Autor 3292 vizualizări


Chiar şi în timpul săptămânii, Muzeul Imperial de Război din sudul Londrei este plin de vizitatori. Turişti din toată lumea, dar şi localnici sau grupuri compacte de elevi intră în flux continuu în muzeu să vadă, să pipăie, să asculte poveşti adevărate din războaiele Marii Britanii în secolul XX. Intrarea este gratuită pentru toată lumea.

În 1999, atunci când am vizitat pentru prima dată Muzeul Imperial de Război al Marii Britanii (împreună cu alţi peste 40 de ofiţeri est-europeni, aflaţi la un curs intensiv de limba engleză la o şcoală a armatei britanice), am fost surprins de două secvenţe:la parterul muzeului fuseseră reconstituite întocmai – inclusiv cu zgomote, mirosuri şi zdruncinături – o tranşee de pe Frontul de Vest din Primul Război Mondial şi un adăpost londonez în timpul bombardamentelor Luftwaffe din 1940. Totul era creat pentru a fi cât mai veridic şi a reda vizitatorului din ultimul an al mileniului groaza, angoasele şi suferinţele trăite în timpul celor două conflagraţii mondiale. În 2015, aceste spectaculoase reconstituiri nu mai există, dar atractivitatea muzeului a rămas aceeaşi. De altfel, cam toate muzeele londoneze, fie că sunt gratuite, fie că sunt cu bilet de intrare (foarte scump, peste media european-continentală), nu duc deloc lipsă de vizitatori. 

De ce au succes muzeele altora

Acest flux abundent de oameni mai tineri sau mai bătrâni interesaţi de ceea ce are să le spună şi să le arate muzeul respectiv, care i-ar face invidioşi pe muzeografii români, aproape în totalitate stipendiaţi de instituţii ale statului (locale sau centrale), nu cred că se datorează doar faptului că Londra este o mare capitală europeană, depozitară (la fel ca şi Parisul, Lisabona, Berlinul sau Roma) de mari comori artistice sau artefacte unice acumulate în secole de istorie imperială. Făcând abstracţie de prestigiul mondial şi atracţia exercitată de branduri, precum British Museum sau Musée du Louvre, aş opina că secretul unui succes muzeal (nu doar britanic) de nişă (istorie militară modernă, de exemplu) sau cu tematică exotică (Muzeul copilăriei) sau, pur şi simplu, de factură comercială (Madame Tussaud) stă în calitatea şi originalitatea exponatelor, în concepţia expunerii acestora, în spectacolul muzeografic plin de imaginaţie şi atractivitate pe care-l oferă, fără lozinci demonstrative. Fără copii ieftine şi prăfuite, fără trasee palide şi întunecoase, împânzite de obiecte banale, ascunse sub vitrine având colţurile ciobite, fără citate cu mesaj propagandistic evident, expuse emfatic pe pereţi, aşa cum se întâmplă în majoritatea muzeelor din România. 

Atriumul muzeului e cu adevărat spectaculos

Atriumul muzeului e cu adevărat spectaculos

Nu doar fondurile, mult mai substanţiale decât cele româneşti, asigurate muzeelor occidentale prin fundaţii şi bugete centrale sau locale, prin donaţii, sau din costul biletelor sau al beneficiilor vânzării suvenirurilor în magazinele de la ieşirea din muzeu, explică succesul de public şi implicit al actului de cultură respectiv, ci, mai ales, efortul şi libertatea de creaţie muzeală a profesioniştilor respectivi. În plus, la succes contribuie şi interesul, curiozitatea şi disponibilitatea culturală a occidentalilor, notabil mai mare decât a românilor, în a cunoaşte, în a învăţa, în a afla ceva nou sau ceva frumos, chiar dacă acel ceva nu îi este imperios necesar pentru a doua zi şi nici nu-i aduce vreun câştig financiar imediat;doar unul spiritual. Aşa se face că prin toate muzeele occidentale, notabil şi prin Muzeul Imperial de Război, se intersectează mereu grupuri de elevi cu cele de turişti străini, veniţi tot cu autocarele, de studenţi sau cercetători în domeniu, dar şi de localnici interesaţi, pur şi simplu, de tematica muzeului respectiv. 

Cum s-a născut Muzeul Imperial de Război

Iniţiativa unui muzeu naţional al războiului a fost luată de Cabinetul britanic la 5 martie 1917, atunci când luptele pe fronturile Primei Conflagraţii Mondiale erau departe de a se fi sfârşit. Muzeul a devenit curând, din „naţional”, „imperial”, datorită numeroaselor dominioane britanice din toată lumea implicate masiv în efortul de război. Încă de la început, concepţia muzeală a fost aceea de a prezenta experienţe individuale de război, atât ale militarilor, cât şi ale civililor, bărbaţi sau femei, săraci sau bogaţi, pentru că fiecare contribuise şi se sacrificase într-un fel sau altul pentru obţinerea victoriei. Inaugurat la 9 iunie 1920 de Regele George al V-lea, Muzeul Imperial de Război se află în impozanta clădire (fost spital pentru boli nervoase) din Lambeth Road începând din 1936. 

Aşadar, muzeul nu are pretenţia de a etala o istorie militară cronologică – aşa cum este conceput Muzeul Militar Naţional, încă de pe timpul lui Ilie Ceauşescu – ci mai multe poveşti de război britanice. Muzeul nu afişează panoplii redundante de puşti, tunuri şi pistoale (precum în amintitul nostru muzeu militar, şi nu numai), ci acele piese de armament care sunt legate de o poveste, de un personaj anume, precum maşina de teren a generalului Montgomery în deşertul nord-african, sau Land-Roverul echipei agenţiei Reuters în „Desert Storm”, sau o rachetă V1 recuperată intactă. Chiar şi cele două tunuri navale din faţa muzeului provin de pe vase de luptă britanice din cel de-Al Doilea Război Mondial. În muzeu nu este nicidecum vorba de succesiunea războaielor purtate de Marea Britanie de-a lungul secolelor, ci doar de amintirile şi mărturiile de război britanice din 1914 încoace. Dar chiar şi aceste războaie nu sunt expuse în mod didactic, ci secvenţial, prin acele arme şi obiecte de tot felul (inclusiv cele din recuzita individuală militară sau civilă) care pot reconstitui sau sugera viaţa pe front sau acasă în epoca respectivă. 

Exponate reprezentative pentru sângeroasa Bătălie de pe Somme (1916)

Exponate reprezentative pentru sângeroasa Bătălie de pe Somme (1916)

Fără emfază şi fără triumfalisme de tot felul

Spectaculosul atrium al muzeului îl impresionează pe vizitator încă de la primii paşi, cu toate avioanele şi rachetele suspendate parcă în plin zbor, sau cu maşinile şi tancurile aproape întregi, sau cu rămăşiţele acestora în urma unui impact exploziv. Evident, un spaţiu expoziţional mai generos este asigurat la parter Primului Război Mondial, al cărui centenar îl (tot) comemorăm, dar etajele superioare vorbesc şi despre ceea ce au făcut britanicii în celălalt mare război (1939-1945), apoi în Coreea (1950-1953), în Falkland (1982), în Irak (1991, 2003). 

Cu toate că Marea Britanie şi-a atins obiectivele politico-militare, fiind victorioasă în aproape toate conflictele armate în care s-a angajat, din muzeu nu răzbate deloc nici emfaza, nici triumfalismul şi nici măcar demonstraţia de forţă sau de superioritate din partea unei mari puteri. Dimpotrivă, nu lipseşte umorul:o păpuşă caricaturizând imaginea Primului ministru Margaret Thatcher, creată pentru o emisiune de televiziune, poate fi văzută la etajul doi în secţiunea despre perioada de pace şi securitate. 

O foarte incitantă expoziţie temporară este dedicată istoriei celor două faimoase servicii secrete britanice, MI5 şi MI6, cu expunerea „instrumentarului de lucru” folosit de agenţii acestora în diferitele operaţiuni secrete desfăşurate din 1915 încoace. Un anunţ, dispus chiar la intrarea în expoziţia dedicată Holocaustului, previne vizitatorii să nu lase copiii să pătrundă neînsoţiţi în acest spaţiu plin de imagini şi mărturii puternic traumatizante. În fine, sus, la ultimul etaj, ce-i drept mai puţin vizitat, este o expoziţie temporară dedicată acelor 250 de eroi militari şi civili britanici care au fost decoraţi cu Victoria Cross şi George Cross. 

Despre români în Muzeul Imperial de Război

Într-un asemenea edificiu pur britanic nu-mi închipuiam să găsesc prea multe urme româneşti. Le-am găsit, în expoziţia dedicată Primului Război Mondial – dar nu pe cele la care m-aş fi aşteptat. Pe un ecran interactiv, o simplă apăsare cu degetul deschide trei secvenţe care explică:1) motivele pentru care România a intrat în război (recuperarea Transilvaniei);2) ce avea de oferit România aliaţilor (o armată importantă);3) cum în cele două două luni fatidice din 1916 România a fost înfrântă de trupele Puterilor Centrale, după ce Aliaţii nu atacaseră Bulgaria, aşa cum promiseseră. Atât despre România. Nimic despre marile bătălii din vara lui 1917 de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, cu care noi ne mândrim atât de mult, până aproape de sacralizare, şi care, iată, în gestiunea globală a marii conflagraţii nu au contat prea mult. Au contat doar pentru noi, românii, pentru că nu ne-a fost desfiinţat statul. 

De altfel, nici în Die Grosse Chronik-Weltgeschichte, enciclopedia germană din 2008, publicată la noi de editura Litera, în 2011, sub titlul Cronica ilustrată a omenirii, nu se spune nimic despre mitologicele noastre bătălii. Oricât de afectat ar putea fi orgoliul naţional, totuşi cred că este mult mai benefică pentru poporul român şi viitorul său o privire lucidă şi critică asupra trecutului său mai apropiat sau îndepărtat, descărcat de orice reziduu naţionalist, de sorginte ceauşistă.