Autor 2844 vizualizări


Anul 1918. Europa. Două blocuri militare luptă pentru obţinerea hegemoniei militare şi politice pe bătrânul continent, ceea ce înseamnă dominarea întregii planete. Industria ambelor tabere furnizează noi tipuri de arme ucigǎtoare şi uriaşe cantităţi de muniţii pentru confruntarea finală. Nu mai există cale de întors. Trebuie să existe o luptă supremă de nimicire. Împăratul Wilhelm al II-lea era hotărât să obţină victoria în această confruntare a titanilor şi ofensiva din primăvară părea să dea câştig de cauză atacurilor rapide ale infanteriei, mai ales că se reuşise concentrarea unor noi divizii aduse de pe fostul Front de Est1

 Cercurile conducătoare din cadrul Antantei erau uimite de rezultatele germanilor, capabili să spargă frontul savant fortificat şi să înainteze spre Paris, capitala Franţei fiind un important centru producător de armament. Un tun putea să bombardeze oraşul de la peste o sută de kilometri2 . Ofensiva a devenit aproape legendară. Aliaţii au demonstrat însă că pot să gândească şi dincolo de sălbaticele lupte cotidiene pentru fixarea inamicului şi au elaborat noi tactici pentru contracararea asalturilor inamice. Planificatorii germani au fost încântaţi de numărul mare de victime produse forţelor Antantei în sectoarele de asalt, dar n-au reuşit să mai sesizeze esenţialul încleştărilor: ofensivele erau acţiuni directe, cu obiective uşor de observat şi, în consecinţă, de blocat de către cei ce aveau mobilitate ridicată. Nu s-a reuşit aflarea unor ţinte strategice de urmărit până la capăt pentru scoaterea din luptă a adversarului şi istoria s-a repetat în următorul război mondial. Germanii se complicau mereu în planuri elaborate şi în construirea unor maşini sofisticate şi greu de manevrat.

 Arme noi au fost introduse în încleştare pentru a echilibra raportul de forţe. Au apărut astfel tancurile, maşini tot-teren capabile să forţeze reţelele de sârmă ghimpată, tranşeele adânci şi ploaia de gloanţe şi de schije. Blindatele înzestrate cu mitraliere asigurau protecţia laterală a tancului central înzestrat cu tun pentru distrugerea cuiburilor de mitraliere şi a poziţiilor de artilerie3 . Atacul masiv cu forţe motorizate urma să reprezinte soluţia revenirii la războiul de manevră şi viitorul conflictelor moderne. Atacurile aliate din vara anului 1918 au demonstrat că tancurile pot străpunge orice sistem de fortificaţii dacă nu există cursuri de apă pentru protecţie sau şanţuri special săpate4 . Eficienţa maşinilor cuirasate cu plăci groase din cel mai rezistent oţel a atras atenţia strategilor şi pe cea a politicienilor, ceea ce a dus la intrarea omenirii în era tancului şi istoria a început să fie scrisă cu şenilele. Tehnica a evoluat, dar obsesia pentru blindate este încă universal răspândită. Anul 1918 a adus pe câmpurile însângerate nişte maşinuţe blindate ce nu păreau de viitor. Se numeau banal Renault F. T. 17 şi aveau o masă mică5 . Viteza era de doar 8 km pe oră, dar dispuneau de ceva cu o valoare militară ridicată: turelă ce se putea roti complet circular. Folosite în contraatacul din 1918 şi apoi la respingerea trupelor bolşevice de către polonezi, au devenit un model perfect de copiat pentru toţi proiectanţii de blindate. Sovieticii, impresionați de efectul mitralierelor asupra soldaților pedeștri și asupra cavaleriei, au trecut la producerea variantei MS-1, dar apoi s-au orientat spre varianta Vickers, mai performantǎ dupǎ un deceniu de studii ȋn mecanicǎ.

 Totuşi, inamicul putea să opună valurilor de infanterişti şi maşini mitraliere având muniţie specială şi tunuri din belşug, ceea ce reducea înaintarea şi ducea la creşterea pierderilor spre valori imposibil de acceptat. Avionul a venit să ajute tancurile prin faptul că are o mobilitate superioară şi posibilitatea observării mişcării inamicului de la mare distanţă. Necesităţile militare au transformat fragilele maşini din pânză în instrumente perfecte de atac, cu structură din lemn sau metal, şi înzestrate cu mitraliere, tunuri şi bombe de diferite tipuri. Binomul tanc – avion era inventat şi orice ţară a fost obligată să se înarmeze după noile reguli, cheltuielile sporind de la an la an. Fenomenul s-a perpetuat până-n prezent şi nici trecerea unui veac n-a adus ceva nou în domeniul gȃndirii militare. Producţia de mare serie a avioanelor militare6  a dus la apariţia industriei aeronautice şi a firmelor de profil, din care a derivat un interes deosebit pentru realizarea de automobile. Germania a pierdut încleştarea aeriană fiindcă n-a reuşit să organizeze suficient de bine producţia de aeroplane şi s-a pierdut într-o multitudine de variante şi modele. În plus, Austro-Ungaria n-a fost capabilă să ridice capacităţi importante de fabricare şi doar 2.238 de exemplare au ieşit de pe porţile uzinelor7 . Este interesant de subliniat că aviaţia, chiar dacă a avut parte de realizări deosebite, a fost o adevărată piatră de moară pentru forţele germane, din ce în ce mai sleite din cauza luptelor de uzură. Astfel, 56 de avioane trimise în sprijinul Turciei erau însoţite de 80 de piloţi şi 800 de mecanici şi alţi specialişti în domeniul aeronautic8 . Infima forţă aeriană n-a reuşit să contribuie la întărirea dispozitivului defensiv otoman şi, copleşită de superioritatea numerică a aliaţilor, n-a putut să oprească rapida înaintare a cavaleriei britanice9 .

 Anul 1918 a mai scris soarta lumii şi sub alt aspect important. Progresele din domeniul militar au fost deosebit de plăcute pentru strategi şi politicieni aflaţi în goana după o glorie iluzorie şi popoarele au fost supuse la noi şi noi experimente pentru a fi satisfăcute aceste pofte maladive.

 Avionul a condamnat la dispariţie dirijabilele, dar a schimbat complet modul de gândire la nivel tactic şi strategic. Marinarii au integrat noua armă în structura flotelor prin inventarea portavioanelor şi militarii au trecut la specializarea aparatelor de zbor după destinaţie. Au apărut avioane de vânătoare, de atac la sol sau de asalt, de bombardament uşor, greu şi strategic, de recunoaştere, de transport şi de antrenament. Cum aluminiul este un metal ce se obţine costisitor prin procesul de electroliză, s-a trecut la accelerarea construirii de termocentrale şi hidrocentrale de putere sporită în graniţele marilor puteri şi apoi exemplul a fost contagios la nivel planetar. Aşa se explică de ce regimul comunist din România a fost obsedat de dezvoltarea imensului combinat de la Slatina şi de cele două hidrocentrale de pe Dunăre. Nu exista nici cel mai mic interes legat de nivelul de trai al populaţiei, dar electrificarea a fost prezentată de către serviciile de propagandă drept o realizare pentru îmbunătăţirea vieţii cetăţenilor. Fenomenul a fost similar în Uniunea Sovietică la o scară fără precedent în raport cu necesităţile oamenilor de rând şi aceeaşi utopie a stat la baza industrializării colosului chinez după 1949, statul asiatic având aceeaşi politică economică sub masca unei propagande agresiv de paşnice. Morţii din 1918 le dictează celor vii de astăzi toate deciziile şi nu iartă ceva.

 Luptele de pe Frontul de Vest au avut foarte mult învăţăminte pentru cei ce au vrut să înveţe câte ceva din evenimentele militare şi din lecţiile oferite în mod gratuit de către beligeranţii înverşunaţi. Astfel, aliaţii din Antanta au observat că superioritatea numerică şi tehnică nu este suficientă dacă nu există o coordonare a eforturilor pe câmpurile de luptă din partea unui creier limpede, organizat şi, mai ales, optimist. Comandamentul german putea să deplaseze rapid trupele din rezervă şi astfel orice ofensivă era blocată şi chiar se putea trece la contraatac. Era nevoie de o minte analitică, care să coordoneze loviturile devastatoare cu tancuri asupra liniilor inamice, dar abia la 26 martie 1918 a primit generalul francez Ferdinand Foch misiunea să coordoneze eforturile aliate împotriva unor forţe germane revigorate prin sosirea multor unităţi rămase fără obiective după căderea Rusiei în ghearele anarhiei politice şi militare 10.

 Ostilităţile s-au încheiat oficial la 11 noiembrie 1918, dar poftele absurde ale politicienilor şi ale strategilor militari au rămas şi aveau nevoie de noi instrumente ale morţii, cele mai scumpe fiind cele din domeniul naval. Chiar dacă se vorbea mereu despre pace şi despre reducerea armamentului greu, în realitate arsenalele gemeau de comenzi. Au fost tăiate vapoarele învinşilor, dar au fost finisate cuirasate americane şi japoneze dotate cu tunuri de calibrul 406 mm. S-a făcut o sistematizare şi la capitolul crucişătoare grele, tunurile de calibrul 203 mm fiind standardizate în toate marinele de război. Crucişătoarele uşoare au trecut la piesele de artilerie de calibrul 150 mm. Distrugătoarele, nave concepute să lupte împotriva torpiloarelor, au fost asamblate la un deplasament mai mare, grupurile energetice pe bază de petrol permiţând o creştere a razei de acţiune. Dacă vapoarele principale de luptă nu se uzau moral prea repede, vasele de protecţie mai mici erau supuse şi uzurii fizice. A fost normal ca să se treacă la distrugătoare cu tunuri de calibrul 120 mm în loc de 100 sau 105 mm, dar au apărut şi distrugătoare lider, dotate cu piese de 127, 130 sau 138. Nici submarinele n-au fost uitate şi toate flotele au primit torpiloare subacvatice în funcţie de resursele financiare şi de felul mărilor controlate11 . Modelul german de submarin-crucişător a fost copiat pentru a se desfăşura operaţiuni militare la nivel planetar12 . Chiar dacă navele cu tunuri erau impresionante prin puterea de foc, portavioanele erau cele care promiteau lovituri la nivel strategic. Marina britanică a dat primul exemplu prin atacul de la Tondern din 19 iulie 1918. Au fost numai şapte avioane, dar afectarea gravă a instalaţiilor germane pentru folosirea dirijabilelor a arătat care va fi soluţia în viitoarele războaie pentru neutralizarea la sol a forţelor inamice.

 Se poate observa că obsesiile militariste s-au menţinut la nivelul creierelor de strategi şi politicieni, urile tradiţionale implicând tendinţa dezvoltării forţelor armate pe aceleaşi coordonate. Infanteria a primit armament automat din belşug şi aruncătoare de mine, dar au fost ridicate şi fabrici de autocamioane pentru a se asigura transportul rapid spre liniile de front. Artileria a fost cea mai favorizată dintre armele vechi, tunurile fiind adaptate pentru deplasare mecanizată prin perfecţionarea roţilor şi au fost concepute aparate speciale pentru ochire şi dirijarea precisă a tirului asupra obiectivelor. Orice oţel de calitate era dirijat spre noi ţevi performante, lungi şi rezistente13  şi aici erau consumate energiile intelectuale ale specialiştilor militari. Tunurile de toate tipurile au rămas esenţiale pentru spargerea poziţiilor fortificate şi cursa dotării se menţine şi astăzi, chiar dacă este învăluită în ceaţa secretului militar. Sistemul de tracţiune clasic nu mai satisface şi marile puteri au investit masiv în artilerie autopropulsată pentru a lansa operaţiuni în adâncimea dispozitivului inamic 14.

 Nu era timp de glumit în cursa înarmărilor pentru hegemonie mondială. Fabricile cu profil militar n-au fost afectate de lupte şi grupările de interese au continuat să facă presiuni asupra factorilor de decizie pentru modernizarea şi producerea de noi tipuri de arme. Chiar dacă ororile conflictului proaspăt încheiat erau cunoscute, uzinele au continuat să duduie fără întrerupere, prosperitatea locală fiind asigurată cu sângele din regiuni îndepărtate15 . Anul 1918 a arătat care trebuie să fie regulile de producţie în domeniul armamentului. Standardizarea era obligatorie pentru a asigura aprovizionarea cu muniţii şi reducerea cheltuielilor cu reparaţiile. Armele infanteriei nu mai erau interesante dacă nu erau uşoare, rezistente la factorii de mediu şi automate. Francezii au oferit lecţia Chauchat şi puşca-mitralieră a devenit obligatorie în inventarul oştirilor moderne. Uzinele din întreaga lume au revărsat pe piaţa civilă şi militară armament automat din ce în ce mai miniaturizat şi cu cadenţă mai ridicată, celebră devenind carabina automată de asalt A.K.-47, popular denumită Kalaşnikov. Tehnica se schimbă, ideile rămân aceleaşi. Nici mitralierele n-au scăpat de aceste tendinţe şi au apărut renumitele MG 34 şi MG 42, multe funcţionale şi astăzi.

 Interesant este şi un alt capitol al evoluţiilor din domeniul militar. Generalii au considerat că au învăţat lecţiile oferite de bătăliile din 1918 şi, chiar dacă fortificaţiile de campanie au fost capabile să asigure oprirea inamicului cu un minim de forţe, ofensiva cu mijloace mecanizate a fost definită drept soluţia ideală pentru obţinerea rapidă a victoriei. Era un fel de transpunere în practică a principiilor din 1914, dar se adăuga în ecuaţie forţa şi viteza blindatelor. Al Doilea Război Mondial a reprezentat o imagine a acestor principii, dar puţini au sesizat că atacul la nivel strategic duce la o imobilizare a forţelor pe o singură direcţie şi permite relativ uşor blocarea de front şi apoi trecerea la contraatac pe flancuri, ceea ce determină catastrofe de proporţii.

 Anul 1918 a arătat întregii lumi că la nivel de execuţie germanii se pricep de minune să înceapă acţiuni ofensive şi să le pună în practică, dar elitele conducătoare se plictisesc repede de banala situaţie cotidiană şi trec în domeniul fanteziilor economice, politice sau militare. Unele idei pot fi catalogate drept vizionare, dar utilitatea practică tinde spre zero şi această caracteristică a gândirii în spaţiul germanic rămâne valabilă şi astăzi. Era construit un supertun pentru lovirea Parisului, dar artileria de front era insuficientă pentru a face faţă forţelor Antantei. Erau proiectate dirijabile şi bombardiere strategice, dar producţia de avioane de vânătoare era neglijată.

 România în ecuaţia marelui conflict

 Strategii Antantei au considerat că mutarea efortului german departe de Frontul de Vest ar fi o soluţie pentru a favoriza acţiunile directe, frontale, cu mari mase de militari. Armata română părea o soluţie ideală în această direcţie şi conducătorii de la Bucureşti au fost convinşi să intre în conflict în august 1916. Mulţi istorici contemporani minimalizează importanţa unei oştiri ce n-a rezistat la focul bine întreţinut al trupelor germane. Totuşi, tradiţionaliştii în domeniul interpretării faptelor pot fi susţinuţi de afirmaţia unui reputat general francez, Henri Berthelot fiind trimis să ofere sprijin fundamental pentru modernizarea oştirii din Carpaţi. Acesta recunoştea într-o scrisoare particulară că Berlinul a fost obligat să detaşeze în noua regiune ameninţată 32 de divizii, ceea ce însemna că nu se mai realiza masa de atac împotriva Franţei. În plus, Antanta avea timp să pregătească armele victoriei16 , ceea ce s-a văzut în 1918, atunci când existau mai multe proiectile toxice decât putea să tragă artileria. Luptele în care au fost implicate trupele române au fost de amploare dacă se analizează efectivele implicate. Astfel, numai la Mărăşeşti, comandamentul german a concentrat sub comanda feldmareşalului August von Mackensen 102 batalioane, 410 tunuri şi 10 escadroane17 . Cele trei bătălii în care au fost măcinate serioase efective germane şi austro-ungare au fost de o importanţă uimitoare în ecuaţia conflictului mondial, chiar dacă pare greu de crezut pentru strategii şi istoricii ce sunt atraşi numai de faptele de arme ale soldaţilor marilor puteri. Armata rusă era într-o criză din care n-a mai ieşit, dar şi oastea franceză era foarte slăbită după şocul Nivelle. Orice masă realizată cu efectivele din Moldova ar fi însemnat un dezastru pentru Antanta. Frontul de la Salonic era destul de şubred, valoarea trupelor italiene a fost demonstrată ceva mai târziu la Caporetto şi aliaţii au rezistat cu greu în prima parte a anului 1918 la ultima sforţare inamică.

 România n-a mai luat parte directă la confruntările sângeroase din 1918, dar a jucat un rol important în evoluţia ostilităţilor prin faptul că au fost imobilizate semnificative forţe ale Puterilor Centrale. Astfel, Divizia 89 infanterie a rămas să supravegheze activitatea oştirii române până la armistiţiul din noiembrie18 . Aceeaşi soartă a avut-o şi Divizia 218 infanterie germană19 . Există teoria conform căreia comandamentul german a imobilizat 200.000 de militari pe teritoriul României pentru supraveghere, colectarea resurselor şi refacerea trupelor prin consumarea resurselor strânse cu ajutorul baionetelor ascuţite. Trupe austro-ungare şi bulgare au fost păstrate aproape de ţara sfârtecată prin tratatul de la Buftea - Bucureşti. Orice soldat detaşat în statul carpatic mărea decalajul de forţe în raport cu Antanta. Dacă sunt exacte cifrele vehiculate astăzi, înseamnă că Puterile Centrale au păstrat pe teritoriul ocupat 1% din totalul efectivelor mobilizate în tot războiul mondial, ceea ce înseamnă excesiv de mult în condiţiile unei evidente inferiorităţi numerice.

 Armata română a fost considerată un fel de pion în marele joc de şah de la nivel planetar, dar anul 1918 i-a oferit şansa să demonstreze că poate să contribuie la salvarea Europei în mod semnificativ. Se ştie că serviciile secrete germane au reuşit să finanţeze mişcarea bolşevică pentru a fi dizolvată oştirea rusă, ceea ce s-a şi întâmplat după evenimentele din octombrie 1917. Descompunerea marilor unităţi ruse a atras de la sine şi încetarea luptelor pe frontul diviziilor româneşti, prea puţine pentru acoperirea întregului sector până la Marea Neagră şi pentru ocrotirea liniilor de aprovizionare ce treceau printr-o Ucraină aflată la discreţia germanilor. Singura soluţie rămasă conducerii de la Iaşi a fost să încheie armistiţiu şi apoi un tratat de pace cu Puterile Centrale.

 A fost o trădare faţă de Antanta care a trimis mult echipament de calitate pentru dotarea armatei române şi o încălcare a tratatului de alianţă din august 1916 ce prevedea să nu se încheie pace separată cu forţele inamice? Nici pe departe. Semnatarii documentului n-au avut în vedere situaţia nefericită a căderii Rusiei în haosul comunist şi cu ajutorul marelui aliat s-ar fi rezolvat orice situaţie strategică şi tactică. Din păcate, manevra germană de sprijinire a mişcării bolşevice a dat toate calculele strategilor Antantei peste cap. S-a propus soluţia unei rezistenţe până la ultimul cartuş, s-a plănuit formarea unui Triunghi al morţii în sudul Moldovei, dar erau idei lipsite de viabilitate şi ar fi provocat distrugerea ultimului bastion de ordine din regiune. Se preconiza chiar o retragere a trupelor române peste Prut pentru a lupta în continuare alături de unităţi fidele ruseşti şi ucrainene, dar era un plan utopic în condiţiile imposibilităţii aprovizionării ritmice cu material de război. Haosul de tip bolşevic s-ar fi extins pentru că armata germană era incapabilă să menţină ordinea pe spaţii vaste şi nici nu avea interes să o facă din cauza insuficienţei forţelor pentru Frontul de Vest. Visul asasinilor şi anarhiştilor de tip socialist ar fi ajuns să fie pus în practică şi unele tentative au existat în 1918, trecute astăzi sub tăcere de către cercetătorii din domeniul istoriei naţionale pentru a se păstra aparenţa dorinţei de unire a tuturor românilor20 . Cei ce sunt adepţii unei ideologii totalitare uită de poporul din care provin.

  Menţinerea diviziilor româneşti în stare de luptă a fost esenţială pentru fericirea popoarelor de pe vaste spaţii geografice. Prima reuşită a constat în dezarmarea fostelor unităţi ale marelui aliat, militarii scăpaţi de sub control fiind preocupaţi să-şi satisfacă cele mai barbare instincte sub acoperirea baionetelor. Grav era că politruci lipsiţi de orice pic raţiune şi de scrupule erau interesaţi să răspândească o ideologie utopică peste mulţimi ce nici nu auziseră de principiile presupus revoluţionare pentru progresul omenirii. Chiar dacă exista teoria înarmării întregului popor şi a desfiinţării armatei profesioniste, cazul românesc a arătat că o trupă şi inferioară numeric poate înfrânge mase numeroase şi turbulente. Astfel, în lupta de la Spătăreşti, 28 noiembrie 1917, trupele române au silit forţele ruse să depună armele după ce au suferit pierderi estimate până la 200 de morţi şi 500 de răniţi. Victimele apărătorilor au fost cifrate la 14 morţi şi 83 de răniţi21 . Chiar dacă există tot felul de legende despre proasta dotare a armatei ruse în raport cu cea germană, românii au strâns rapid 4.000 de puşti, 74 mitraliere şi 84 de tunuri22 . Diviziile turbulente din zona Galaţi s-au antrenat în lupte cu forţele române şi o parte a Diviziei 9 infanterie siberiană s-a predat germanilor, spre completa dezonoare militară23 . A fost nevoie ca trupele române să pătrundă în Basarabia pentru ca lumea normală să se menţină pe linia Nistrului, dar luptele pe noul hotar au continuat cu diferite intensităţi până-n 1940. Totuşi, detaşamentele bolşevice au reuşit să destabilizeze complet armata rusă şi să distrugă liniile româneşti de aprovizionare cu armament modern, adică şi-au îndeplinit misiunea pentru care fuseseră finanţate de către comandamentul german. Pierderile provocate Antantei şi omenirii sunt inestimabile prin prelungirea ostilităţilor în mod complet inutil. Numai aviaţia română a pierdut 150 de aparate de zbor performante24 .

 Mult mai importantă a fost menţinerea armatei române pentru păstrarea unirii românilor din Transilvania şi Banat cu Vechiul Regat. Haosul intelectual în care s-a scufundat Ungaria după ruperea din cadrul monarhiei dualiste a favorizat coagularea mişcărilor de stânga în jurul extremistului lider comunist Béla Kun, acesta folosind resturile fostei armate pentru a încerca extinderea teoriei totalitare până la contactul cu forţele bolşevice. Nu era uitată nici politica de formare a unei Ungarii Mari şi aşezările locuite de alte etnii au fost atacate cu ferocitate. A fost necesară intervenţia marilor unităţi militare române şi s-a ajuns la două războaie de amploare în 1919. Victoria completă din august 1919 s-a soldat cu predarea armamentului trupelor roşii25 , dar regentul Miklós Horthy a rămas tot cu principiile referitoare la Regatul Sfântului Ştefan. Diferendul istoric dintre cele două popoare se menţine prin obsesia lupei împotriva Tratatului de pace de la Trianon (4 iunie 1920). Chiar dacă nu se doreşte recunoaşterea importanţei victoriei din 191926 , trupele române au asigurat poporului maghiar o perioadă de linişte până-n 1938.

 România şi Polonia au asigurat acoperirea lumii civilizate în faţa valului bolşevic prin bariera de stabilitate pusă într-o epocă în care chiar trupele franceze nu mai erau sigure şi se contaminau de ideile luptei împotriva sistemului burghez. N-au mai putut juca acelaşi rol în 1939 – 1940 pentru că inamicul roşu şi-a folosit resurse naturale imense pentru formarea de mase de tancuri şi avioane capabile să aducă la îndeplinire ideea de revoluţie mondială.

 Anul 1918 a mai adus câteva lecţii importante pentru poporul român, dar acestea sunt greu de învăţat şi, mai ales, de pus în practică. Formarea României Mari a demonstrat că unirea resurselor unei etnii permite atingerea unor înalte idealuri şi drumul spre fericire poate fi deschis pentru decenii. Din păcate, clasa politică a revenit foarte repede la vechile metehne şi dezbinarea a rămas caracteristica de bază până-n zilele noastre, chiar şi perioada comunistă fiind marcată de puternice frământări în interiorul partidului monolit. Chiar dacă a fost realizată Marea Unire, au existat grupări de români şi minoritari afiliate unor mişcări totalitare ce ar fi dorit cu orice preţ distrugerea noului stat şi aplicarea până la extrem a unor idei utopice. Adepţii anarhişti ai distrugerii se menţin în umbră în orice perioadă istorică şi sunt gata să demonstreze că numai ei deţin singura cale de evoluţie a umanităţii.

Germenii viitorului

   Cele mai absurde credinţe nu duc lipsă de adepţi. Gustave Le Bon

 Orice mare conflict generează consecinţe greu de anticipat în timpul ostilităţilor, dar trecerea timpului permite descoperirea evoluţiilor şi momentul în care s-a declanşat un nou proces de durată. Criza profundă prin care a trecut omenirea începând din 1914 a fost întâmpinată cu o frenezie deosebită de către adepţii unui curent politic ce nu putea fi definit cu precizie de către mulţimi, dar era la mare modă şi restul conta prea puţin pentru masele ce se comportă naiv precum copiii. Mizeria specifică războaielor şi existenţa unor profitori în urma comenzilor de armament au provocat o vie nemulţumire în aproape toate categoriile sociale şi nici militarii din tranşee n-au fost imuni la aceste schimbări de mentalitate. Influenţa ideilor politice a prins şi mai bine în cadrul unităţilor de marină şi a celor din preajma oraşelor. Viaţa liniştită din cazărmi putea să fie deranjată în mod periculos prin trimiterea pe front şi atunci fidelitatea faţă de statul naţional, de popor şi de armată au trecut în plan secund. Mulţimile înarmate scăpate de sub controlul ofiţerilor au fost, sunt şi vor fi cel mai mare pericol pentru omenire. Modelul rusesc a ajuns la urechile celor din tranşee şi Franţa anului 1917 a cunoscut o situaţie critică în care divizii întregi nu mai erau de încredere şi aveau de gând să copieze modelul estic. Intervenţia hotărâtă a comandanţilor a evitat un dezastru pentru civilizaţie şi, din fericire, trupele germane n-au fost pregătite pentru un asalt asupra unei armate în curs de dezagregare după eşuată ofensivă Nivelle27 . Anul 1918 a demonstrat din plin ce se poate face cu masele de militari turbulenţi şi, din păcate, mersul evenimentelor n-a fost dirijat în practică spre progres şi fericire reală.

 Socialismul a fost un curent politic internaţionalist ce dorea printre altele transformarea radicală a societăţii omeneşti la nivel planetar prin intermediul revoluţiei mondiale, fenomen sângeros ce ar fi constat în exterminarea definitivă a unor categorii sociale precum burghezia, moşierimea, preoţii şi chiar a intelectualilor28 . Ideologia avea mai multe curente zise de gândire, cele mai cunoscute fiind social-democraţia şi comunismul. Fiecare lider avea însă păreri diferite despre căile de urmat pentru atingerea ţelului, dar Vladimir Ilici Lenin a dobândit ajutorul financiar din partea serviciilor secrete germane şi a indicat drumul exact al mişcării după evenimentele definite drept Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie 1917. Indiferent de nuanţă, ideologia susţinea obsesiv ideea egalităţii absolute a oamenilor şi forţa curentului politic se trăgea din ura împotriva a tot ce înseamnă valoare şi civilizaţie. Dacă propaganda socialistă şi pacifistă a eşuat în cazul Franţei, mişcarea din Rusia a profitat de contactul direct cu trupele Puterilor Centrale şi prin foştii prizonieri au armatei ţariste pentru a difuza ideile transformării războiului dintre naţiuni în unul civil. Existenţa unor ofiţeri capabili să ţină trupa sub control a împiedicat generalizarea haosului în Germania şi Austro-Ungaria29 . Finalitatea a constat în lagărele de exterminare şi în execuţii în masă împotriva elitei popoarelor, aşa cum se va întâmpla la Katyn. O ideologie născută şi răspândită prin foc şi sabie nu putea să fie decât asasină până când va dispărea la coşul de gunoi al istoriei. Adepţii unor credinţe politice de asemănătoare religiilor de tip monoteist nu pot fi decât fanatici ce se sacrifică pentru a distruge resturile lumii capitaliste30 . Chiar dacă s-a scris mult pe tema caracterului ştiinţific al teoriei politice ce ar fi apărut în secolul al XIX-lea, specialiştii în sociologie şi psihologie au identificat prezenţa părerilor antice despre dualismul bine – rău31  şi nimic despre progresul real al comunităţilor atinse de utopia cultivată sistematic de politruci ce nu stăpâneau logica raţională.

 Vladimir Ilici Lenin a considerat că în 1918 există şanse să se declanşeze revoluţia mondială şi pe 13 noiembrie au început luptele pentru extinderea teritoriilor controlate de Armata Roşie. Cum trupele germane tocmai capitulaseră în Occident, teoretic nu mai avea cine să se opună în spaţiul celor două foste monarhii central-europene. Asaltul a fost oprit decisiv la porţile Varşoviei în 192032  şi a fost o lecţie dură pentru Iosif Vissarionovici Stalin. Liderul comunist de la Moscova a luat decizii fundamentale pentru întreaga omenire şi, în special, pentru popoarele definite artificial drept sovietice. S-a trecut la o industrializare forţată începând din 192733  şi s-a încurajat prin toate mijloacele producţia de război 34. Serviciile secrete au reuşit prin interfaţa aparent umanistă a Cominternului să supună toate grupările comuniste şi să le transforme în sabotori ai lumii capitaliste, indiferent de consecinţele asupra adepţilor. A fost încurajată mişcarea nazistă din Germania prin combaterea apropierii comuniştilor de social-democraţie35  şi a rezultat Al Doilea Război Mondial în septembrie 1939, primul conflict socialist la nivel planetar. Sistemul sovietic a fost construit numai pentru război, măsurile minimale luate pentru populaţie fiind simple concesii făcute de faţadă şi pentru a nu ucide viitoarea carne de tun a revoluţiei mondiale. Nici măcar programele de alfabetizare şi de dezvoltare a şcolilor nu erau dedicate civililor, ci erau menite să formeze specialişti pentru categoriile de arme sofisticate şi specializate 36.

 Anul 1918 a mai demonstrat ceva ce a rămas caracteristica de bază a societăţii contemporane. Votul universal propulsează în funcţii de conducere persoane dominate de iresponsabilitate37, indisciplină şi anarhie , caracteristici pe care mulţi le maschează prin teroare fizică sau verbală, indiferent de forma de guvernământ şi de regimul politic. Dacă se analizează cu puţină răbdare acţiunile personalităţilor din cadrul marilor puteri, se va vedea imediat că unicul scop a fost ca prin teroare să deţină controlul asupra centrelor de conducere şi nu fericirea maselor. Din păcate, oamenii rămân dominaţi tot de obsesia certitudinii şi renunţă la căutarea adevărului, chiar dacă au la dispoziţie mijloace de informare fără egal în evoluţia societăţii 38.

 Omenirea s-a schimbat mult sub aspectul dezvoltării tehnologice, dar umbra anului 1918 pluteşte peste tot ca un adevărat blestem. Problemele gândirii de atunci au rămas spre rezolvare actualelor generaţii, dar nici liderii contemporani nu reuşesc să schimbe radical societatea dominatǎ de logicile afectivǎ, misticǎ și colectivǎ.

NOTE

  1.   Mircea N. Popa, Primul Război Mondial 1914 – 1918, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 404.
  2.   Arma impresionantă ca realizare tehnică a însemnat în realitate o risipă de materiale strategice pentru că proiectilele lansate spre capitala Franţei nu aveau precizie şi nu loveau fabricile de armament ce asigurau aprovizionarea frontului cu tehnică de ultimă generaţie (Max le Long tire sur le Paris, în Historia, nr. 127, aprilie 1970, p. 868). Efectul terorii a fost nesemnificativ asupra producţiei de război.
  3.   George Forty and Jack Livesey, The world Encyclopedia of tanks and armoured fighting vehicles, Anness Publishing, 2012, p. 95.
  4.   Colonel G. Schnitler, La Guerre mondiale 1914 – 1918, Payot, Paris, 1928, p. 355.
  5.   https://en.wikipedia.org/wiki/Renault_FT Accesat la 5 iunie 2019, ora 13 48.
  6.   http://de.wikipedia.org/wiki/Luftkrieg
  7.   https://de.wikipedia.org/wiki/Luftkrieg
  8.   Valeriu Avram, Cerul în flăcări 1914 – 1918, Editura Militară, Bucureşti, 2014, p. 328.
  9.   Ibidem, p. 328.
  10.   Colonel G. Schnitler, La Guerre mondiale 1914 – 1918, Payot, Paris, 1928, p. 329/330.
  11.   Petre Iancu, Aventura submarinului, Editura Albatros, Bucureşti, 1984, p. 50 – 51.
  12.   Ibidem, p. 116.
  13.   Neofit Boldici, Artileria de câmp modernă, Editura Militară, Bucureşti, 1992, p. 167.
  14.   Ibidem, p. 23.
  15.   Ioan I. Scafeş, Cornel I. Scafeş, Fabricat la Škoda Werke, Editura Alpha MDN, Bucureşti, 2010, p. 18.
  16.   General Henri Berthelot, Memorii şi corespondenţă (1916 – 1919), Editura Militară, Bucureşti, 2012, p. 128/129. Generalul francez, ca să ne exprimăm elegant, nu spunea chiar tot adevărul în misiva către o rudă apropiată. Diviziile germane de infanterie contau prea puţin în raport cu unităţile speciale detaşate împotriva României. Berlinul şi Viena au trimis un număr exagerat de baterii grele şi de escadrile de aviaţie împotriva unui inamic ce nu dispunea de resurse strategice utilizabile imediat. Chiar dacă existau ceva produse alimentare şi petrol, cantităţile nu satisfăceau necesităţile armatei germane, în continuare muritoare de foame.
  17.   Manole Neagoe, Mari bătălii din istoria lumii, vol. II, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1974, p. 179.
  18.   https://en.wikipedia.org/wiki/89th_Infantry_Division_(German_Empire)
  19.   https://de.wikipedia.org/wiki/218._Division_(Deutsche_Kaiserreich)
  20.   Ideologie şi structuri comuniste în România, vol. II, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 1997, p. 106/107.
  21.   Constantin Kiriţescu, Istoria Războiului pentru întregirea României (1916 – 1919), vol. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 212.
  22.   Ibidem, p. 212.
  23.   Ibidem, p. 210.
  24.   Valeriu Avram, Aeronautica română în Războiul de întregire naţională (1916 – 1919), Editura Militară, Bucureşti, 2012, p. 367.
  25.   Constantin Kiriţescu, Istoria Războiului pentru întregirea României (1916 – 1919), vol. II , p. 462.
  26.   Recuperarea unor teritorii din statele vecine cu ajutorul Germaniei este prezentată drept un succes fiindcă au fost dobândite regiuni “în care populaţia maghiară era majoritară” (Janos Szavai, Ungaria, Corint, Bucureşti, 2002, p. 40).
  27.   G. Schnitler, op. cit., p. 260.
  28.   Radicalii mergeau cu teoria până la lichidarea tuturor celor ce au cunoscut lumea obişnuită, viitorul urmând să fie ridicat de tineri puternic îndoctrinaţi. Se ştie că adolescenţii nu au suficientă maturitate în gândire şi sunt capabili de orice acţiune iraţională.
  29.   Mircea N. Popa, op. cit., p. 427.
  30.   Gustave Le Bon, Incertitudinile prezentului, Institutul European, Iaşi, 1996, p. 188.
  31.   Dimitrie Gusti, Comunism, socialism, anarhism, sindicalism şi bolşevism, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1993, p. 120.
  32.   Victor Suvorov, Spărgătorul de gheaţă, Polirom, Iaşi, 1995, p. 17.
  33.   Nu este exclus ca Marea Criză Economică să fi fost declanşată şi agravată tocmai prin deciziile luate de către liderii sovietici de deturnare a producţiei către domeniul militar, nu înainte de a se efectua zdrobirea ultimului bastion al proprietăţii private, ţărănimea.
  34.   Victor Suvorov, op. cit., p. 33 – 35.
  35.   Ibidem, p. 22.
  36.   Strategia militară, Editura Militară, Bucureşti, 1972, p. 259.
  37.   Gustave Le Bon, Revoluţia franceză şi psihologia revoluţiilor, Editura Anima, f.a., p. 166.
  38.   Gustave Le Bon, Incertitudinile prezentului, Institutul European, Iaşi, 1996, 193.