Cu cinci ani înaintea asasinatului de la Sarajevo, Franz Ferdinand, moştenitorul tronului austro-ungar, şi soţia sa Sophie făceau o vizită în România, la invitaţia regelui Carol I. Era o vizită în care Sophie a fost tratată cu toată deferenţa, deşi la Viena era adesea pusă în situaţii umilitoare, considerată aproape inexistentă de către Casa de Habsburg. „Excursia românească” a lui Franz Ferdinand a iritat însă peste măsură presa de la Budapesta, care a cerut răzbunarea neîntârziată a ofenselor aduse Ungariei pe parcursul vizitei. Publicaţia „Pesti Hirlap” notează cu ironie:„În timpul în care moştenitorul tronului Austriei şi Ungariei se afla la Sinaia, studenţii români au rupt şi insultat drapelul maghiar;această purtare dovedeşte cultură, un frumos şi serios caracter, o faptă în adevăr franceză. Pentru a-şi apropia astfel de fapte pleacă românii la Paris să studieze”.

 

28 iunie 1900, Viena, Palatul Hofburg. Adunare festivă, dar rece, desfăşurată cu exact paisprezece ani înaintea dramei de la Sarajevo... În centrul atenţiei este arhiducele Franz Ferdinand, în vârstă de 36 de ani, moştenitor al tronului imperial al Austriei şi al celui regal al Ungariei. Sosit la palat într-o uniformă militară de cavalerie, cu tunica albă, arhiducele a fost mai degrabă ignorat de cei prezenţi (membri ai Casei de Habsburg, politicieni, diplomaţi, militari şi prelaţi de rang înalt). Nici măcar fraţii săi mai mici, Otto şi Ferdinand Karl, nu i-au acordat atenţie. Toţi aceştia, jucând rolul unor oameni grav jigniţi, îi reproşau lui Franz Ferdinand faptul că urma să se căsătorească, peste trei zile, cu o femeie din nobilimea cehă, contesa Sophie Chotek, care nu era pe aceeaşi treaptă politică şi socială cu un viitor monarh. Era inacceptabil!

Sophie, soţia lui Franz Ferdinand, aproape o non-persoană

Rostul persoanelor adunate la Hofburg era acela ca, împreună cu bătrânul împărat Franz Joseph (70 de ani), să asiste la jurământul prin care Franz Ferdinand renunţa, pentru viitoarea sa soţie, pentru copiii care vor rezulta din căsătoria cu Sophie şi pentru descendenţii lor, la drepturile, titlurile şi privilegiile unui membru obişnuit al Casei de Habsburg. De altfel, nici numele de Habsburg nu le era permis. Sophie şi cei trei copii pe care i-a avut cu arhiducele s-au numit Hohenberg.

În anii care au urmat, curtea imperială s-a străduit să o pună pe Sophie în situaţii umilitoare. Nu îi era permis să stea alături de soţul ei la ceremonii, la baluri sau la spectacole de operă. Mesele oficiale aveau „hazul” lor. Primul era servit împăratul, care stătea în capul mesei şi care începea imediat să mănânce. Era servit apoi Franz Ferdinand, aşezat lângă Franz Joseph, după care veneau la rând ceilalţi arhiduci şi invitaţi ai Habsburgilor. Locul cel mai îndepărtat de împărat îi era rezervat Sophiei, care, atunci când îşi primea farfuria, împăratul îşi termina deja porţia... şi masa era imediat strânsă pentru a se aduce felul următor. Scenariul era acelaşi, iar soţia arhiducelui Franz Ferdinand mai mult mirosea mâncarea decât o gusta.

Dacă viitorul moştenitor se afla la vreo festivitate, în public, nu i se permitea să menţioneze numele sau prezenţa soţiei. S-a mers până acolo încât garda de onoare de la palatul Belvedere din Viena, unde locuia cuplul Franz Ferdinand-Sophie, se afla la post doar cât timp era în interior moştenitorul. Dacă el pleca, iar Sophie rămânea la palat, soldaţii din gardă aveau ordinul să plece şi ei. Nu e de mirare că arhiducele prefera să locuiască departe de capitală, la palatul Konopischte din apropierea oraşului Praga.

O invitaţie care a stârnit senzaţie

În 1909, regele Carol al României l-a invitat la Peleş, pentru o vizită privată de câteva zile, pe Franz Ferdinand. Absolut surprinzător, în invitaţie era menţionat faptul că se dorea şi prezenţa „consoartei” arhiducelui în România! Tocmai el, Carol I, care, pe vremuri, retezase aspru planurile de căsătorie ale foarte îndrăgostitului principe Ferdinand, moştenitorul tronului român, cu Elena Văcărescu...

Menţionarea existenţei Sophiei într-un astfel de document a stârnit panică la Viena:nu se putea oare interpreta ca pe o recunoştere a unui statut egal al ei cu familia Habsburg, recunoaştere de care ar fi putut profita ulterior Franz Ferdinand, când s-ar fi urcat pe tron şi, astfel, ar fi putut anula decizia de decădere din drepturi a copiilor săi? Cert este că împăratul Franz Joseph, deşi s-a simţit ofensat, nu a îndrăznit să anuleze vizita nepotului şi moştenitorului său, ceea ce spune foarte multe despre prestigiul de care se bucura în acel moment regele României.

De cealaltă parte, Carol I pregătea schimbarea... În acea primăvară împlinise 70 de ani, iar împăratul Franz Joseph urma să împlinească, în luna august, 79. Era normal să şi-l dorească pe moştenitorul dublei monarhii la Peleş, să discute cu el – în prezenţa lui Ferdinand, moştenitorul tronului regal român – despre relaţiile dintre cele două state. Despre arhiducele Franz Ferdinand se credea că va fi un împărat care va lua apărarea românilor din Ungaria, supuşi în acel moment unei politici agresive de maghiarizare.

Presa din România a prezentat vizita pe larg şi a dezbătut-o în fel şi chip. Pentru Constantin Mille, directorul ziarului „Adevărul”, evenimentul nu era un prilej de bucurie:„Noi, românii, nu putem să vedem cu ochi buni tronul habsburgic. El totdeauna a fost duşmanul românilor şi, în special, al fraţilor noştri de peste munţi, de care s-a folosit mereu ca să dea în cap ungurilor, pentru ca apoi să se împace cu dânşii, dând ca preţ al transacţiunei vinderea românilor” („Adevărul”, 27 iunie 1909).

Totuşi, ziarele româneşti au păstrat decenţa, fără a recurge la afirmaţii jignitoare, aşa cum a făcut presa maghiară relatând detaliile vizitei. De fapt, cele mai importante lucruri pe care le-a scos în evidenţă acest eveniment au fost relaţiile tensionate dintre maghiari şi Franz Ferdinand, dintre maghiari şi românii din Ungaria şi dintre maghiari şi românii din Vechiul Regat.

O (prea) scurtă oprire la Budapesta

Plecarea din Viena a lui Franz Ferdinand, a soţiei sale şi a câtorva dintre apropiaţii arhiducelui a avut loc în după-amiaza zilei de 9 iulie (după calendarul gregorian, utilizat în Vest;după calendarul iulian, aflat încă în uz în România, era 26 iunie). Călătoria s-a făcut cu trenul imperial care, străbătând Ungaria, a făcut o scurtă oprire la Budapesta. Relaţia personală a arhiducelui cu maghiarii era una mai degrabă rece. I se reproşa nu numai faptul că nu era capabil, ca viitor rege al Ungariei, să lege câteva fraze în limba maghiară, dar şi faptul că era total dezinteresat de naţiunea maghiară (atitudinea rezervată a lui Franz Ferdinand era reală, el considerând că ungurii, prin politica de forţă pe care o duceau, subminau autoritatea Casei de Habsburg).

În Transilvania, jandarmii au încercat, fără a reuşi întotdeauna, să-i împiedice pe români să se adune prin gări şi să-l aclame pe moştenitor. Dacă la Blaj Franz Ferdinand a putut fi aclamat la trecerea trenului prin gară, „la Braşov, poliţia a oprit publicul de a intra pe peronul gării la trecerea arhiducelui. Câteva sute de români au fost închişi în sălile gării ale căror uşi erau păzite. Peronul şi întreaga linie erau asediate de poliţişti şi jandarmi. Trenul a sosit la 2 ore fără cinci minute şi a plecat la 2 ore şi un sfert. Arhiducele şi principesa s-au arătat la geam, convorbind numai cu membrii suitei. Nicio primire oficială nu s-a făcut. Românii şi restul publicului sunt indignaţi de această interzicere”. („Universul”, 29 iunie 1909).

Primire triumfală, cu intonarea imnului austriac

Trenul arhiducelui a intrat în regatul României şi a oprit la Predeal la câteva minute după ora 4.30 după-amiaza. Oaspeţii imperiali au fost întâmpinaţi de Ferdinand (îmbrăcat în uniformă de colonel austriac) şi Maria, principii moştenitori ai României, şi de primul-ministru Ionel Brătianu. S-a cântat imnul austriac, dar nu şi cel maghiar, ceea ce, pe bună dreptate, maghiarii au perceput ca pe o impoliteţe, apoi a fost trecută în revistă garda de onoare, formată din infanterişti ai Regimentului 7 din Ploieşti.

Cea mai interesantă ştire – pentru noi, cei de azi, aflaţi la 105 ani distanţă de momentul vizitei – vine dintr-un fapt divers:„Domnul dr. Angelescu, profesor universitar, care se afla la Predeal cu automobilul, a provocat pe... mecanicul trenului la un match nostim. Domnia sa s-a luat la întrecere cu trenul arhiducelui, urmărindu-l pe şosea, pe tot parcursul de la Predeal până la Sinaia. Arhiducele, care aflase de această originală întrecere, a urmărit cu viu interes apariţiile şi dispariţiile automobilului prin dreptul ferestrelor vagonului”. („Adevărul”, 29 iunie 1909).

Sinaia a fost împodobită cu ramuri de brad şi cu drapele (româneşti, austriece şi maghiare). Atmosfera de sărbătoare a fost amplificată de mulţimea uriaşă de oameni, cei mai mulţi îmbrăcaţi în costume ţărăneşti tradiţionale (C.F.R. a oferit tichete gratuite la clasa I celor care erau în port popular). Pe peronul gării au venit regele Carol I (şi el îmbrăcat în uniformă de colonel austriac), regina Elisabeta, copiii cei mari ai principilor moştenitori, miniştri, generali, diplomaţi, politiceni locali – tot ce avea regatul mai bun de oferit.

Veşminte şi bijuterii scumpe, haine militare şi decoraţii, port popular, feţe simandicoase, steaguri, flori, urale, muzică... şi ploaie torenţială. Aceasta a fost atmosfera primirii arhiducelui pe peronul gării din Sinaia şi a drumului făcut apoi până la Peleş. În program era inclusă şi o slujbă religioasă la mănăstirea Sinaia, dar aceasta a fost anulată în ultimul moment, pentru că „în Austria nu se obişnuieşte ca atunci când un membru al Casei Imperiale soseşte într-o localitate să se serbeze oficii religioase”. Seara, la ora 8, a avut loc dineul oficial, la care au participat 60 de persoane.

Sophie, tratată cu respect

În următoarele trei zile s-au împărţit decoraţii, au avut loc excursii în împrejurimile castelului Peleş şi la Buşteni, serbări populare (hore, sârbe şi căluşari), alte mese festive. Regele şi Franz Ferdinand au trecut în revistă Batalionul 3 Vânători, care era în acel moment dislocat la Peleş, unde asigura paza, iar soldaţii români au executat, timp de două ore, „exerciţii de mânuire de armă, desfăşurări şi lupte [simulate]”, care au făcut o frumoasă impresie.

Importantă a fost şi primirea unei delegaţii a românilor din Transilvania, formată din profesorul Ioan Scurtu, Nicolae Mircea, coproprietar al berăriei „Caru’ cu bere” din Bucureşti, şi doctorul Dumitru Popovici (la Budapesta s-a înţeles greşit că a participat lugojeanul Aurel C. Popovici, considerat un om cu idei politice periculoase pentru interesele maghiare).

În toată această agitaţie a existat un domn care, discret, a monitorizat toate activităţile de pe Valea Prahovei şi a asigurat liniştea familiei regale române şi a auguştilor invitaţi:I. Panaitescu, directorul Siguranţei. Iată un exemplu:„Astăzi, orele 1, 45(29 iunie – n.a.) a sosit în Sinaia un grup de studenţi universitari din Bucureşti, cu intenţia de a manifesta împotriva primăriei din Sinaia, pentru că ar fi arborat şi câteva drapele maghiare izolate, fără a le alipi la cele austriece. (...) La coborârea din vagoane, studenţii au fost întâmpinaţi de d. Panaitescu, directorul siguranţei generale, de primul procuror şi de mai mulţi comisari şi agenţi de siguranţă. Li s-a pus în vedere studenţilor ca să se abţină de la orice manifestaţie şi, pentru mai multă siguranţă, ei au fost luaţi în primire de către comisari şi agenţi. Studenţii, după ce au dejunat, au pornit spre platoul cazarmei vânătorilor, unde li s-a repartizat un loc spre a asista la serbarea populară. Ei n-au făcut nicio manifestaţie”(„Adevărul”, 1 iulie 1909).

Vizita arhiducelui şi a soţiei sale s-a încheiat în seara zilei de 30 iunie. Aşa cum se temeau Franz Joseph şi apropiaţii săi, această „excursie românească” a fost o lovitură pentru cei care o considerau pe Sophie o non-persoană. Ca oaspete al Casei Regale a României, ea a fost tratată cu respect, fiind văzută, de câteva ori, alături de rege şi de regină. Şi, ca paharul cu venin să fie băut până la fund, a urmat, curând, o nouă invitaţie, pentru Franz Ferdinand şi pentru soţia sa, de data aceasta din Germania. Kaiserul Wilhelm al II-lea dorea să-i întâlnească la Berlin...

Presa maghiară:„Cerem satisfacţie imediată!”

Sub titlul „Furia maghiară”, ziarul „Universul” din 2 iulie 1909 ne informează, prin corespondenţii pe care îi avea în capitala Ungariei, că presa de acolo era în fierbere. Printre altele, maghiarii erau profund jigniţi de atitudinea unor studenţi români. Sigur, culisele acestei istorii sunt imposibil de aflat astăzi, la mai bine de zece decenii, dar varianta românească pare a fi următoarea:un student român a lovit cu bastonul un steag maghiar. Ştirea a fost transmisă la Bucureşti, de unde a ajuns la Viena, iar de la Viena la Budapesta. Pe acest traseu a căpătat proporţii, la fiecare etapă adăugându-se, probabil, câte o înfloritură. Astfel, maghiarii au aflat că la sosirea arhiducelui la Sinaia, mai mulţi studenţi români au rupt şi au călcat în picioare steaguri maghiare, fără ca oaspeţii austro-ungari să pară deranjaţi. La aceasta se adaugă şi faptul că doctorul Dumitru Popovici a fost confundat cu A.C. Popovici... Şi, nu în ultimul rând, faptul (real, confirmat de presa din România) că de câteva ori au fost intonate în prezenţa lui Franz Ferdinand doar imnurile austriac şi român, cel maghiar fiind uitat. Reacţiile au căpătat un limbaj violent:

„Budapesti Hirlap”:„Arhiducele Franz-Ferdinand reprezintă în România numai Austria sau numai ceea ce se înţelege la Viena despre Austro-Ungaria, căci el nu poate duce salutări din partea cuiva în faţa căruia nu s-a prezentat niciodată. La staţiile româneşti pe unde a trecut s-a cântat numai imnul austriac şi s-au arborat numai drapele austriece.

Dacă moştenitorul tronului Franz-Ferdinand nu a făcut până acum cunoştinţă cu drapelele maghiare, o va face acuma când studenţii români le-au rupt şi le-au călcat în picioare.

Dacă moştenitorul tronului ar fi ştiut că aceste steaguri sunt sfinte pentru poporul care a fost şi va fi cel mai puternic sprijin al dinastiei habsburgice, atunci ar fi părăsit imediat Sinaia şi pe regescul său amfitrion, deoarece altfel nu ar fi putut spăla această ofensă”.

„Budapest”:„Nu trebuie să mai spunem că ruperea steagurilor ungare în Sinaia însemnează o grosolană ofensă adusă Ungariei şi naţiunii maghiare. E totuşi caracteristic pentru buna-cuviinţă, pentru bunul-simţ şi pentru cultura vecinilor noştri ca o astfel de ofensă să fie adusă tocmai atunci când regele României are ca oaspete pe viitorul rege al Ungariei.

Românii pot urî cât le place pe unguri;nu trebuie însă să uite că prin ruperea steagurilor ungare au insultat nu numai naţiunea ungară, ci şi pe oaspetele regelui Carol.

Aceasta dovedeşte o ordinară rea creştere, fără exemplu, pe care o lăsăm la aprecierea opiniei publice europene”.

„Pesti Naplo”:„Atitudinea prinţului moştenitor faţă de Ungaria apare, cu ocazia excursiunii sale în România, într-o lumină ciudată. Moştenitorul tronului nu se opreşte la Budapesta nici trei ore, cum era programul iniţial, ci se opreşte zece minute. Pe de altă parte, se coboară la Braşov şi mulţumeşte demonstranţilor români[în realitate, peronul din Braşov era gol, publicul fiind ţinut la distanţă – n.a.]. În Sinaia primeşte o deputăţie pe care nu trebuia să o primească şi ascultă salutările unui om pe care nu trebuia să-l asculte, fiindcă acesta este iniţiatorul agitaţiei Austriei Mari, care vrea îmbucătăţirea Austro-Ungariei. N-am avea nimic de obiectat faptului că moştenitorul tronului primeşte în România o deputăţie de supuşi unguri, dar dânsul trebuie să ştie că românii din Ungaria s-au prezentat la dânsul la Braşov şi la Sinaia ca să demonstreze contra Ungariei. El a primit omagiile acelora care ofensează în mod grosolan patria lor, ceea ce nu este loial!”.

„Pesti Hirlap”:„În timpul în care moştenitorul tronului Austriei şi Ungariei se afla la Sinaia, studenţii români au rupt şi insultat drapelul maghiar;această purtare dovedeşte cultură, un frumos şi serios caracter, o faptă în adevăr franceză. Pentru a-şi apropia astfel de fapte pleacă românii la Paris să studieze”.

„A Nap”:„Ne-am învăţat să primim lovituri de la cei din Casa Habsburg, nu ne aşteptam niciodată la ceva bun din partea lor, dar acum în urmă s-a umplut măsura. De două ori 24 de ore au trecut şi, cu toate acestea, nimeni n-a făcut vreo mişcare ca să obţină reparaţie pentru insulta adusă steagului unguresc. Cum? Nu avem noi reprezentanţi în străinătate? Nu avem noi un corp diplomatic, pe care-l îndopăm cu milioanele noastre?

Dar ce este drapelul maghiar? O otreapă, o cârpă pe care oricine să-şi poată şterge ghetele murdare?

Cerem satisfacţie imediată! Cerem convocarea parlamentului, ca el să impună guvernului ca să reclame această reparaţiune...

Suntem un obiect de batjocură pentru întreaga lume, iar acei care râd mai cu poftă sunt duşmanii noştri seculari. Lasă să râdă... va veni vremea când îi vom face să li se înece râsul în gât”. (toate aceste texte ale presei maghiare au fost traduse de corespondenţii ziarului „Universul” şi publicate în ediţia din 2 iulie 1909 – n.a.)

Guvernul maghiar, sesizat de informaţiile din presă, a iniţiat o anchetă, în urma căreia a dat un comunicat care se încheia astfel:„Raportul Legaţiunei Imperialo-Regale din Bucureşti, foarte categoric, constată că incidentul cu drapelul nu poate fi luat în serios, deoarece nu are absolut nicio bază. Tot ce s-a afirmat prin presă este neexact” („Universul”, 4 iulie 1909).


Viitoarea Regină Maria:„La gara din Sinaia se făcu perechii imperiale o primire plină de zgomot şi de îmbulzeală...”

„Unul din ultimii musafiri de seamă primiţi de Unchiul la Sinaia a fost arhiducele Franz Ferdinand, de dureroasă amintire, nepotul bătrânului împărat Franz Joseph, ales moştenitor al tronului austro-ungar după moartea tragică a lui Rudolf, singurul fiu al împăratului.

Franz Ferdinand era însoţit de soţia lui morganatică, prinţesa Hohenberg, pe care Unchiul şi Aunty o primiră cu onoruri aproape regale, ceea ce o stânjeni întrucâtva, căci la Curtea de la Viena nu izbutise niciodată să dobândească situaţia dorită pentru ea de Franz-Ferdinand, care îşi iubea soţia din toată inima.

Prinţesa Hohenberg era o femeie înaltă, plăcută, decorativă şi semăna în totul a vieneză;apucăturile ei erau cam ceremonioase şi convenţionale. N-aş putea spune că mă atrăgea mult, însă Aunty, care simţea o puternică înclinare pentru căsătoriile morganatice, făcu mare vâlvă în jurul ei, o strânse la piept şi o copleşi cu atâtea dovezi de bunăvoinţă, încât o zăpăci;totuşi purtarea ei fără cusur şi desăvârşita educaţie primită la Curte o ajutară mult şi se pricepu cu mare îndemănare să iasă din toate încurcăturile. Nu era nici prea smerită, nici prea îndrăzneaţă şi îşi juca rolul cât se poate de bine şi spre mulţumirea tuturor.

Născută contesă Chotek, prinţesa Hohenberg fusese doamnă de onoare a unei arhiducese plină de duh şi de mare însemnătate, care avea multe fete de măritat. În loc de a se îndrăgosti de una dintre tinerele fete de viţă imperială, Franz Ferdinand, din nenorocire, se îndrăgostise de doamna de onoare şi se căsători cu ea în pofida tuturor stavilelor, spre marea tulburare a împăratului.

Căsătoria însă fu deplin fericită şi duioasa pereche avu mai mulţi copii, care însă nu aveau calitatea de a moşteni tronul;aşadar, fu ales ca urmaş al lui Franz Ferdinand arhiducele Karl, fiul răposatului său frate, Otto.

Franz Ferdinand avea cele mai bune intenţii faţă de România. Neiubind pe unguri, încerca să ia sub ocrotirea lui pe românii asupriţi de dominaţia ungară. Din această pricină îl îndrăgise regele Carol, aşadar, vizita lui fu foarte bine primită şi ni se dădu a înţelege că trebuia să ne arătăm în tot chipul bunăvoinţa şi mulţumirea, ceea ce şi făcurăm cu multă plăcere.

La gara din Sinaia se făcu perechii imperiale o primire plină de zgomot şi de îmbulzeală, cu obişnuita gardă de onoare, cu urale şi buchete în număr prea mare. Acea zi mi-a rămas întipărită în memorie printr-un amănunt banal şi nevrednic de luare-aminte;era pe timpul pălăriilor de mărime exagerată, copleşite de flori şi de pene şi ţinute în echilibru pe cap cu oarecare greutate, prin mijlocirea unor fâşii de păr fals şi a unor ace de pălărie de o lungime nemaipomenită.

După cum am spus în mai multe rânduri, primirile româneşti sunt entuziaste şi de o căldură măgulitoare, dar însuşirea care le deosebeşte nu e buna orânduire sau cel puţin nu era în fericita vreme de demult. Era totdeauna o îmbulzeală ameţitoare, lumea se împingea, se strivea, se călca pe picioare şi mi-aduc foarte bine aminte cât de supărătoare a fost pălăria mea prea mare în acea împrejurare însufleţită, însă nicidecum tihnită. Mă stingherea în chip îngrozitor şi în fiece clipă mă temeam de un naufragiu. Pălăria prinţesei Hohenberg o întrecea chiar şi pe a mea în mărime şi era mereu în primejdie de a fi smucită din loc de apriga înfrigurare a celor ce se înghesuiau ca să ajungă la punctul central şi plin de interes.

Regele Carol ne făcu să trecem prin şirul obişnuit al ceremoniilor nelipsite în asemenea împrejurări:dejunuri, prânzuri, discursuri, muzică în apartamentele intime ale lui Aunty, defilări şi, bineînţeles, ceaiul luat la Buşteni, lângă biserica de un cenuşiu mohorât.

Costumul, aşa-zis de picnic purtat de noi în acea zi, a trecut în nemurire în fotografia cât se poate de ridicolă a grupului nostru:pălării mari, voaluri voluminoase şi câte altele, între care şapca de automobilist a lui Aunty şi hainele rustice ale lui Franz Ferdinand. Iubitoare de frumos cum sunt din fire, nu mă pot hotărî să public acea îngrozitoare fotografie, cu toate că fără îndoială ar face pe mulţi să petreacă.

Pe acea vreme nu eram iniţiată în discuţii şi planuri politice, dar mi se pare că s-au ţinut convorbiri de mare importanţă între regele Carol şi musafirul lui, convorbiri la care se îngădui şi soţului meu să ia uneori parte. Fără îndoială se dădură la iveală planuri de mare însemnătate şi de amândouă părţile se ajunse la o înţelegere menită însă să fie distrusă de o întâmplare mai tragică şi mai puternică decât ar fi putut să şi-o închipuie mintea omenească”. (Maria, Regina României, Povestea vieţii mele, vol. II, pp. 288-290)


De ce maghiarii îl considerau periculos pe Aurel C. Popovici

Aurel C. Popovici a fost un apropiat al arhiducelui Franz Ferdinand. S-a născut la Lugoj, la 4 octombrie 1863, într-o familie de meseriaşi (cojocari) şi negustori. Şi-a făcut studiile medii la Braşov şi Beiuş, iar pe cele superioare la Facultatea de Medicină din Viena.

În 1892 a publicat o broşură intitulată „Replică”, în care a scris despre originea şi vechimea naţiunii române. Autorităţile maghiare au considerat materialul subversiv şi, în urma unui proces care a avut loc la Cluj, tânărul Popovici a fost condamnat la patru ani de închisoare. Procurorul Sandor Jeszenski, care a făcut rechizitorul (şi care, peste doi ani, a obţinut condamnarea memorandiştilor), a fost ulterior decorat de statul român, gest care a stârnit revolta opiniei publice româneşti.

Pentru a evita închisoarea, Aurel C. Popovici s-a refugiat la Bucureşti, unde a lucrat ca jurnalist şi ca profesor de limbă germană la mai multe licee. Cea mai mare realizare a sa, care îl va propulsa printre gânditorii politici moderni români, a fost publicarea lucrării Statele Unite ale Austriei Mari(Leipzig, 1906). În această carte propunea transformarea Dublei Monarhii într-o federaţie de 15 state, delimitate pe criterii naţionale, sub conducerea Casei de Habsburg. Astfel, ar fi crescut importanţa politică a supuşilor slavi şi latini din Imperiu.

Franz Ferdinand a apreciat lucrarea lui Aurel C. Popovici şi, din 1912, românul s-a stabilit la Viena, făcând parte din anturajul arhiducelui şi lucrând la un proiect de constituţie care să intre în vigoare după urcarea lui Franz Ferdinand pe tron. Asasinatul de la Sarajevo i-a năruit planurile. În 1916, când România a intrat în război împotriva Puterilor Centrale, A.C. Popovici a plecat în Elveţia, la Geneva, unde a decedat la 10 februarie 1917.

I.G Duca:„De la viaţa arhiducelui, românii n-ar fi câştigat nimic, de la moartea lui am câştigat totul”

„Cu câţiva ani înainte [de 1914] arhiducele vizitase pe regele Carol la Sinaia şi făcuse cu acest prilej lui Brătianu declaraţiuni atât de categorice în privinţa intenţiunilor sale faţă de români, cât şi în privinţa hotărârilor sale de a reduce influenţa ungurilor, încât de atunci Brătianu dobândise în arhiduce o mare încredere şi aştepta cu nerăbdare urcarea lui pe tron. Drama de la Sarajevo îi năruia toate aceste proiecte şi speranţe. Eu însă nu împărtăşeam întru nimic mâhnirea şefului meu. Nu contestam câtuşi de puţin sinceritatea arhiducelui, dar aveam de mult convingerea că, departe de a fi un cap politic, nu era decât un impulsiv şi un brutal, care, o dată ajuns pe tron, sau va voi să-şi impună voinţa şi, uneori, capriciile, cu lipsa de pricepere şi cu autocratismul caracteristic firii sale, şi atunci va sfărâma organismul plăpând al monarhiei, în loc să-l consolideze, sau, ajuns la domnie, va renunţa, spre a se putea menţine, la antipatiile şi la simpatiile lui şi va face concesiuni diferitelor elemente, în primul rând celor mai neastâmpăraţi şi celor mai gălăgioşi, adică tocmai ungurilor. (...) Pentru mine, el reprezenta nu o mare speranţă, ci cea mai crudă deziluzie ce aştepta românismul.

Când mă uit azi înapoi, când urmăresc tot ce s-a aflat mai încoace despre rolul arhiducelui, tot ce s-a dezvăluit despre caracterul şi mentalitatea sa, chiar de către intimii lui, ca, de pildă, de către contele Czernin în memorii, tare mă tem că am avut dreptate în judecata mea. De la viaţa arhiducelui, românii n-ar fi câştigat nimic, de la moartea lui am câştigat totul. Unitatea naţională porneşte de la glontele ucigaşului din Sarajevo”. (I.G. Duca, Amintiri politice, vol.1, pp. 36-37).

 

 

 


 

BIBLIOGRAFIE:

Ziarele „Adevărul” şi „Universul”, iunie-iulie 1909

Cristopher Clark, TheSleepwalkers. How Europe Went to War in 1914, Penguin Books, London, 2013

I.G. Duca, Amintiri politice, vol.1, München, Colecţia Memorii şi mărturii, Jon Dumitru-Verlag, 1981, volumul 1

Greg King, Sue Woolmans, Assassination of the Archduke. Sarajevo 1914 and the Murder that Changed the World, MacMillan, London, 2014

Maria, Regina României, Povestea vieţii mele, vol. II, Editura Eminescu, 1997

Aurel C. Popovici, Stat şi Naţiune. Statele Unite ale Austriei Mari, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1939