacă numai și indirect, și de Imperiul Bizantin. Situația dificilă în care intrase odată cu depistarea de către autoritățile imperiale a intențiilor sale de a trece în tabăra ostilă Bizanțului,l-a determinat pe fruntașul vlah să recurgă la diplomație spre a depăși acest moment critic și a anihila pericolul extrem care-l amenința. Dând dovadă de o deosebită abilitate, Chrysos va reuși să înlăture suspiciunile curții bizantine care planau asupra lui și să-i recâștige încrederea.

O serie de factori specifici au concurat la succesul său diplomatic. Dintre aceștia considerăm ca decisivi situația politico-militară gravă a Imperiului Bizantin în Balcani și criza sa de aliați în regiune. Acești factori, acționând individual sau împreună, precum și faptul că Dobromir Chrysos era încă perceput ca adversar ireconciliabil al Asăneștilor, au conferit consistență demersurilor șefului vlah pe lângă autoritățile imperiale, slujindu- i cauza.

În aceste condiții, Dobromir Chrysos nu numai că a fost eliberat din închisoare, dar a și fost învestit cu o comandă militară importantă. Ca urmare, relatează cronicarul Niketas Choniates prezentând noua ascensiune politică și militară a șefului vlah în serviciul Bizanțului, el „fu eliberat și trimis să păzească Strumitza”, un important punct strategic din Macedonia.

Din închisoare, în fruntea unei armate bizantine

Odată instalat în noul post, Dobromir Chrysos trece hotărât la punerea în aplicare a mai vechilor sale planuri politice. Fruntașul vlah era favorizat de această dată, atât de importanta funcție militară deținută, cât și de densa locuire vlahă din regiune, animată de puternice sentimente antibizantine și dispusă să-l susțină pe Chrysos în acțiunea sa. Ca urmare, consemnează același Niketas Choniates, Chrysos „a înșelat speranțele împăratului care l-a trimis acolo și și-a pus în gând să fie și el pentru romeii din vecinătate o pacoste nerușinată”.

Noua trădare a intereselor Imperiului Bizantin de către Dobromir Chrysos s-a produs, în opinia noastră, înainte de anul 1197. Ne bazăm această concluzie pe faptul că în acest an, conform informațiilor contemporane de care dispunem, el atacă regiunea orașului Serrai, iar noul împărat bizantin, Alexios al III-lea Angelos (1195-1203), renunță la o proiectată campanie împotriva sa „lăsând așadar ținuturile dinspre Apus în aceeași stare de suferință în care fuseseră și mai înainte”.

Eșuarea lamentabilă a campaniei militare bizantine din 1197 îndreptate împotriva lui Dobromir Chrysos a avut ca rezultat consolidarea pozițiilor politice și militare ale fruntașului vlah din Macedonia. Devenit adversar al imperiului, Chrysos a întreprins, pe cont propriu, numeroase acțiuni militare antibizantine, încununate de succes, în regiunea văilor Strymonului (Strumei) și a Axiosului (Vardarului), în zona orșului Serrai, instaurându-și controlul asupra unor întinse teritorii în detrimentul Bizanțului.

În urma acestor acțiuni, relatează în continuare Choniates, Chrysos „își însușise Strumitza și cucerise cetățuia numită Prosakos (Prosek, în Macedonia, n.n.) și-și înjghebase acolo reședință de tiran”. La capătul acestor acțiuni militare, fruntașul vlah punea bazele unei formațiuni politice locale, unei noi Vlahii autonome, cu reședința la Prosakos care, favorizată de conjunctura politică din Balcani, se va consolida și extinde în perioada următoare.

Eșecul tuturor acțiunilor militare bizantine întreprinse împotriva lui Dobromir Chrysos a determinat diplomația imperială să recurgă din nou la metodele sale specifice pentru reatragerea acestuia în orbita politică a imperiului. Pentru a-și atinge scopul, în anul 1199 împăratul Alexios al III-lea Angelos îi „cedează lui Chrysos Prosakos și Strumitza și ținuturile din jurul lor și consimte să-i dea de soție […] pe una din femeile din neamul său. Și intrând în Bizanț, despărți pe fiica protostratorului (protostratorul Manuel Kamitzes, înalt demnitar bizantin, se afla la data respectivă în captivitatea Asăneștilor, n.n.) de soțul ei și i-o trimite lui Chrysos”.

Actul imperial, care urmărea să creeze contemporanilor impresia că imperiul își păstra intacte stăpânirile din Macedonia, iar Chrysos nu era decât un interpus al său, avea însă o însemnătate cu totul aparte: el însemna recunoașterea oficială de către autoritățile bizantine a existenței autonome a Vlahiei întemeiate de Dobromir Chrysos.

Vlahia lui Dobromir

Chrysos Succesul Imperiului Bizantin a fost și de această dată doar unul efemer. La începutul anului 1201, după eliberarea socrului său, protostratorul Manuel Kamytzes, din prizonieratul vlaho-bulgar, Dobromir Chrysos și-l asociază pe acesta la conducerea Vlahiei sale, rupe din nou legăturile cu Bizanțul și împreună reiau ostilitățile împotriva acestuia atacând posesiunile imperiului din Macedonia și din nordul Greciei.

Rezultatele înregistrate de Dobromir Chrysos și Manuel Kamytzes sunt spectaculoase, fapt subliniat de Niketas Choniates în Istoria sa, unde relatează că „ei cuceresc lesne Pelagonia (Bitola, n.n.) și supun cu ușurință Prilapos (Prilep, n.n.) iau în stăpânire celelalte orașe din apropiere, le răzvrătesc pe cele mai depărtate, trec prin Templele thessaliene, cuprind șesurile, pun în mișcare Ellada, răzvrătesc Peloponezul”.

În una din scrisorile sale, adresată împăratului în martie-aprilie 1202, Niketas Choniates conturează cu mai multă precizie întinderea Vlahiei întemeiate de Chrysos. Prezentând, într-un stil metaforic, acțiunile militare întreprinse de asociatul acestuia, Manuel Kamytzes, împotriva stăpânirilor imperiului din regiune, istoricul bizantin afirmă:

„Iar după ce dintr-o dată a fost eliberat, sărind pe câmpiile din apropiere cu capul falnic ridicat, înainta atingând pământul numai cu vârful copitelor ca să se îmbăieze în apele Axiosului sau ale Peneiosului (râul Pinios, în Grecia centrală, n.n.) și ca să zburde prin luncile lor”.

Informațiile cronicarului bizantin ne permit concluzia că în urma succeselor împotriva Bizanțului, Vlahia întemeiată de Dobromir Chrysos ocupa un teritoriu relativ întins din valea Strymonului până în cea a Piniosului. Sub controlul fruntașului vlah și al socrului său, Manuel Kamytzes, intrau și unele centre urbane însemnate precum orașul Stanos (Kallambaca), situat pe cursul superior al râului Pinios și, probabil, orașul Larissa, de pe cursul inferior al aceluiași râu, cu regiunea înconjurătoare, desemnată de istoricul bizantin cu termenul de „șesuri”. Sub autoritatea lor intrau, astfel, întinse teritorii din Macedonia și din nord-estul Greciei, respectiv Thessalia, o regiune dens locuită de vlahi.

Totodată, prin acțiunile lor, Dobromir Chrysos și Manuel Kamytzes declanșau o puternică reacție antibizantină în întreaga Grecie, respectiv în themele Hellada (Grecia centrală) și Achaia (Peloponez), îndeosebi în regiunile locuite de vlahi: Epir, Munții Pindului, nordul Peloponezului. În urma acestor succese, Vlahia macedoneano-thessaliană, întemeiată de Dobromir Chrysos atingea atât întinderea, cât și afirmarea sa maximă. În scurt timp însă, în urma contraofensivei bizantine, Vlahia lui Chrysos intra în declin.

Pericolul reprezentat de acțiunile fruntașului vlah a determinat curtea imperială să-și intensifice eforturile pentru anihilarea sa. Niciun mijloc, nicio metodă nu au fost considerate reprobabile dacă puteau servi scopului urmărit, fapt subliniat de același Niketas Choniates, care afirmă că împăratul Alexios al III-lea Angelos „s-a folosit și de alte mijloace ca și de înșelăciune pentru a și-l apropia pe Chrysos”.

În primul rând, diplomația bizantină a acționat pentru ruperea alianței dintre Dobromir Chrysos și Manuel Kamytzes, determinând îndepărtarea fruntașului vlah de socrul său. A urmat apoi atragerea lui Chrysos în sfera de influență a imperiului și transformarea sa în vasal al Bizanțului, prin înrudirea sa cu familia imperială. În acest scop, împăratul l-a determinat pe șeful vlah să renunțe la soția sa, fiica protostratorului Manuel Kamytzes, și „i-a dat de soție pe nepoata lui Theodora, deși nu era fără soție, trimițând să o aducă din Bizanț. Și cu astfel de tertipuri redobândește Pelagonia și Prilapos”.

Prin asemenea „tertipuri” politice, curtea imperială, pe lângă faptul că recupera unele din teritoriile pierdute, reușea să își atingă obiectivul imediat și anume, despărțirea lui Dobromir Chrysos de Manuel Kamytzes. Cum obiectivul principal al curții bizantine era eliminarea definitivă a pericolului reprezentat de Chrysos și Kamytzes, a urmat apoi anihilarea, pe rând, a celor doi foști colaboratori.

Primul lovit a fost Manuel Kamytzes care, în fața ofensivei bizantine, nu s-a putut menține, fiind obligat să-și abandoneze teritoriile controlate de pe cursul superior al râului Pinios, cu orașul Stanos. Odată anihilat Manuel Kamytzes, Imperiul Bizantin s-a întors împotriva lui Dobromir Chrysos, rămas izolat, dându-i lovitura decisivă. În primăvara anului 1202 imperiul își vedea realizat și obiectivul final propus: neutralizarea completă și definitivă a fruntașului vlah din Macedonia și desființarea Vlahiei sale. În urma acestor acțiuni militare, politice și diplomatice, arată Choniates, basileul „a cucerit Strumitza învingându-l de astă dată pe Chrysos prin înșelăciune”. Teritoriile Vlahiei macedoneano-thessaliene erau reintegrate imperiului.

Petru - tentativa bizantină de a submina din interior statul Asăneștilor

Încercarea autorităților bizantine de a-l folosi pe Dobromir Chrysos împotriva vlaho-bulgarilor conduși de Asănești nu a fost una singulară. Asemenea demersuri au fost făcute de diplomația bizantină inclusiv pe lângă unii membri ai familiei domnitoare a Asăneștilor de la Târnovo. După constituirea Țaratului Vlaho-Bulgar (c.1187/1188), atenția diplomației de la Constantinopol s-a îndreptat chiar asupra conducătorilor vlahi de la Tîrnovo.

Cel vizat de demersurile diplomației imperiale a fost însuși Petru, fratele țarului Asan. Petru era nemulțumit probabil de faptul că trebuia să ocupe al doilea loc în ierarhia politică a statului, după fratele său, aceasta după ce, conform informațiilor transmise de unii cronicari bizantini, în faza inițială a răscoalei antibizantine vlaho-bulgare (1185-c.1186/1187) lui i-a revenit, se pare, rolul esențial în conducerea răscoalei, fapt ce l-a determinat ca la un moment dat să se autoproclame împărat (c.1186-1187).

Situația politică de la Tîrnovo și rivalitatea dintre Petru și Asan creau astfel o conjunctură favorabilă acțiunii versatei diplomații bizantine. Aceasta va căuta să exploateze la maximum divergențele dintre cei doi frați și ambițiile politice ale lui Petru, încercând să-l atragă de partea Imperiului Bizantin și să facă din acesta interpusul politicii sale.

Momentul consumării acestei acțiuni diplomatice bizantine, relatate de unii oratori bizantini în cuvântările lor, nu-l cunoaștem cu exactitate. Puținii autori bizantini, care îl menționează, își redactează respectivele cuvântări sau scrisori la începutul anului 1193. Referindu-se la această problemă, retorii bizantini contemporani, Georgios Tornikes II și Sergios Kolivas afirmă în două cuvântări adresate împăratului Isaac al II-lea Angelos (1185-1195) că demersurile diplomației bizantine de a-l atrage pe Petru în orbita politică a imperiului s-au încheiat cu deplin succes. Primul dintre ei, într-un discurs, din ianuarie 1193, afirmă că

„unul dintre cei doi frați răzvrătiți, acest Petru, […], se pocăiește [acum] de răul [făcut] și căindu-se sincer pentru ce făcuse la beție și neavând încotro e nevoit să se roage de iertare […]. De aceea și inima-i învârtoșată și-o schimbă și după ce și-o întărise, […], și-o înmoaie și din dârză, cum era mai înainte, o face docilă și moale și spre ascultarea poruncilor tale […].

Și așezând alături una de alta tihna supunerii și viața plină de primejdii a celui pe amândouă în balanța propriei conștiințe, […], acesta se hotărăște pentru ce e mai bun și socotește că e cu mult mai sănătos ca el să treacă în rândurile slujitorilor și să rămână liniștit și să trăiască în pace, bucurându-se de iertarea stăpânului, […], deși trebuia să fie zdrobit și șters de pe fața pământului împreună cu tot neamul lui […].

Tu însă te-ai purtat cu blândețe și pentru că s-a înțelepțit și ți s-a supus și ți-a cerut iertare, l-ai lăsat să trăiască mai departe și să mărturisească despre iertarea ta și să fie pildă pentru fratele său, pentru ca acesta privind la ruda sa și cunoscând pilda să gândească și el ca fratele său și să se îndrepte și să se mântuiască“.

Petru a devenit adversarul fratelui său Asan

Al doilea, nu numai că exprimă o opinie similară, dar, exagerând-o, susține chiar faptul că, odată intrat în serviciul imperiului în calitate de vasal al împăratului, Petru a devenit adversarul fratelui său, Asan.

„Astfel, – afirmă Sergios Kolivas – după ce unul dintre frații răzvrătiți (Petru, n.n.) din părțile Apusului (Peninsula Balcanică, n.n.) l-ai făcut să treacă de partea ta, împărate […]; și nu numai că-l rânduiești între ai tăi [pe fostul răzvrătit], ci îl faci să fie piatră de poticneală pentru fratele său și-i stă acum acestuia împotrivă cel ce-i stătea alături și i-a ajuns dușman cel din casa lui”.

Elogii la adresa împăratului Isaac al II-lea Angelos, cele două cuvântări ale retorilor bizantini impun o abordare și, mai ales, o acceptare critică a informațiilor oferite. Totuși, afirmațiile lor au fost adoptate și de unii specialiști contemporani, străini și români, care acceptă faptul că prin anul 1193 s-a produs o ruptură completă între Asan și Petru. În urma acestei rupturi, consideră ei, Asan și-ar fi asumat prerogativele puterii depline. Concluziile specialiștilor menționați sunt însă discutabile.

Derularea evenimetelor posterioare anului 1193 infirmă însă categoric afirmațile autorilor respectivi. De altfel, cu excepția cuvântărilor lui Georgios Tornikes II și Sergios Kolivas, nicio altă sursă contemporană nu înregistrează vreo ruptură între Petru și Asan de tipul celei prezentate de retorii bizantini. Acest lucru nu constituie însă o dovadă irefutabilă că între cei doi conducători ai vlahilor nu ar fi avut loc divergențe. Fără îndoială, aceste divergențe a încercat, fără succes însă, să le speculeze diplomația bizantină în tentativa de a-l atrage pe Petru de partea imperiului.

Totuși, unele informații indirecte oferite de sursele vremii par a confirma existența unei apropieri a lui Petru de Bizanț. Spre exemplu, nici una din sursele contemporane de care dispunem nu consemnează nici o confruntare între Țaratul Vlaho- Bulgar și Imperiul Bizantin pe perioada scurtei domnii a lui Petru ca țar unic, dintre 1196-1197. Această scurtă perioadă de acalmie survenită în relațiile vlaho-bulgaro-bizantine ar putea fi un indiciu că între suveranul de la Tîrnovo și autoritățile bizantine existau niște raporturi destul de bune. În absența unor informații certe, această opinie nu este decât o simplă supoziție.

Împărțirea frățească a Țaratului

La eșuarea demersurilor bizantine a contribuit, în mod decisiv, abila politică a lui Asan. Acesta și-a asociat fratele la conducerea Țaratului Vlaho-Bulgar, delegându-i o serie de competențe ale puterii politice, creându-i astfel iluzia participării egale la exercitatea autorității supreme.

Mai exact, pentru a contracara acțiunea diplomației bizantine, Asan i-a încredințat fratelui său, spre guvernare directă, teritoriile răsăritene ale țaratului, grupate în jurul centrelor Preslavul Mare și Probatos, organizate într-un regat autonom din punct de vedere politic și administrativ în cadrul Țaratului Vlaho-Bulgar, în așa-numita Țară a lui Petru. Măsura politico-administrativă luată de Asan în favoarea fratelui său își găsește confirmarea în relatările cronicarilor bizantini Georgios Akropolites și Theodoros Skutariotes (secolul XIII). Primul relatează că țarul vlaho-bulgar „despărțind o parte din stăpânirea sa, i-a poruncit să o conducă el (Petru, n.n.). Căci Marele Preslav și Probatos și [localitățile] din jurul lor au fost dăruite lui Petru de fratele său Asan, ca posesiune proprie; din această pricină până astăzi ele poartă numele de Țara lui Petru”.

Cel de-al doilea, preluându- l în totalitate pe predecesorul său, susține aceeși opinie, și anume că „lui Petru tăindu-i o bucată din stăpânirea lui (Asan, n.n.), i-a poruncit să o conducă (Marele Preslav și Probatos și [localitățile] din jurul lor i-au fost date ca posesiune lui Petru, din care pricină și până astăzi ele poartă numele de Țara lui Petru)”.

Măsura inițiată de Asan și-a dovedit eficacitatea: ea i-a creat lui Petru iluzia participării la guvernare, îndepărtându-l astfel de tentațiile oferite de diplomația bizantină, dar, în aceeași măsură, încredințându-i spre administrare regiunile estextreme ale statului l-a îndepărtat pe fratele său de Târnovo, respectiv de centrul puterii politice a Țaratului Vlaho-Bulgar. Totodată, ea a constituit actul de naștere a unei entități politice autonome în cadrul țaratului.

Eșecul tentativei bizantine de a-l atrage pe Petru în orbita politică a Constantinopolului este confirmat și de faptul că după 1193 diplomația bizantină s-a văzut obligată să-și canalizeze eforturile în direcția atragerii de partea imperiului a unui alt fruntaș vlah, Ivanco, rudă apropiată a Asăneștilor. Succesul cert de această dată al demersurilor diplomației bizantine avea să se materializeze în asasinarea lui Asan de către Ivanco în anul 1196.

Ivanco-Alexios - ultimul mare eșec al Bizanțului în raporturile cu vlahii

Ceea ce nu a putut realiza cu Petru, diplomația bizantină a reușit cu un alt fruntaș vlah, Ivanco, rudă cu suveranii de la Tîrnovo, după unele surse, văr primar cu Asăneștii. În anul 1196, se pare că la instigațiile curții imperiale de la Constantinopol, Ivanco, protagonistul unei dispute de familie cu Asan, îl asasinează pe țarul de la Tîrnovo și, susținut de aderenții săi, ocupă Tîrnovo și încearcă să ocupe și tronul Țaratului Vlaho-Bulgar.

În tenativa sa, Ivanco se lovește de opoziția lui Petru, care îl asediază în cetatea de scaun. Implicarea curții imperiale în asasinatul de la Târnovo și în încercarea lui Ivanco de a ocupa tronul Țaratului Vlaho-Bulgar este confirmată de o serie de surse din secolele XII-XIII. Spre exemplu, Niketas Choniates relatează:

„Se spune chiar că Asan a fost omorât de Ivanco la sfaturile sebastocratorului Isaac (sebastocratorul Isaac Comenos, la data respectivă prizonier la Târnovo, unde va și muri, de altfel, n.n.), care-l îndemnase cu multe făgăduieli la aceasta, dar mai ales îl înflăcărase promisiunea că-l va căsători cu fiica lui Theodora”. Spre o concluzie similară conduce și informația aceluiași istoric, conform căreia, după asasinat, confruntat cu opoziția lui Petru, susținut de fracțiunea favorabilă Asăneștilor a elitei politice vlaho-bulgare,

„Ivanco făcând cunoscut împăratului ce se întâmplase, îl îndemna să trimită pe cineva cu oaste să preia Târnovo și împreună cu el să lupte pentru a cuceri întreaga Misie (Bulgaria dintre Balcani și Dunăre, n.n.)”.

Eșuarea expediției bizantine, trimise în ajutorul său sub comanda protostratorului Manuel Kamytzes, ducea însă la prăbușirea planurilor lui Ivanco și ale curții imperiale de la Constantinopol. Lipsit de sprijinul militar al Bizanțului, Ivanco nu se poate menține la Tîrnovo, tronul Țaratului Vlaho-Bulgar fiind ocupat de Petru, care și-l va asocia la domnie pe fratele său mai tânăr Ioniță (Ioniță Asan Kaloianes, viitor țar între 1197- 1207).

Rivalitățile din sânul familiei Asăneștilor nu vor înceta odată cu asasinarea lui Asan, degenerând deseori în deznodăminte sângeroase. Petru însuși va cădea victimă unei conjurații, fiind asasinat în 1197, după numai un an de domnie, tot de o rudă apropiată. Refugiat la Constantinopol, Ivanco, care își schimbă numele în Alexios, după cel al basileului Alexios al III-lea Angelos, era primit cu multă considerație și numit strateg al themei Philippopolis.

La interval de circa un deceniu, diplomația bizantină repeta cu un alt potent vlah, într-o altă zonă a Peninsulei Balcanice, în Thracia, experiența încercată cu fruntașul vlah din Macedonia, Dobromir Chrysos. În calitate de strateg al themei Philippopolis, sarcina principală a lui Ivanco-Alexios va fi aceea de a apăra regiunea de atacurile conaționalilor săi conduși de Asănești. Ca și Dobromir Chrysos, altădată, și Ivanco-Alexios se va achita cu prisosință, cel puțin, în etapa de început a carierei sale în slujba Bizanțului, de sarcina asumată.

„Și bărbatul acesta – scrie Niketas Choniates – a depus cele mai mari eforturi în părțile Philippopolisului și era pentru romei ca un stăvilar îndrăgit în calea năvălitorilor din neamul lui, care cu ajutorul sciților (cumanilor, n.n.) prădau ce le cădea în cale; uneori luptând alături de împărat s-a arătat deosebit de viteaz”.

Ivanco-Alexios nutrea însă propriile sale ambiții politice: realizarea unei stăpâniri proprii, autonome sau chiar independente față de Bizanț. Poziția politică și militară deținută în ierarhia bizantină îi facilita într-o măsură însemnată atingerea scopurilor sale politice. Totodată, faptul că deținea funcția de strateg într-o themă cu o numeroasă populație de etnie vlahă, dispusă să-l susțină, constituia un alt factor favorizant al scopurilor sale politice.

Timp de circa patru ani (1196-1200) fruntașul vlah, ascunzându-și cu grijă intențiile, s-a arătat fidel și, mai ales, util Bizanțului, în calitatea lui de strateg al themei Philippopolis, adormind astfel orice suspiciune a autorităților imperiale cu privire la el. În toată această perioadă însă, sub masca servirii imperiului, el își va consolida cu abilitate și perseverență propriile poziții, atrăgându-și numeroși susținători, îndeosebi din rândul vlahilor aflați sub jurisdicția lui. Căci, așa cum arată Niketas Choniates,

„de cum s-a văzut domn peste ținuturile de acolo, pe toate le sucea și le învârtea, căci era un om abil și energic în orice lucru ce venea în întâmpinarea năzuințelor și voinței lui. Și pe cei dintr-un neam cu dânsul îi învăța meșteșugul războiului îmbogățindu-i prin daruri și întărindu-i cu armament și refăcând fortărețele, a făcut aproape de necucerit ținuturile din fața Haemusului”.

Cu pozițiile consolidate în regiunile supuse jurisdicției sale, beneficiind de susținerea conaționalilor săi din regiune, la începutul anului 1200 Ivanco-Alexios trece la acțiune deschisă antibizantină, răzvrătindu-se împotriva imperiului. Autoritățile bizantine vedeau astfel năruinduli-se brutal încrederea totală pe care i-o arătaseră. Conștient de faptul că numai cu forțele proprii nu va putea rezista unei contralovituri bizantine, șeful vlah va face o abilă mișcare politică împăcând-se cu vărul său, țarul Ioniță Asan de la Tîrnovo obținând astfel alianța și suportul militar al acestuia.

Ca urmare, el ocupă importante teritorii bizantine în Thracia, unde pune bazele unei noi Vlahii autonome cu centrul la Kritzimos (Kricim, în Bulgaria, la sud-vest de Plovdiv). La conducerea formațiunii sale politice, Ivanco-Alexios și-l asociază, foarte probabil, pe fratele său, Mitos. După ce cu ajutorul țarului Ioniță Asan respinge un atac al forțelor bizantine comandate de ginerii basileului, Theodoros Laskaris și Alexios Palaiologos, și de protostratorul Manuel Kamytzes, în cursul căruia ultimul este făcut prizonier (primăvara, 1200), Ivanco-Alexios declanșează o puternică contraofensivă în zona Munților Rhodopi și în sudul Thraciei. Acțiunea, o puternică lovitură dată stăpânirilor bizantine din regiune, se soldează cu succese importante. Într-un interval de timp scurt, relatează cronicarul Niketas Choniates, fruntașul vlah a scos de sub stăpânirea Imperiului Bizantin și

„a atras de partea sa și a despărțit de romei toate regiunile care se întind până la Mosynopolis (Gumiurgina, în Grecia, n.n.) și chiar până la Xantheia (Xanthi, în Grecia, n.n.) și la muntele Pangaion (Kušnica, în Bulgaria, n.n.) și la Abdera. Și-a supus negreșit și thema Smolenon (themă la sud de Philippopolis-Plovdiv) și se întindea în împrejurimi ca o boală molipsitoare, robind și ucigând pe romei, luând de la unii bani de răscumpărare și lăsând să rămână la casele lor pe aceia din neamul său care i se supuneau de bunăvoie”.

Vlahia autonomă din Thracia

În urma succeselor obținute de Ivanco-Alexios în confruntările cu Bizanțul, Vlahia din Thracia, constituită de el, atingea o arie geografică relativ întinsă. Hotarele sale, imprecis delimitate, urmau, după părerea noastră, cursul superior al râului Hebros (Marița) de la vest de Philippopolis (Plovdiv) și cursul râului Nestos (Mesta), la apus, pantele meridionale și răsăritene ale Munților Rhodopi, la sud, est și nord, și, din nou, cursul râului Hebros, în nord-est, pentru a atinge litoralul Mării Egee în zona orașului Abdera.

Spre deosebire de celelalte Vlahii balcanice constituite la cumpăna secolelor XII-XIII, Vlahia autonomă din Thracia, întemeiată de Ivanco-Alexios va avea doar o existență meteorică, doar de câteva luni (primăvara-vara, 1200). În vara anului 1200, după ce eșuase în tentativele sale de a-l înlătura prin forță pe acest nou și incomod adversar al imperiului, împăratul Alexios al III-lea Angelos recurge la o stratagemă diplomatică, concepând un plan machiavelic, pentru a-l elimina pe acesta, criticată chiar și de apropiații săi: basileul simulează deschiderea unor tratative cu Ivanco-Alexios, ca și când ar fi dorit să-i acorde recunoașterea curții bizantine. Prezentând această acțiune, Niketas Choniates relatează că,

„încheindu-se într-un târziu tratativele și jurămintele așa cum ceruse Alexios (Ivanco, n.n.), mai pe urmă împăratul ia o hotărâre despre care nu știu dacă era demnă de un general sau de un împărat; căci aceștia trebuie mai ales să așeze mai presus de orice respectarea jurămintelor. A trimis așadar la Alexios (Ivanco, n.n.) cu dumnezeieștile Evanghelii […] și l-a atras la sine și, după aceea, așa cum spuneam, s-au făcut jurămintele, l-a prins și l-a pus în lanțuri […]. Și apoi își supune orașele și fortărețele pe care le cârmuia Alexios (Ivanco, n.n.) fără greutate, iar pe fratele acestuia, pe Mitos, îl face să fugă”.

În urma acestei acțiuni politico- diplomatice reprobabile, justificată însă prin rațiuni de stat, și Vlahia autonomă din Thracia, din zona Munților Rhodopi, își înceta existența. Teritoriile sale erau reîncorporate imperiului.

""