Autor 2817 vizualizări


Anual, peste 15.000 de turiști din România și din toată lumea ajung în satul acesta cu numai 1.000 de locuitori. Toți sunt întâmpinați cu pensiuni în case tradiționale, cu preparate locale din produse organice și cu activități dintre cele mai variate. Totuși, principala atracție a satului rămâne biserica evanghelică fortificată. Lăsată în paragină, a fost restaurată inițial în anii 1970-1971 și ulterior, în 2003, a fost renovată cu sprijinul fundației înființate de Prințul Charles.

În jurul acestei biserici se țese o istorie veche, care coincide chiar cu cea a așezării de azi. De altfel, actualul nume, Viscri, e dat de acest edificiu: pe la 1400, i s-a zis Alba eclesia, dar în germană s-a tradus prin Weißkirch – și s-a românizat Viscri. Orișicât, trebuie spus că nu se cunoaște precis momentul apariției acestei așezări umane, căci a fost atestată destul de târziu în documentele medievale. Se știe însă că, inițial, aici au trăit secui, iar la final de secol XII, așezarea a fost colonizată cu sași. Chiar vechimea bisericii – construită în secolul XIII, pe locul unei bazilici romane de secol XII – atestă venirea coloniștilor: zona de vest a ceea ce avea să fie unitatea administrativă Scaunul Rupei a fost populată de imigranți după 1162, când și-a încheiat domnia regele Geza al II-lea al Ungariei. 

O însemnare din 24 februarie 1297 arată însă că în aceste locuri nu ar fi existat comunități organizate: „Andrei, din mila lui Dumnezeu, regele Ungariei, credincioșilor săi cruciferi din Hoghiz, sănătate și bunăvoință. Magistrul Akus, fiul lui Mihail, ne-a cerut să-i dăm niște pământuri deșerte și lipsite de locuitori, numite Viscri și Hendorf. Dar noi fiindcă nu suntem lămuriți asupra felului și întinderii numitelor pământuri, vă poruncim fidelității voastre să trimiteți un om al vostru potrivit ca martor, în fața căruia omul nostru, Fabian, fiul Tywan, să hotărnicească pomenitele pământuri iarăși în vechile hotare dintru început și să atribuie numitele pământuri acelui Akus, dacă nu se va ivi vreo împotrivire“. Mult mai târziu, câteva informații arată că în jurul anului 1500, Viscri era una dintre comunele libere ale Scaunului Rupei, cu 51 de gospodării, trei păstori, un dascăl și doi săraci. 

Prin urmare, capela de secol XII a fost preluată de la secui, fapt susținut de artefactele arheologice descoperite, și adaptată de sași în mai multe etape. Inițial, i s-a adăugat o tribună de vest, susținută de patru arcade semicirculare, cu trei coloane cilindrice. Ulterior, în secolul XIV, capela a suferit mai multe modificări: au fost construite o sacristie nouă și un cor cu absidă semicirculară sprijinită pe șapte contraforturi. Ultima etapă a însemnat fortificarea bisericii: i s-au adăugat două turnuri, două bastioane și două ziduri de apărare.

Desigur, diverse detalii privind arhitectura gotică, micile modificări ulterioare ale clădirii și funcționalitatea în timp a incintelor pot fi obținute de la ghizii angajați la biserică. Turiștii, români și străini deopotrivă, preferă de obicei să descopere acest edificiu cu propriile picioare – să scârțâie scările de lemn care duc până sus, în coridorul de apărare ce înconjoară edificiul. De aici se văd panorame în toate zările: într-o parte sunt colinele cu pășuni și pâlcuri de copaci, într-alta e satul și, la bază, lângă clădire, vechiul cimitir. 

La orizont, peste acoperișurile roșiatice, apare un norișor de fum care se ridică ușor. S-ar putea ca tinerii străini să aibă nevoie de lămuriri: oamenii nu se încălzesc vara la foc, desigur, la țară se gătește afară, în curte, se fac grătare și proțapuri și e bine. 

După un tur prin micul muzeu etnografic din curtea bisericii, în care se găsesc tot felul de unelte agricole și din cele necesare prin gospodărie, precum și costume populare străvechi, biserica e lăsată în urmă. Viscri mai are multe de oferit.

Un sat sustenabil

În moștenirea culturală lăsată de sași, aspectele arhitecturale sunt doar o mică parte. Pe lângă asta, există un adevărat tezaur de elemente sociale, fără de care identitatea multiculturală a Transilvaniei nu ar fi posibilă. O scurtă privire în acest univers tradițional se poate face intrând, pur și simplu, într-una dintre gospodăriile satului. Mulți dintre localnici și-au deschis casele oaspeților și și-au transformat grădinile în restaurante. Astfel, cu puțin ghidaj, călătorii pot descoperi viața satului și tradițiile locului, iar pentru o abordare mai în profunzime se pot duce la atelierele de pielărie și de pâslă din sat.

Și trebuie menționat că asociațiile neguvernamentale din zonă le-au pus la dispoziție localnicilor tot felul de alte cursuri pentru meșteșuguri tradiționale: cusut, țesut, împletit, fierărit, tâmplărie și confecționarea cărămizilor. Toate acestea intră într-o logică mai largă, aceea a sustenabilității satului românesc, proiect care a fost promovat intens de moștenitorul Coroanei britanice. Orice turist curios poate afla poveștile acestea de la localnici. Tot ei știu și drumul către casa de la țară a Prințului Charles, care a devenit de mult o atracție turistică.


Prințul Charles al Marii Britanii – domiciliu la Clarence House, reședință la Viscri

În fine, nimeni nu pleacă din Viscri cu burta goală. Un prânz la unul dintre restaurantele din zonă s-ar putea să fie mai mult decât o călătorie culinară și să se transforme într-o ruletă a norocului. Asta e mișcarea slow food. Oamenii servesc preparate făcute numai cu produse din zonă – crescute de ei sau de vecini. Așa că dacă se termină un anumit ingredient, meniul se subțiază. Totuși, porțiile sunt generoase și gustoase, iar propunerile sătenilor includ supă cremoasă de roșii dulci, cu ardei copt pe plită, cartofii ciobanului cu telemea maturată, asortați cu cârnat țărănesc, și tartă cu fructe de pădure. Un meniu copios se stinge cu o caisată, lichior de casă, pălincă ori bere artizanală.

După masă, călătorii cu spirit de aventură se pot plimba cu bicicletele pe colinele din jurul satului, unde au fost amenajate piste off-road. Desigur, pensiunile din sat închiriază bicicletele pentru o zi, iar traseul propus trece prin nouă sate și ajunge până la Sighișoara. 

Acest text este un fragment din articolul „Moștenirea sașilor. Satele săsești cu biserici fortificate” publicat în numărul 34 al revistei Historia Special, disponibil în format digital, pe platforma paydemic.com

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum