Autor 12691 vizualizări


19 august 1991. Premierul României, Petre Roman, se află la Madrid, la invitaţia omologului său spaniol. Dimineaţa, Felipe González îl informează pe Petre Roman despre evenimentele ce tocmai se petrec la Moscova. Brusc, conferinţa pe care urma să o susţină primul-ministru român capătă o importanţă deosebită. Imediat după, Petre Roman vrea să revină în România, dar, surpriză, avionul oficial „nu este disponibil”. Traian Băsescu îi trimite un alt avion. Ajuns în ţară, i se spune de către membrii Guvernului că există „o altă poziţie a preşedintelui”. Şi asta nu e tot. Iată ce îşi aminteşte Petre Roman despre zilele fierbinţi din timpul puciului şi de după.

„În momentul izbucnirii puciului de la Moscova, mă aflam la Madrid, invitat să ţin o conferinţă axată pe istoria României, pe momentul prăbuşirii regimului de dictatură. Despre puci am fost informat chiar de primul-ministru spaniol, Felipe González. Sentimentul meu din prima clipă a fost că lucrurile nu mai pot fi date înapoi în România. Deţineam informaţii că în URSS situaţia este foarte decăzută din punctul de vedere al coeziunii statului sovietic şi că, de fapt, încercările lui Gorbaciov de a menţine statul nu aveau şansă. Zeci de ani, Uniunea Sovietică fusese o închisoare a naţiunilor, iar dorinţa de libertate era atât de puternică, încât nu vedeam cum lucrurile pot fi date înapoi.

După conferinţa de presă am vorbit cu preşedintele Iliescu căruia i-am transmis sentimentul Occidentului că, înainte de orice, trebuie protejat Mihail Gorbaciov, dar asta însemna, în acelaşi timp, un sprijin pentru Uniunea Sovietică, pentru menţinerea acesteia;iar eu credeam că acest lucru este o chestiune imposibilă. Mulţi lideri europeni au crezut atunci că acest puci are şansă de reuşită şi că, prin urmare, trebuie gândită o variantă de a discuta cu aceşti noi lideri.

Pentru mine, lucrul cel mai urgent era să mă întorc în ţară. Îmi dădeam seama că în ţară mai pot fi oameni, nu puţini, din vechea gardă, vechiul sistem, care să se bucure de o reîntoarcere la vechile rânduieli. Prin urmare, pentru o ţară ca România pericolul era mare. Asta a fost şi întrebarea cea mai insistentă a ziariştilor spanioli:«Cum afectează acest lucru România? Este posibil ca România să fie adusă în situaţia de reveni în sfera sovietică?»Răspunsul meu a fost foarte categoric:«După ce ne-am cucerit libertatea, acest lucru nu poate avea loc».

„Avionul oficial nu era disponibil să mă ducă în România”

Problema întoarcerii mele în ţară nu a fost aşa de simplă, întrucât, din motive pe care nu le-am desluşit nici astăzi, avionul oficial care trebuia să mă ducă înapoi nu era disponibil;lucru destul de ciudat. Am vorbit cu ministrul Transporturilor de atunci, actualul preşedinte de acum al României, Traian Băsescu, ca să îmi trimită un avion al companiei TAROM, fapt care s-a şi întâmplat. Am ajuns la Bucureşti în aceeaşi seară. Pe aeroport mă aşteptau câţiva colegi din Guvern, printre care erau Ion Aurel Stoica şi Gelu Voican Voiculescu;ultimul mi-a spus, foarte confidenţial:«Dragă Petre, să ştii că aicea lucrurile nu se prezintă aşa de roz cum crezi tu. Există în mod clar o încercare de revenire şi există o altă poziţie a preşedintelui, care este mult mai rezervată». El insista asupra faptului că trebuie să fim extrem de precauţi, de prudenţi. Poziţia preşedintelui Iliescu era de înţeles pentru că, în cazul în care puciul ar fi reuşit, România trebuia să joace o carte foarte delicată. Părerea mea era că noi trebuie să ne exprimăm foarte tranşant.

A doua zi a avut loc şedinţa guvernului, unde am avut una dintre marile satisfacţii politice ca prim-ministru, pentru că în acel cabinet, în care erau oameni numai unul şi unul, de o calitate deosebită, am compus, pur şi simplu, o declaraţie a guvernului. Efectiv, mai mulţi membri ai Guvernului, Andrei Pleşu, Adrian Severin, Ion Aurel Stoica, Traian Băsescu şi alţii au spus fiecare cum văd lucrurile şi, în final, am produs o declaraţie, care, în esenţă, pe o formulare care îi aparţinea lui Andrei Pleşu, era următoarea:«Noi suntem împotriva acelora care îndreaptă tancurile împotriva propriului popor». Atunci a intervenit conflictul cu Ion Iliescu, care a spus:«Cum v-aţi permis să daţi o asemenea declaraţie? Trebuia să ne consultăm, nu e bine. Noi trebuie să fim mult mai prudenţi, eu am să dau o declaraţie împotrivă».Lucrurile aveau să se calmeze. A doua zi, surpriza a fost mare pentru că am constatat că declaraţia cea mai tranşantă faţă de puci, din toată sfera europeană, a fost din România. În cea mai mare publicaţie americană, „USA Today”, pe prima pagină, era poza mea şi era prezentată declaraţia Guvernului României, cu un comentariu foarte favorabil la adresa declaraţiei noastre. Din fericire, puciul a eşuat. Mult mai târziu, mi-am dat seama că lucrurile au fost pe muchie de cuţit.

Puciul de la Moscova şi mineriada din septembrie

În momentul puciului, diferite personalităţi din sfera politică de conducere, dar care aveau încă legături sau nostalgii, sau gândeau altfel, au considerat că e momentul lor. Atunci unii dintre ei au spus că Guvernul Petre Roman trebuie înlăturat. Există o legătură cauzală între momentul puciului şi momentul altui puci, cel din septembrie, o lună mai târziu, când minerii au fost aduşi, asmuţiţi, organizaţi. Era pregătit într-un fel şi răspunsul politic, pentru că anunţul despre aşa-zisa demisie a lui Petre Roman a fost făcut de Alexandru Bârlădeanu în Senat, fără să aibă niciun fel de bază pentru acesta. Dar, în acel moment, Senatul a luat cunoştinţă într-un mod cât se poate de incorect, ilegal, neconstituţional, de o aşa-zisă demisie care nu a existat niciodată şi, de acolo, desfăşurarea politică a fost destul de urâtă, cu consecinţe extrem de urâte pentru mersul României.

A existat o şansă a unei uniri cu Republica Moldova, însă ea a fost subminată

Guvernul României stabilise cu Guvernul din Republica Moldova – condus la vremea aceea de un om de o foarte bună calitate, Valeriu Muravschi – un foarte vast program de cooperare din toate punctele de vedere, politic, economic, social, cultural etc., program care viza o apropiere foarte puternică între cele două ţări. Eu însumi am afirmat că a existat o şansă a unei uniri, însă ea a fost subminată. Întâi, de prăbuşirea Guvernului Roman, care a creat acolo sentimentul că în România lucrurile nu sunt deloc clare, pentru că, într-adevăr, România a fost singura ţară fostă comunistă intrată pe drumul democraţiei, în care a fost posibil ca un Guvern să fie înlăturat printr-o lovitură de forţă;sau, cum spun istoricii, printr-o lovitură de stat. Al doilea lucru a fost reprezentat de apariţia în politica românească a unor voci, mai ales în zona partidelor istorice, care nu au făcut deloc bine. Acestea spuneau:«Ce unire? Noi, de fapt, recuperăm Basarabia. Punct». Cum e asta? Eşti un democrat şi nu vrei să ţii cont de părerea cetăţenilor de acolo? Poate că ei nu vor aşa ceva. Ideea mea era foarte clară:orice fel de asemenea încercare trebuie să fie realizată numai pe baza exprimării libere a cetăţenilor din Republica Moldova în legătură cu o eventuală unire. Exista, într-adevăr, o bază în acel moment, o bază puternică, datorită acestui vast program de cooperare care se derula între România şi Republica Moldova.

Mai poate fi făcută o legătură şi cu faptul că, în aprilie 1991, la iniţiativa preşedintelui Iliescu, împreună cu Adrian Năstase, s-a semnat tratatul de bază cu Uniunea Sovietică, din păcate;acel tratat care era foarte aplaudat. Toate ţările, şi Cehoslovacia, şi Ungaria, şi Polonia au mers către această idee, împinse de Occident, numai că tratatele semnate de celelalte ţări nu conţineau vreo clauză restrictivă. În tratatul semnat de domnul Iliescu cu Gorbaciov apar două clauze inacceptabile. Din pricina acestui fapt, când s-a pus problema ratificării acestui tratat, eu, ca prim-ministru, trebuia să îl trimit Parlamentului;şi am refuzat. M-am înţeles atunci cu domnul Iliescu şi i-am spus:«Nu putem merge, aceste clauze ne îndepărtează de Occident». Adrian Năstase susţine şi acum că ar fi fost bine aşa, eu cred că era foarte greşit. Aşa se face că acel tratat nu a intrat niciodată în vigoare. Şi acest lucru este un element care, probabil, a contat la un moment dat în viziunea celor care gândeau altfel.

La 20 de ani de la puciul din 19 august 1991 de la Moscova, trei dintre politicienii români care conduceau destinele României, Petre Roman, Adrian Năstase şi Ioan Mircea Paşcu au acceptat să vorbească despre pericolul ce l-a reprezentat pentru România tentativa de lovitura de stat din capitala Uniunii Sovietice:

 

Get Adobe Flash playerGet Adobe Flash player

""