Autor 12468 vizualizări


Eugène Delacroix (1798-1863) este principalul reprezentant al romantismului francez. Criticii de artă contemporani l-au condamnat aproape permanent, considerându-l un artist al desfrâului și al violenței, însă artiștii vremii lui i-au recunoscut imediat genialitatea cromatică și picturală.

Ca temă a acestui tablou imens (aproximativ 4 x 5 m), Delacroix alesese soarta regelui Sardanapal (așa l-au numit istoricii greci pe regele asirian Assurbanipal, care a domnit între 668-629 î.Hr.). Tabloul face, deci, aluzie la o poveste, care, conform pictorului, ar fi fost cam așa. Sardanapal ar fi fost ultimul rege al Babilonului, descendent al legendarei Semiramida.

În capitala sa, asediată de mezi timp de trei ani, Sardanapal ar fi ridicat, potrivit legendei, un rug în curtea palatului său ca să-și dea foc împreună cu bogățiile, caii, femeile și eunucii, mai degrabă decât să cadă în mâinile inamicului. Povestea, după cum vom vedea, este însă greșită. Tabloul a avut însă parte de o publicitate imensă, nu atât din cauza subiectului, ci datorită reprezentării lui, o combinație foarte îndrăzneață atunci de sex și violență.

Prezentarea tabloului la Salon (o expoziție organizată de Academia de Arte Frumoase, ce expunea în fiecare an lucrari ale artiștilor din toata Franța; un premiu sau numai acceptarea la acest Salon însemna recunoașterea artistică și asigura succesul profesional), în anul 1827, va determina izolarea artistului vreme de cinci ani ! În tot acest timp, artistul se va vedea exclus din toate sălile de expoziții. Care era motivul acestei ostracizări artistice?

Ce a indignat în asemenea măsura lumea artistică franceză de la începutul secolul al XIX-lea? Tabloul era doar unul istoric, tematica nefiind contemporană, deci politizată. Despre toate acestea vom vedea în cele ce urmează. Să vedem mai întâi care sunt izvoarele temei, căci subiectul tabloului are o dublă origine: istoricul grec antic Diodor din Sicilia și poetul englez, contemporan lui Delacroix, lordul Byron.


Mai întâi, Diodor din Sicilia

Prima origine a subiectului provine din cartea lui Diodor din Sicilia, „Biblioteca istorică”. Diodor alcătuise, pe vremea împăratului roman Octavian, o amplă istorie universală, în 50 de cărți, mergând până la anul 60 î.Hr. La Diodor, Sardanapal este însă ultimul rege al Asiriei și nu al Babilonului. În realitate, Sardanapal nu este ultimul rege asirian, ci doar ultimul rege asirian important !. De fapt, ultimul rege asirian a fost Sinșar- ișkun, fiul mai mic al lui Assurbanipal.

Interesant este și faptul că Sin-șar-ișkun a murit în palatul său care fusese … incendiat, în anul 626 î.Hr., de către Nabopolassar, regele babilonienilor – chaldeni!). Ultimele rezistențe ale asirienilor sunt spulberate, rând pe rând, de către aliații medo-babilonieni. Ninive a fost cucerit și distrus complet în anul 612 î.Hr. Trei ani mai târziu, o dată cu capitularea ultimelor trupe asiriene, statul asirian ieșea, de fapt, din istorie. La Diodor, Sardanapal este încarnarea depravării și a imoralității. Sardanapal, spune Diodor,

„și-a întrecut toți înaintașii prin viața lui de huzur și desfrânări. Nu numai că nimeni nu-l vedea în afara zidurilor palatului, dar chiar și acolo el își ducea traiul aidoma unei femei; mai toată vremea și-o petrecea în mijlocul ibovnicelor sale, țesând purpură și torcând lâna cea mai subțire. Purta veșmânt femeiesc și își dădea pe obraz și pe trup cu sulimanuri și cu tot felul de dresuri folosite de muieri…Până și glasul i se schimbase de parcă era al unei femei, pe când la ospețe mereu se lăcomea la cele mai gustoase mâncăruri și băuturi. Se desfăta, iubindu-se atât cu bărbați cât și cu femei…Și-a întocmit chiar un cântec de înmormântare care suna cam așa: Ești doar un muritor! Ține minte și dă-te cu totul vieții de desfrâu. Sporindu-ți patimile. Căci celui mort nu-i mai este dată bucuria. Eu nu mai sunt decât țărînă, eu, cel ce am fost regele mărețului oraș al lui Ninos. M-am ales doar cu ce am mâncat, cu destrăbălările mele și cu plăcerile pe care mi le-a prilejuit iubirea; toate celelalte bunuri, pe care oamenii le cred că-s fericire, s-au dus.”

Și, concluzionează Diodor:

„un om ce gândea și trăia în felul acesta trebuia, nu doar să sfârșească rușinos, dar să tragă după sine, ducând-o la pieire, împărăția asirienilor, ce dăinuise mai mult decât toate împărățiile despre care s-a pomenit vreodată” (Biblioteca istorică, Cartea a doua, XXIII).

O altă concluzie a venit din partea lui Aristotel : „un epitaf potrivit pentru un porc”. Diodor ne mai spune că după trei ani de asediu, orașul Ninive a fost cucerit de către coaliția medo-babiloniană. Este drept, fluviul Tigru, umflându-se în urma unor ploi masive, distrusese o bună parte a zidurilor. Sardanapal „își pierdu nădejdea că i-ar fi dat să scape, și ca să nu cadă în mâinile dușmanilor, el puse să se înalțe în palatul său un rug uriaș, pe care îngrămădi tot aurul și argintul pe care îl avea – ba chiar și veșmântul regesc – și închizându-se cu ibovnicile sale și cu eunucii lui într-o încăpere construită în mijlocul rugului, se dădu pradă flacărilor, împreună cu tot palatul regesc.” Diodor concluzionează sec: „în timpul domniei lui Sardanapal stăpânirea a trecut de la asirieni la mezi, după ce primii o avuseseră vreme de o mie trei sute de ani.” (Biblioteca istorică, Cartea a doua, XXI).

Apoi… Byron

Cea de-a doua sursă a tabloului este o tragedie a lui George Gordon Byron, din anul 1821, „Sardanapal”, scriitorul englez fiind foarte admirat de către Delacroix. Tabloul este, de altfel, și un omagiu adus poetului englez, mort în 1824 la Missolonghi, în Grecia, unde acesta venise să lupte – contra otomanilor – pentru independența grecilor. Delacroix fusese influențat, desigur, și de capodopera lui Byron, „Călătoria infantelui Harold”, publicată în 1809, o carte de un succes senzațional – despre călătoria autorului prin Grecia și Turcia.

Tabloul lui Delacroix este, de aceea, și o dovadă a modei Orientului, foarte puternică în epocă! „Sardanapal” a lui Byron a fost considerată de majoritatea criticilor ca fiind cea mai mare și mai originală dintre toate piesele lui Byron. Piesa i-a fost dedicată lui Goethe, care a fost deosebit de măgulit de această atenție. La Byron, Sardanapal este însă un monarh cultivat și iubitor de frumos. Regele din Ninive se lasă, ce este drept, în voia dorințelor voluptoase, dar în adâncul sufletului păstrează intenții dintre cele mai generoase. Iată ce spune regele cumnatului său Salemen:

„Ți-ar fi plăcut, mai bine,
Să dau edicte: „Ascultați de rege,
Măriți-i avuția și falanga,
Vărsați-vă tot sângele, adorați-l? Stând în genuchi, trudiți fără istov!
Sau: „A ucis cincizeci de mii de dușmani
Aici Sardanapal. Mormintele-astea
Îi sunt trofeele”.
„Cuceritorii
Cu de-astea se mândrească; eu încerc
Să-mi fac supușii să nu-și simtă grea
Această viață, și să moară-n pace
Pe toți, de la ce mie îmi îngădui
Eu nu-i opresc – doar oameni suntem toți”.

Sardanapal a lui Byron se ridică contra gloriei deșarte aduse de puterea armelor, regele preferându-i fericirea produsă de petrecere și poezie. La autorul englez, motivația modului de viață libertin are, deci, un caracter estetic. Sardanapal este înfrânt, ca orice mare erou, de trădarea supușilor. Moartea eroului este prezentată apoteotic:

”Asiria, pe veci adio!
Ca pe o țară te-am iubit și nu
Ca pe-un regat, pământ străbun, și pace
Și bucurii ți-am dăruit, și-acum
Acesta mi-e răsplata! Nici mormânt
Nu-mi aflu-n tine”.
O moarte ce sintetizeză o viață întreagă

Delacroix selectează elemente din ambele surse, Diodor și Byron. Tabloul lui este, de fapt, o orgie a morții. Orașul Babilon este în flăcări. În scenă figurează 15 personaje. Figura centrală este, firește, cea a regelui care privește cum sunt distruse din propriul ordin tot ceea ce iubise el mai mult în viață. Este, de fapt, momentul uciderii concubinelor și al cailor regelui. Sardanapal, plin de calmitate, privește masacrul din jurul lui cu o satisfacție estetică și senzuală în același timp, ca o persoană care stăpânește haosul.

Poate regele îl reprezintă chiar pe artist, prezentat însă cu barbă și mâini musculoase, care contemplă propria epocă furtunoasă în care trăiește – să spunem aici și faptul că Delacroix s-a născut la aproape zece ani de la izbucnirea Revoluției franceze și că în cei 65 de ani de viață a cunoscut șase forme de guvernământ diferite!. Locul central al compoziției – marginea patului regal – este însă gol. Un sclav tânăr aduce regelui o cupă cu otravă. Are un turban turcesc pe cap și o tavă cu motive egiptene.

Eugène Delacroix - Autoportret, 1837

Un sclav nubian înjunghie un cal – acesta este, evident, un simbol al pasiunii și puterii. Apare și un maur cu îmbrăcăminte egipteană. O femeie moare în fața patului regal al lui Sardanapal. Celelalte femei sunt parcă degradate la rang de obiecte. Moartea lui Sardanapal, așa cum apare ea în tabloul lui Delacroix, este însă mai apropiată de cea prezentată de Diodor, care vorbește despre un ultim „banchet” încheiat cu un carnagiu total. Doar că regele asirian nu apare deloc în tabloul artistului ca un efeminat molatic, ci ca un bărbat puternic înfrânt însă de destin. Byron vorbește de un simplu rug ce nu cuprindea decât tronul lui Sardanapal și pe cea mai iubită dintre sclavele sale, Myrrha, care alege să-l însoțească în moarte.

Scena rugului este și la Delacroix. Myrrha este cea care se află la picioarele regelui cu mâinile desfăcute pe pat. De altfel, povestea de dragoste – evocată de Byron – dintre regele asirian și sclava ioniană este o reediatare a poveștii de dragoste dintre Romeo și Julieta. Cei doi merg în moarte cu un soi de demnitate fascinantă. Criticii au fost cu toții de acord că, în sistemul byronian de valori, Sardanapal ilustrează idealul… comportării unui conducător.

În această privință, Sardanapalul lui Delacroix este însă cu totul tributar lui Diodor. Scena aleasă de pictor sugerează, deci, o întreaga poveste, deși în pictură figurează doar un moment al ei. Tabloul face aluzie însă la o poveste… preexistentă. Este, desigur, o non-corespondență între ceea ce spune povestea și imaginea. Privitorul, însă, dacă știe povestea, poate să și-o reprezinte mental în întregime. Care este însă povestea spusă de tablou?

Șamaș-șum-ukin, adevăratul Sardanapal

De la început trebuie să spunem însă un lucru. Identificarea lui Delacroix Sardanapal = Assurbanipal este greșită!. Sardanapal cel din pictura francezului este de fapt regele Șamaș-șum-ukin din Babilonia (668-648 î.Hr.)… fratele lui Sardanapal. Acesta este cel care a murit în condițiile descrise de tabloul pictorului francez.

Assurbanipal cel real, spre deosebire de modul cum îl prezintă istoricii antici și tabloul lui Delacroix, a fost de fapt un rege foarte activ, care s-a luptat cu multă energie pe numeroase fronturi ale Imperiului asirian (Egipt, Babilon, Elam), tot el fiind și cel care a creat marea bibliotecă din Ninive, din care s-au mai găsit 20.000 de tăblițe. Assurbanipal a fost un individ cultivat care știa să scrie și să citească. Statul pe care l-a condus el nu a fost doar o putere militară ci și una culturală și artistică. Care a fost însă istoria lui Șamaș-șum-ukin?

Mai întâi, o poveste cu Zakutu, o regină asiriană

Povestea noastră începe așa. În anul 691 î.Hr. Sennacherib, regele Asiriei între 704-681 î.Hr., distruge coaliția anti-asiriană a elamiților, babilonienilor și chaldeenilor, în urma bătăliei de la Halule. În 689 î.Hr. Babilonul este cucerit de Sennacherib și ras de pe fața pământului. Orașul a fost mai întâi ars. Apoi, ecluzele Eufratului au fost deschise și ruinele acestuia au fost acoperite cu apă. Distrugerea mărețului oraș de odinioară a fost, deci, totală.

Opt ani mai târziu, în 681 î.Hr., Sennacherib este asasinat, în urma unui complot la care au participat și proprii lui copii. La tron avea să urmeze Asarhadon (681-669 î.Hr). În poveste își face apariția acum și o femeie, Naqia-Zakutu. Ea a fost, cu siguranță, cea mai influentă femeie a acelei epoci și cea mai celebră regină a Asiriei. Originea ei este necunoscută. Era probabil armeană, după nume, care ar fi însemnat în limba ei „imaculata”, Zakutu însemnând același lucru în asiriană. Ea devine soția lui Sennacherib, într-un moment când altă soție îi dăruia acestuia pe moștenitorul tronului.

Dar, Zakutu a devenit foarte repede soția principală, reușind ca după asasinarea soțului ei, să îl impună ca moștenitor pe fiul ei, Asarhadon. Decizia desemnării ca rege a lui Asarhadon a fost primită prost de către curtea asiriană, pentru că o parte a nobilimii a preferat să îl spijine pe Arad-Mulissu, cel desemnat chiar de Sennacherib să conducă (și – ironia sorții – cel care va fi chiar asasinul acestuia!). După înfrângerea lui Arad-Mulissu, tronul lui Asarhadon părea în siguranță.

Zakutu a devenit regina-mamă și a căpătat o putere considerabilă la curtea asiriană. Când primul fiu al regelui Asarhadon, Sin-iddina-apla, moare, în 672, cel investit cu titlul de principe moștenitor a fost Assurbanipal, cel de-al… treilea fiu al lui Asarhadon, și nepotul preferat a lui Zakutu, în timp ce Șamaș-șumukin, cel de al doilea fiu al lui Asarhadon, a devenit prinț al Babilonului, vasal însă regelui Asiriei. Cum s-a ajuns la un altfel de aranjament politic?

Textele asiriene de la sfârșitul domniei lui Asarhadon amintesc de primejdia invaziilor cimeriene și a răscoalelor din Egipt. Pentru a le face față, Asarhadon împarte statul celor doi fii ai săi: Assurbanipal devine rege al al Asiriei, cu capitala la Ninive, iar Șamaș-șum-ukin, devine prinț al Babilonului, subordonat primului. Când Asarhadon a murit în mod neașteptat într-o campanie contra Egiptului, în 669, văduva lui Sennacheribb, Naqia-Zakutu, a manevrat în așa fel lucrurile ca rege să fie desemnat Assurbanipal, nepotul ei preferat, destinat inițial să îmbrățișeze o carieră eccleziastică.

A fost menținut, deci, arnajamentul politic al lui Sennacherib, inspirat de regina-mamă Zakutu. În prima parte a domniei lui Assurbanipal (668-627 î.Hr) cei doi frați domnesc în pace. Dar, la puțin timp după moartea lui Zakutu, Șamasșum- ukin a rupt înțelegerea și a izbucnit războiul. Să revenim însă puțin și la istoria Babilonului.

O tentativă asiriană de refacere a gloriei Babilonului

Nu mult timp după moartea lui Sennacherib, regele Asarhadon luase hotărârea să reconstruiască Babilonul – distrus de tatăl său –, poate și sub influența soției sale, de origine babiloniană. A adus mii de sclavi și a deschis un imens șantier. Treptat, sute de mii de babilonieni, se întorc pe meleagurile de baștină. Nobilii și negustorii babilonieni își recapătă vechile lor privilegii. Orașul mort reînvie. Babilonienii sperau chiar la refacerea gloriei Babilonului, așa cum fusese ea sub regele Hammurabi.

Când Șamaș-șum-ukin a devenit prinț al acestui oraș, el redevenise deja unul foarte puternic. Șamaș-șum-ukin se va emancipa însă foarte repede de sub autoritatea fratelui său mai mic și va pretinde că el este urmașul marilor conducători… babilonieni, care stăpâniseră odată un imperiu foarte întins. El a intrat în conflict cu fratele său și s-a pus în fruntea unei coaliții de popoare din sudul Mesopotamiei, incluzând și Egiptul.

Conflictul va duce în anul 651 î.Hr la asediul Babilonului, ce va capitula abia în 648 î.Hr., de foame. Izvoarele vorbesc chiar de cazuri de canibalism. Fratele regelui victorios a pierit în flăcări, populația a fost în parte masacrată. Moartea lui Șamașșum- ukin s-a datorat, deci, asirienilor și nu mezilor. Povestea lui Șamaș-șum-ukin va fi transmisă până în zilele nostre de către greci, care l-au confundat pe regele învins cu fratele său învingător. Assurbanipal a devenit apoi și rege al Babilonului, luându-și numele de Kandalanu.

Asiria este acum la apogeul puterii. Însă la numai câțiva ani de la moartea sa, statul asirian se va prăbuși definitiv sub loviturile babilonienilor și mezilor din Iran. Aceștia vor distruge din temelii capitala asiriană, Ninive, așa cum făcuse, cu 77 ani în urmă Sennacherib cu Babilonul.


Fluierăturile proștilor, fanfare ale gloriei

Moartea lui Sardanapal a lui Delacroix este un tablou care exemplifică cele mai importante trăsături ale picturii romantice franceze care dorea să se elibereze de sub jugul convențiilor neoclasice, academice : neliniștea eroului, a omului excepțional, combinația de moarte și erotism, decorul oriental, mișcarea, mai degrabă decât construcția ordonată și echilibrată, predominanța culorii asupra liniei. Adevărul este că pe Delacroix îl atrăgea drama care exaltă simțirea și provoacă simpatia. Eroii pe care și-i alegea nu erau dintre cei care triumfă, ci, în general, cei învinși, cei care în conflictul cu natura sau cu împrejurările vieții erau zdrobiți.

Moartea lui Sardanapal este, deci, apogeul unei picturi pasionale, despre „violența romantică” dusă la paroxism. Acestea sunt motivele pentru care tabloul a iscat un imens scandal. Adevărul este că tablourile lui Delacroix, criticate aprig de cronicari, intrau totuși în colecțiile particulare. De data asta însă, unul dintre diriguitorii artelor frumoase din Franța e un om mai încăpățânat. Numele lui? Jean-Auguste-Dominique Ingres, opera sa, Apoteoza lui Homer, fiind vedeta Salonului din 1827. Ingres este însă șeful pictorilor neoclascii.

Aceștia reproșează romanticilor abuzul de violență – pe regulă printre femei !. Mai întâi fusese Pluta Meduzei a lui Theodore Gericault, apoi Masacrul din Chios a aceluiași Delacroix, acum venise rândul Morții lui Sardanapal. Ingres face lui Delacroix observații asupra lui Sardanapal, pe care acesta, orgolios cum era, nu le poate admite; de aici un conflict deschis cu acest înalt funcționar. Lui Delacroix i s-a reproșat și faptul că este misogin, artistul nefiind capabil de o relație de lungă durată cu vreo femeie.

Era, deci, inutil ca artistul să mai pregătească tablouri de mari dimensiuni, fiindcă știa dinainte ce ele nu vor fi pe placul celui care decidea cumpărarea lor – de aici și concluzia că ele nu vor putea intra niciodată în colecțiile statului!. Printre puținii care îi iau apărarea este însă Victor Hugo care descrie astfel criticarea artistului : “Oare fluierăturile proștilor nu reprezintă fanfare ale gloriei?”. Să mai spunem și faptul că un alt admirator și apărător al lui Delacroix a fost Hector Berlioz.

În 1829, muzicianul compune un poem simfonic intitulat „Sardanapal”, inspirat după… tabloul lui Delacroix. Delacroix va fi „reabilitat”, oarecum, de revoluția franceză din 1830. Acum, artistul execută iarăși un tablou de mari dimensiuni, de fapt singurul său tablou cu conținut politic, Libertatea conducând poporul. Artistul, care era de fapt un aristocrat, arată multă simpatie luptei poporului pentru libertate și drepturi.

În ianuarie 1857, Delacroix a fost acceptat printre membrii Academiei de Arte Frumoase, cea mai prestigioasă instituție oficială a pictorilor recunoscuți. Această recunoaștere venea însă târziu, încât Delacroix nu-i mai acordă nicio importanță. Și o coincidență interesantă. În anul morții lui Delacroix se inaugura la Paris „Salonul refuzaților”, unde urmau să expună cei care nu fuseseră apreciați de Academie. Începea o altă perioadă a istoriei artei numită impresionism. Romantismul vroia parcă să moară odată cu Delacroix.

Ca epilog al poveștii noastre, să spunem că Moartea lui Sardanapal va fi cumpărată, abia în 1846, de către un englez și, deși a trecut prin mai multe colecții particulare, a rămas invizibilă publicului până în 1921 când a fost răscumpărată de francezi și adusă la Louvre.