Autor 7447 vizualizări


 În Proclamaţia difuzată la radio, în seara zilei de 23 august 1944, regele Mihai I anunţa ieşirea României „din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite (…). Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite. Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere”.

Armata Roşie intra însă într-o ţară pe care o considera inamică. Poziţia Înaltului Comandament sovietic faţă de armata română este ilustrată de un document din 2 septembrie 1944, prin care generalul A.I. Antonov, locţiitorul şefului Marelui Stat Major sovietic, făcea cunoscut mareşalului R.I. Malinovski ordinul lui Stalin de a se reaminti reprezentanţilor guvernului român că „armistiţiul cu România nu a fost încă semnat”. El le cerea trupelor Frontului 2 Ucrainean „să continue îndeplinirea misiunilor date prin directivele Cartierului General”. Astfel, Armata Roşie a ocupat, până la jumătatea lunii septembrie 1944, cea mai mare parte a teritoriului naţional, Capitala şi principalele puncte strategice, instalându-şi comandanţi militari în oraşele mai importante din Moldova, Muntenia şi Dobrogea. Potrivit datelor furnizate de Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului, numărul militarilor români capturaţi de sovietici, după 23 august 1944, s-ar ridica la 150.000, în timp ce comandamentele sovietice au recunoscut că, în această situaţie, s-ar fi aflat doar 26.000-40.000 de militari români.

De ce s-a ajuns în această situaţie? La această întrebăre, dar şi la multe altele au răspuns istoricii Florin Şperlea, Manuel Stănescu şi editorul „Historia”, Ciprian Plăiaşu, într-o ediţie specială a dezbaterilor „Historia”, moderată de Ion M. Ioniţă şi transmisă de adevarul.ro.

 

Despre actul de la 23 august:

Colonelul Florin Şperlea, istoric militar: Armata Română a respectat întocmai ceea ce i s-a spus. Până la 23 august 1944, Armata intră într-un proces de disoluţie la nivelul dorinţei de a lupta. Este într-o situaţie foarte dificilă. Militarul vede că în permanenţă frountul este împins de inamic, motiv pentru care trece printr-o dezamăgire, printr-o demotivare masivă. 

Proclamaţia către ţară vine pe un fond de aşteptare. Armata Română aştepta o decizie, o schimbare, din acest motiv Armata a reacţionat întocmai şi a întors armele. 

Prin actul de la 23 august 1944 avem o autonomizare a obiectului politic în defavoarea celui militar. Armistitiul nu exista, în realitate. Cum să întrerupă trupele din prima linie operaţiunile militare? 

Clasa politică şi Regele Mihai întreprind o acţiune politică. Militarii români sunt prinşi între două structuri inamice. Consecinţa o vedem imediat. Stalin decide şi transmite trupelor sovietice să considere trupele române inamice. Astfel ca, militarii români, care fuseseră îndemnaţi să primească sovieticii „cu încredere”, se trezesc dezarmaţi, arestaţi şi deportaţi în Siberia. Cifrele maximale făcute publice de Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului indică 160.000 de militari dezarmaţi, arestaţi şi deportaţi în Siberia exact după 23 august 1944.  Sovieticii vorbeşte de 20.000 până la aproximativ 40.000 de militari români. 

Despre operaţiunea Iaşi-Chişinău din 1944

Istoricul Manuel Stănescu: Ocuparea Bucureştiului nu era preconizata inainte de ofensiva Iaşi-Chişinău. Se vorbea de un aliniament cel puţin provizoriu, dar nu preconizau ocuparea Bucureştiului. Să nu uităm că din 4 septembrie Armata Română este subordonată Frontului II ucrainean deşi Marele Stat Major a vrut să păstreze controlul şi chiar a discutat despre asta cu sovieticii, ceea ce denotă un mare grad de naivitate.

Relaţia pe front între soldaţii români şi nemţi

Istoricul Manuel Stănescu: Trebuie precizat că nu Mareşalul Ion Antonescu face conexiunea cu Germania, ci Regele Carol al II-lea silit cumva să se apropie de Germania Nazistă.

Instrucţia armatei române de către nemţi trebuie să fi fost cu adevărat nemţească, era desigur timpul scurt. Nemţii aveau diverse metode de a face soldaţii români să fie foarte eficienţi. Totuşi, nu aveau cum soldaţii români într-un timp atât de scurt să fie la nivelul soldaţilor nemţi.

Într-un război, în primele zile mor cei mai mulţi, este „Botezul focului”. Cine scapă de prima parte a războiului devine ulterior eficient.

Colonelul Florin Şperlea, istoric militar: Nu eram pregătiţi pentru un asemenea război, iar o dovadă clară este asaltul asupra Odessei. au fost multe orgolii din partea mareşalului Antonescu care s-au plătit cu mult sânge. Relaţia româno-germană a funcţionat cât timp armata nazistă era victorioasă. Aveau nemţii o aroganţă specifică, dar la început lucrurile au mers bine. S-a stricat relaţia cât soldaţii nemţi au început să înregistreze pierderi tot mai mari.

Antonescu angajează România şi armata pe frontul de Est în război. 

Cât despre alianţa româno-nazistă, deşi naşte multe controverse de fiecare dată când vorbim de ea, trebuie să tinem cont de ce a fost încheiată o astfel de alianţă. În octombrie 1940, România se aliază cu Germania Nazistă pentru un obiect foarte precis:eliberarea provinciilor cu un an înainte de Uniunea Sovietică prin Pactul Ribbentrop-Molotov.