Autor 5954 vizualizări


Sovietizarea României a încercat acapararea Bisericii Ortodoxe Române, în fapt aservirea acesteia „marii surori” din Răsărit, Biserica Ortodoxă Rusă. Biserica Ortodoxă Rusă, de care ne legau aceeași practică liturgică, aceeași învățătură dogmatică, aceleași obiceiuri tradiționale, a trecut prin infernul roșu mult mai acut decât BOR.

Aproape total desființată, având zeci de mii de victime din rândul preoților și călugărilor, Biserica Ortodoxă Rusă a renăscut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Stalin a realizat, în fața invaziei germane, că Biserica Rusă martirizată prin credință era necesară ca să determine mobilizarea poporului rus epuizat de teroare, deportări și foamete.

O relație la nivel religios

Schimbarea radicală a atitudinii lui Stalin a survenit în anul 1943. După război, structura tradițională a Bisericii Ruse a fost refăcută, s-au redeschis câteva mii de biserici, iar în fruntea ortodoxismului a fost ales un nou patriarh. Se părea că Biserica Ortodoxă Rusă renaște din propria-i cenușă, iar poporul rus atât de încercat regăsea filonul ortodoxiei slave. Biserica Ortodoxă Rusă a fost tratată însă, odată cu încheierea războiului, de către Stalin ca un mijloc de aservire a sud-estului Europei ortodox și nicidecum ca fiind o libertate acordată populației sovietice.

Legăturile legitime și tradiționale dintre Biserica Ortodoxă Rusă și cea Română au fost înlocuite începând cu anul 1947, printr-o încercare de propagare a bolșevismului prin intermediul unor instituții religioase milenare. S-a încercat pervertirea ideii de creștinism răsăritean. Ierarhii români și Biserica Ortodoxă Română au salutat după război renașterea Bisericii Ortodoxe Ruse, se părea că după ce zeci de ani credința și ortodoxismul fuseseră stigmatizate în Marea Uniune Sovietică, comuniștii înțeleseseră rolul ortodoxismului pentru poporul rus. O delegație sinodală a BOR a fost invitată la Moscova în toamna anului 1946, pentru a reînnoda legăturile tradiționale întrerupte în 1917.

Patriarhul Nicodim l-a vizitat pe Patriarhul Alexei I în încercarea de a reface frontul ortodoxismului răsăritean. Primirea Patriarhului Nicodim a fost fastuoasă, au avut loc slujbe impresionante la care au participat mii de credincioși, prelatul român mulțumind cu această ocazie conducerii sovietice care ne-a readus Ardealul întreg la Patria Mamă. Era doar o iluzie de moment, deoarece din anul 1947 propaganda sovietică integrase în angrenajul său și ortodoxismul rus:

„Numărul credincioșilor ruși precum și influența puterii lor politice a ridicat Biserica Ortodoxă Rusă la locul de conducătoare între bisericile ortodoxe din lume. [...] Mijloacele materiale dăruite cu largă generozitate bisericilor surori mai mici sărace, deosebita ospitalitate ce oferea reprezentanților acestora în scopuri de reciprocă cunoaștere și temeinică pregătire teologică, au consolidat legăturile de sinceră și frățească prietenie cu ea și celelalte biserici surori“.

După zeci de ani de părăsire, U.R.S.S. arăta lumii ortodoxe minunile ortodoxiei ruse, catedralele din Moscova, Kiev, Leningrad sau Arhangelsk, care stârniseră timp de secole admirația creștinilor. Începuse să se vorbească de existența unui sentiment religios, accesibil și specific firii poporului slav, care era promotorul ortodoxiei răsăritene.

Istoria și prezentul ortodoxiei

Se părea că strânsele legături existente încă din secolul al XVII-lea, între cele două biserici - rusă și română - vor duce la renașterea, în anii 1947 – 1948, raporturilor culturale și duhovnicești. Dar ortodoxismul devenise o armă de luptă împotriva imperialismului. În epocă, ierarhii români salutaseră cu entuziasm renașterea Bisericii Ortodoxe Ruse, purificată timp de decenii prin martiriu și suferință.

Debutul schimburilor de prelați între cele două biserici a fost privit ca fiind începutul îngenuncherii BOR, cu toate că prelații ruși susțineau cu bună-credință că Biserica Rusă, oricât de influentă și bogată a fost, niciodată nu a urmărit să-și subordoneze ortodoxismul răsăritean, nici pe cel românesc. Ierarhii ruși nu doreau vreo subordonare, liderii sovietici o clamau, negând ecumenismul și stârnind ideea aversiunii comune a celor două biserici ortodoxe față de catolicism.

În contextul acestor idei, afirmate de către o parte a ierarhilor care fuseseră constrânși să adere la „ideile democrate”, vizita Patriarhului Alexei al Moscovei în România, desfășurată în perioada 29 mai – 12 iunie 1947, a fost percepută de cler, dar și de credincioșii de rând ca un gest de înstăpânire a precarei Biserici Ortodoxe Ruse, asupra Bisericii Române, hotărâtă să reziste comunizării.

Suspiciunile clerului român și ale Patriarhului Nicodim

Vizita Patriarhului Moscovei Alexei a fost privită cu suspiciune de către majoritatea clerului ortodox român. Realizată într-un moment în care autoritatea Patriarhului Nicodim era contestată de potentații comuniști, care căutau momentul propice pentru a-l îndepărta, vizita a tensionat atmosfera. Bătrânul patriarh era reticent acestui adevărat turneu al lui Alexei, dar nu a avut de ales, vizita fiind programată la nivel de stat, cu acordul și încurajarea Comisiei Aliate de Control (sovietice) și a guvernului român. Alexei, Patriarh al Moscovei și al întregii Rusii, a fost însoțit de o numeroasă suită, din care făceau parte personalități ale ortodoxismului rus: P.S.S. Mitropolitul Grigorie al Leningradului și Novgorodului, P.S.S. Vitalie al Dnietrovosk, Ćtefan Marcov, protoereul clerului din Moscova etc.

Alexei I (foto dreapta) a fost întâmpinat la graniță, în localitatea Ungheni, de către Iorgu Iordan, ambasadorul României la Moscova, de un reprezentant al Ambasadei Sovietice la București, precum și de către episcopii Nicolae Popovici al Oradei și Iosif Gafton al Argeșului, de către părintele Gh. Vintilescu, directorul Sfântului Sinod, și directorul general al cultelor, părintele Cernăianu. Primit la Iași de către Mitropolitul Moldovei, I.P.S.S. Irineu, împreună cu P.S.S. Emilian Antal, mitropolit locotenent al Bucovinei de Sud, și P.S.S. Justinian, vicarul Mitropoliei Moldovei, Patriarhul Alexei a plecat în aceeași zi spre București, nu înainte de a declara:

Mulțumesc pentru primirea făcută. Sunt foarte fericit că vin în mijlocul clerului ortodox român și sper ca la reîntoarcerea mea la Iași mă voi opri mai mult și voi vizita toate monumentele de artă bisericească de aici. Doresc ca vizita mea să contribuie la consolidarea legăturilor culturale și religioase între Biserica Rusă și cea Română”, declarație publicată pe 30 mai pe prima pagină a Scânteii.

Dacă Scânteia a prezentat pe larg întreaga vizită a Patriarhului Alexei în România, ziare ca Universul și Viitorul s-au limitat la scurte reportaje însoțite de fotografii ale celor doi patriarhi, fără comentarii asupra turneului lui Alexei, comentarii care oricum n-ar fi trecut de cenzură.

Alexei I a ajuns pe 30 mai la București, fiind întâmpinat în gara Mogoșoaia de către IPSS Nicodim, Patriarhul României, dr. Petru Groza, președintele Consiliului de Miniștri, Gh. Tătărescu, ministru de externe, Gheorghe Gheorghiu Dej, Teohari Georgescu, Radu Roșculeț, ministrul cultelor, Ćtefan Voitec, Florica Bagdasar, Emil Bodnăraș, generalul Dămăceanu, membri ai Comisiei Aliate de Control, colonelul Gusev și colonelul Mirosankenko și ai Ambasadei Sovietice. Importanța acordată de guvern vizitei s-a putut deduce încă de la primirea înaltului oaspete.

Ca semn al mulțumirii pentru primirea făcută la Moscova, Patriarhul Nicodim îi declara lui Alexei că a ales cel mai frumos palat domnesc pentru a găzdui delegația rusă, Castelul Mogoșoaia. În aceeași zi, Alexei I a fost primit de Patriarhul Nicodim la reședința Patriarhală și apoi de către dr. Petru Groza, președinte al Consiliului de Miniștri.

Patriarhul Nicodim a păstrat aparențele, primindu-l pe Alexei cu grija cuvenită, ca pe un Patriarh frate. Regele Mihai I a oferit un dejun în cinstea sa la Castelul Peleș, la care au participat, pe lângă suita Patriarhului rus, I. Kavdaradze, ambasador extraordinar și ministru plenipotențiar al URSS la București, generalul Susaikov, locțiitor al președintelui Comisiei Aliate de Control în România, Patriahul Nicodim, însoțit de episcopii Nicolae Bălan și Iosif Gafton, dr. Petru Groza, Gh. Tătărescu, Radu Roșculeț și Iorgu Iordan.

Modestia și cucernicia Patriarhului întregii Rusii a surprins clasa politica românească și pe rege. Cei doi patriarhi au slujit un Te Deum la Catedrala Patriarhală, în prezența miniștrilor și ai reprezentanților sovietici, având loc și o Consfătuire între capii celor două biserici.

Moscova – capitala ortodoxismului mondial

Misiunea Patriarhului Alexei era, ca după convorbiri cu „frații întru credință români”, să convoace la Moscova un Congres al tuturor bisericilor ortodoxe, misiune îndeplinită. Remarca lui Nicodim: „- Dar de ce la Moscova?“, i-a fost raportată de către agenții Siguranței care protejau delegația rusă, lui Emil Bodnăraș, care declara cu acest prilej apropiaților: „Lasă, Înalt Prea Sfinte, nu te teme, că nu mai ajungi să participi la acest Sinod, indiferent unde s-ar ține el”.

La consfătuirea înalților ierarhi ai celor două biserici au participat pe lângă Mitropolitul Efrem Enăchescu, episcopii N. Popovici, Iosif Gafton, Emilian Antal, Atanasie Dincă, Veniamin Pocitan, Antim Nica, Chesarie Păunescu și șeful guvernului Petru Groza, și ministrul cultelor, Roșculeț, cei doi laici având statutul de invitați. Scopul evident al vizitei era discutarea atitudinii Bisericilor Ortodoxe față de mișcarea ecumenică din Apusul Europei, precum și „amenințarea de acaparare a catolicismului”.

Războiul rece își făcea simțită prezența și în ceea ce privește religia, catolicismul devenind sinonim cu imperialismul, iar Vaticanul fiind tratat ca o forță ocultă supusă americanilor, propagandă ce a marcat discursul oficial în primul deceniu de sovietizare a României și a țărilor din sud-estul Europei. Prelații români au hotărât participarea la conferința de la Moscova, argumentele Patriarhului rus fiind sintetizate de Scânteia din 5 iunie 1947:

„Noi trebuie să fim conștienți de marele adevăr că Biserica ortodoxă este puternică. De aceea, unirea acestor biserici răzlețite va forma fără îndoială un front de neînvins de nimeni. Și dacă toate aceste biserici vor merge pe aceeași drum și pe aceiași cale luminoasă, atunci vom putea zăgăzui alte pericole. Frontul acesta ortodox va avea ca scop lupta împotriva oricăror pericole“.

Tactica fronturilor părea că se va aplica cu succes și în ceea ce privea biserica ortodoxă. Patriarhul Nicodim, bătrân și bolnav, nu a agreat vizita lui Alexei I în România, turneul acestuia în Muntenia, Ardeal, Banat și Moldova, dorind a-l însoți pretutindeni pe ierarhul rus și delegația acestuia. Sănătatea șubredă și împotrivirea lui Emil Bodnăraș l-au determinat să renunțe la aceste acțiuni.

Nicodim era conștient că prin organizare și continuitate Biserica Ortodoxă Română trebuia să reziste intrării într-un front dominat nu de Biserica Ortodoxă Rusă, ci de către Stalin, iar suișurile și coborâșurile care au însoțit evoluția îngrădită, nicidecum liberă, a ortodoxismului rusesc au dovedit că această vizită, ca și conferințele ce-i vor urma, au fost menite să obișnuiască poporul român cu dominația sovietică.

Percepția românilor asupra vizitei

Patriarhul Alexei I a fost însoțit în toată țara de către episcopii Nicolae Popovici al Oradei, devenit unul din martirii ortodoxismului românesc, Emilian Antal și Iosif Gafton, episcop de Argeș, girant al treburilor Patriarhiei în timpul bolii Patriarhului Nicodim. Privit de către clerul român ortodox ca fiind un simplu instrument al Kremlinului sau un NKVD-ist deghizat, Alexei I a ținut să-l revadă pe Catargi, fostul său coleg de școală, fost mareșal al nobilimii și fost diplomat țarist.

Patriarhul Alexei I avea o origine nobilă, fusese atras încă din tinerețe de studiul bisericesc, iar în perioada războiului fusese episcop de Leningrad și nu părăsise orașul nici o clipă în perioada blocadei germane, fiind decorat pentru curajul său. Faptele sale erau demne de un Patriarh al întregii Rusii, dar Alexei era un ierarh fără putere, cu toate că prin implicarea sa crezuse că va putea salva Biserica Ortodoxă Rusă de la prăbușire și chiar dispariție.

Suspiciunile clerului român erau justificate și campania ostilă începută contra conducătorului Bisericii Ortodoxe Ruse erau justificate de modul în care dispăruse aproape după revoluția bolșevică Biserica Ortodoxă Rusă, o mare biserică, căreia i-au fost uciși preoții și călugării, desființate bisericile, supraviețuind doar în parte marile monumente de arhitectură ortodoxă. Cel mai persistent zvon care a circulat în întreaga țară, dar mai cu seamă în zonele și orașele pe care le-a vizitat delegația ortodoxă rusă era că “Patriarhul Alexei a venit în România să-și viziteze eparhia” și „că el a întrebat ce cadouri va primi din partea mitropoliilor și episcopiilor române, specificând ca ele să fie numai aur”.

Aceste zvonuri au fost parțial infirmate de atitudinea cucernică a lui Alexei I, de modul în care acesta a slujit și imaginea sa de „Prince de l’Eglise” și nu de agent NKVD-ist, la care marea majoritate se așteptau. Atitudinea Patriarhului Nicodim a fost rezervată, episcopii români fiind prezenți la activitățile patriarhului rus, tratat ca un oaspete de vază venit să viziteze o Biserică bogată prin milioanele sale de credincioși și nicidecum propria eparhie.

Atitudinea Patriarhului Nicodim a fost privită de către clerul român ca fiind un act de mare curaj din partea bătrânului Patriarh, neagreat de către guvernul comunist și căruia i se pregătea înlăturarea. Alexei I a fost perceput de către români ca un trimis politic al comuniștilor din URSS și nu ca o față bisericească, doar puțini credincioși care au avut ocazia de a-l vedea slujind au înțeles că vocația acestuia depășea rolul său de instrument al unei mari puteri.

Vizita în România a Patriarhului Alexei I a început cu Curtea de Argeș, apoi Cluj, Sibiu, și Timișoara. În toate aceste localități, primirile au fost fastuoase, demne de un Patriarh al întregii Rusii, autoritățile locale mobilizând mii de persoane, iar slujbele ținute în Catedralele din Cluj, Sibiu și Timișoara au conferit vizitei, ce avea tente evident politice, un caracter de pelerinaj și apreciere a ortodoxismului românesc.

Alexei a dorit în mod expres să viziteze câteva mănăstiri din Moldova, pentru a admira frumusețile și pentru a evita mulțimile de oameni care fuseseră mobilizați la Iași, București, Sinaia și Curtea de Argeș, Cluj și Timișoara. Distinsul prelat și-a dorit să viziteze vechi mănăstiri care păstrau în ornamentele și icoanele lor pecetea influenței pravoslasvnice din Răsărit, însemne care în Rusia fuseseră în mare parte distruse de tăvălugul ateisto-bolșevic: mănăstirea Neamțu, Agapia, Văratec, Suceava, Voroneț și Sucevița.

Vizita politizată a Patriarhului Alexei I în România a fost lipsită de incidente și ecouri negative. Chiar și presa de opoziție, care apărea cenzurată, nu a prezentat reticența clerului, reticență depășită datorită personalității Patriarhului Alexei, a pioșeniei și blândeții sale care au impresionat, a lipsei unei atitudini trufașe sau dictatoriale, care pe de altă parte era întâlnită la toți reprezentanții politici și militari ai URSS aflați în România.

Bibliografie selectivă

ASRI, fond D, dosar 9471;
Dreptatea nouă, 1 – 11 iunie 1947;
Liberalul, 30 aprilie – 8 iunie 1947;
Scânteia, 29 aprilie – 13 iunie 1947