Vizita generalului de Gaulle la Bucureşti

Autor 5507 vizualizări


În perioada 14-18 mai 1968, Nicolae Ceauşescu a trăit primul mare triumf. Vizita generalului Charles de Gaulle însemna debutul întâlnirilor sale cu mari personalităţi. De Gaulle l-a decorat cu Marea Cruce a Legiunii de Onoare, cea mai înaltă distincţie a statului francez.

Pentru de Gaulle a fost ultima călătorie de purtător al simbolurilor Franţei. Studenţii baricadeseră Cartierul Latin iar contestaţiile tinerei generaţii răbufniseră în marile citadele universitare.

Ziarele româneşti, în schimb, anunţau, în ajunul vizitei lui de Gaulle, o nouă manifestare a grijii partidului faţă de tânăra generaţie:legiferarea învăţământului general obligatoriu de zece ani.

Independenţă în Europa

În pregătirile vizitei, de Gaulle şi-a exprimat ambasadorului român intenţia de-a aborda public temele respectării independenţei în relaţiile interstatale şi „necesitatea dezvoltării cooperării internaţionale ca alternativă la soluţia blocurilor militare”.

L-a asigurat pe emisarul gazdelor că, în convorbiri şi discursuri, nu se va amesteca în treburile interne ale gazdelor.
Cu doi ani mai înainte, preşedintele Franţei făcuse o vizită la Moscova, iar în toamna lui 1967 o călătorie în Polonia. În discursul ţinut la Varşovia, s-a declarat potrivnic al confruntării celor două mari blocuri militare care scindau planeta.

De la Atlantic până în Urali să fie promovată o politică de destindere, înţelegere şi cooperare, a fost apelul lui. În replică însă, Gomulka a vorbit despre beneficiile aduse Poloniei de alianţa şi prietenia cu URSS şi RDG. Aşadar, de Gaulle încerca şi la Bucureşti să găsească un partener în blocul estic pentru o politică de independenţă a ţărilor distanţate de blocurile militare. Şi, după cum dovedeşte stenograma convorbirii cu Ceauşescu din 14 mai 1968, la Bucureşti n-a primit un răspuns mult deosebit celui din Varşovia…

Contra imperialismului american

După protocolul de la aeroport, bucureştenii i-au făcut generalului o extraordinară primire. Cortegiul a parcurs drumul până în centrul Capitalei aclamat de bărbaţi, femei şi copii cu flori şi steguleţe cu tricolorul român şi cel francez. O primire spontană, a fost impresia oaspeţilor, românii sărbătorind „vizita Franţei, în persoana generalului de Gaulle”, şi-a amintit Sanda Stolojan („Cu de Gaulle în România”, Albatros, Bucureşti, 1994).

După tipic, convorbirile au început cu expunerea oaspetului. Invocând sinceritatea asupra căreia conveniseră, de Gaulle a insistat asupra relaţiilor cu Statele Unite ale Americii. Între francezi şi americani n-a fost niciodată război, spunea el. Franţa i-a eliberat pe americani de sub stăpânirea engleză, iar americanii i-au ajutat pe francezi în ambele războaie mondiale. Într-o oarecare măsură şi oarecum tardiv, a punctat. Dar:„Cu timpul şi mai ales după cel de-al doilea război mondial, SUA a devenit o ţară imperialistă, atribuindu-şi un oarecare caracter «mesianic», de apărare a unor principii şi idealuri pe care le consideră ca fiind singurele valabile. Ei consideră că politica lor se identifică cu adevărul şi au convingerea că tot ceea ce contrariază ambiţiile şi pretenţiile lor nu poate fi decât rău. Franţa nu poate fi de acord cu această politică. (…) SUA vor să joace pretutindeni, fie că este vorba de Africa, Asia sau America Latină, un rol de prim-plan care vine deseori în contradicţie cu interesele ţărilor din regiunile respective”.

Contra politicii sovietice

La fel de categoric a fost de Gaulle şi cu celălalt bloc:„Franţa nu doreşte ca ţările din răsăritul Europei să se afle sub dependenţa URSS, deoarece dacă acest lucru s-ar întâmpla, nu ar putea fi realizat nici un echilibru pe continentul european. (…) Franţa nu doreşte ca Rusia să-şi menţină şi să-şi dezvolte o preponderenţă politică şi militară asupra acestor ţări”.

Ceauşescu a declinat însă imediat oferta implicită a trecerii în rândul acelor state care, precum Franţa, abandonează blocurile militare. A tăiat imediat elanul şi speranţele generalului. Regimurile socialiste din Estul Europei n-au apărut datorită prezenţei trupelor sovietice, zice el. Ci „al dorinţei profunde a popoarelor respective, necesităţii absolute de a se pune capăt stării de înapoiere în care se aflau aceste ţări”.

Un astfel de regim ar fi imposibil de conceput în Franţa sau Anglia, a replicat generalul. Mai degrabă conciliant decât contradictoriu, înţelegând că-şi făcuse iluzii. Realiza acum că Nicolae Ceauşescu se pronunţă împotriva blocurilor militare dar nu intenţionează deloc să iasă din cel sovietic. În beneficiul Franţei pe care-o slujea, mai rămâneau de pus la punct afacerile.

Cu slănina-ntreagă şi cuţitul uns

Însufleţirea protagoniştilor şi entuziasmul românilor s-au exhibat pe toată durata vizitei. Ceauşescu era vizibil încordat de emoţie şi nedeprins încă să ţină liber discursuri. Îşi scandează, cu foile de hârtie în mână şi pauze nepotrivite, discursul la mitingul din Craiova. „Ieuropa” sună ca-n gura unui băştinaş de pe alte continente.
După periplul prin ţară, de Gaulle l-a invitat pe Maurer la Ambasada Franţei, confesându-i-se asupra impresiei ce i-o făcuse Ceauşescu.

„Un ţăran mincinos”, l-ar fi făcut el, după mărturia fostului premier. Nici Maurer n-a cerut detalii, nici oaspetele nu i-a oferit (Lavinia Betea, „Partea lor de adevăr”, Compania, Bucureşti, 2009).

Se înţelege însă că de Gaulle nu putea fi decât dezamăgit în aşteptări. În loc să iasă din Tratatul de la Varşovia, Ceauşescu prefera să-şi declare independenţa din interiorul său. Trăia, adică, visul ţăranului cu slănina întreagă, dar cu cuţitul uns. În locul liberalizării depline, Ceauşescu îşi „orbea” interlocutorii cu teoria regimului comunist instalat prin voinţa poporului.

Retrospectiv, convorbirea dintre de Gaulle şi Ceauşescu a fost o invitaţie implicită de „intrare în Europa”. Şansă refuzată de Ceauşescu în apoteoticul an 1968. Dar dintre labele „ursului de la Răsărit”, nici ceilalţi tovarăşi ai săi nu întrevedeau, atunci, o astfel de scăpare.

Lenuţa, debutantă în presa mondială

Vizita lui de Gaulle în România marchează şi biografia Elenei Ceauşescu. A fost prima ei ieşire la rampă internaţională ca primă doamnă a României. În programul aparte conceput pentru soţiile oaspeţilor francezi, doamna Yvonne de Gaulle apărea însoţită de soţia lui Maurice Couve de Murville, ministru de Externe al Franţei, şi soţia lui Bernard Tricot, secretarul general al administraţiei prezidenţiale de la Élysée.

Ştearsă şi monosilabică

Elena Ceauşescu se confruntă astfel, în lumina reflectoarelor presei mondiale, cu eleganţa şi spiritul francez. Examen îngreunat şi de prezenţa celorlalte soţii de demnitari români obligate să onoreze protocolul. După imaginile înregistrate, nevasta lui Ceauşescu îşi stabilise deja look-ul ce-a consacrat-o:deux-pièces-uri în uniuri pastelate pe nuanţe care să-i evidenţieze prezenţa pe fondul costumelor bărbăteşti.

Se coafa cu părul tăiat drept, sub baza urechii, nuanţîndu-i culoarea naturală în castaniu strălucitor. O (încă) tânără savantă cu responsabilităţi în cercetarea chimiei, ştiinţa viitorului, e reprezentarea spre care aspiră, deocamdată.

În jurnalul călătoriei din 1968, publicat după moartea lui Ceauşescu, Sanda Stolojan care făcuse oficii de traducător pentru preşedintele francez, o descrie pe debutanta Lenuţa ca pe-o figură „ştearsă”. Îmbrăcată într-un taior verde, nemachiată şi conversând monosilabic, i s-a părut eclipsată total de soţia lui Maurer.

Franţuzoaice prost îmbrăcate

Nici Lenuţa Ceauşescu nu s-a arătat însă impresionată de franţuzoaice. A măsurat oamenii, toată viaţa, ca şi soţul ei, prin defectele lor. Prin comparaţie, etalându-şi calităţile, ieşeau ei bine totdeauna. Astea, franţuzoaicele, va spune cu dispreţ de expertă în polimeri, se îmbracă în tergal ieftin.

Bârfa e însă universală! După ce consemnează încălcarea bunelor maniere de Ceauşescu care-şi rezema tacâmurile pe marginea farfuriei între înghiţituri, Sanda Stolojan reia răutăţile pariziene. Circula prin Paris, cică, zvonul că până nu demult, după „moda ţărănească”, soţii Ceauşescu dormeau amândoi în aceeaşi cameră, în două paturi, cu toţi copiii:într-unul, el cu băieţii, în celălalt, mama cu fata.

Prima întrevedere Maurer-de Gaulle

În conştiinţa publică mondială, preşedintele Franţei era „marele de Gaulle”.

Lider al Rezistenţei, şef al Guvernului provizoriu francez, prim-ministru, iar, din 1959, preşedintele Franţei, ţintea, prin politica lui, să redea Parisului aura de capitală a spiritului european. În timpul mandatului său de preşedinte, Franţa a renunţat la colonii, s-a retras din NATO şi a antamat relaţii speciale cu URSS şi China. De Gaulle impresiona şi prin calităţi personale deosebite. Îşi domina partenerii prin înălţime, prestanţa ţinutei militare şi semnele cicatrizate din bătăliile primei conflagraţii mondiale. Carisma, talentul oratoric, prodigioasa memorie şi inteligenţă relaţională configurau portretul acestui „om special”, după cum l-a caracterizat şi Maurer.

După prima lor întâlnire, premierul Maurer l-a descris pe de Gaulle lui Dej şi celorlalţi membri ai Biroului Politic în termeni paradoxali. L-a caracterizat ca „un aristocrat de cea mai bună tradiţie aristocratică”, în acelaşi timp un mare burghez, el şi familia sa fiind acţionari în toată marea industrie franceză. De Gaulle e-un demnitar de mare politeţe însă foarte distant. Care conducea, efectiv, toată politica Franţei.

Acea întrevedere dintre Maurer şi de Gaulle, consumată în vara anului 1964, la iniţiativa preşedintelui, a fost borna vizitei sale în România din mai 1968. Fusese programată pentru iunie 1967. S-a amânat din cauza „Războiului de şase zile”, conflict izbuncit între Israel, pe de o parte, şi statele arabe Egipt, Iordania şi Siria, pe de alta. Politica României atrăgea atunci în cea mai mare măsură atenţia unuia ca de Gaulle.

Luaseră amploare şi relaţiile dintre cele două ţări, cu istoric flatant pentru francezi, prin afacerile bune şi schimburile culturale încheiate după ridicarea relaţiilor diplomatice la rang de ambasadă, în 1963. Până la sfârşitul vieţii sale, Maurer a apreciat întâlnirea cu de Gaulle ca momentul cel mai bun din lunga-i carieră. Şi Maurer făcuse generalului impresie bună.

Conform stenogramei discuţiilor dintre cei doi, Maurer vorbise pe placul gazdei şi despre chestiuni sensibile. Ruptura dintre Rusia şi China schimbase ordinea lucrurilor, a declarat românul. Şi dacă n-ar fi existat aceasta, el, Maurer, nu s-ar fi aflat în faţa preşedintelui Franţei. Dar, spune el răspunzând altei întrebări, a trebuit ca înaintea călătoriei occidentale să viziteze Moscova ca să elimine bănuielile. Anumite cercuri sovietice insinuaseră că vizita delegaţiei economice româneşti la Paris are ca substrat promovarea unui „limbaj ostil Rusiei”.
 

 

 

 

Sursa:www.adevarul.ro