În vara lui 1914, atunci când în toată Europa bătea vântul războiului, guvernele europene și-au pus pentru prima dată problema propagandei asupra dușmanilor, aliaților, neutrilor și chiar a propriilor cetățeni. Armatele formate din milioane de cetățeni voluntari sau chemați sub arme trebuiau motivate să lupte cu orice preț. După patru ani de carnagiu al tranșeelor și demonizări, britanicii s-au ales cu eticheta de învingători perfizi în primul război de propagandă mondială.

În anii de după încheierea Primului Război Mondial au apărut o serie de lucrări pe cât de influente, pe atât de exagerate și subiective privind rolul jucat de propagandă în timpul conflictului. Este vorba de Secretele de la Crewe Housede Sir Stuart Campbell, din 1920, de Minciuni în timp de război, scrise de politicianul pacifist Arthur Ponsonby în 1928, de celebra Mein Kampfa lui Hitler (1925-1926), urmată de Războiul totalscrisă de Erich von Luddendorf din 1937 (care au lansat teoria Durchstosslegende– mitul cuțitului înfipt în spate), la care trebuie adăugate și contribuțiile teoretice americane ale lui Edward Bernays cu a sa Propaganda(1928), dar și cele ale lui Walter Lipmann, cu celebra Opinia publică(1922).

Practic, acești autori au analizat, au comentat și au teoretizat partizan propaganda făcută de englezi la modul concret, pe timp de război. Toate aceste cărți au înrădăcinat timp de câteva generații stereotipul importanței covârșitoare a propagandei în sorții războiului, teorie bazată pe eficacitatea deosebită a propagandei britanice în prăbușirea moralului soldatului și civilului german în 1918. Tot perfidul Albion și propaganda sa au fost declarați drept principalul vinovat al antrenării Statelor Unite în războiul european. Cercetările istorice din ultimele decade, mai libere de prejudecăți și patimi politice, au arătat că lucrurile nu au stat chiar așa. Istoria propagandei Primului Război Mondial este, în realitate, mai puțin maniheistă și mult mai nuanțată. Britanicii învingători și germanii perdanți au rămas însă vedetele incontestabile ale primului război de propagandă mondială, tot așa cum peste doar douăzeci de ani fiecare și-a reluat rolul în arena bătăliilor pe viață și pe moarte.

Primele instituții britanice de propagandă

În 1914, la izbucnirea războiului, pe 28 iulie, britanicii, spre deosebire de germani, nu aveau nicio instituție de propagandă. Pe baza redutabilului lor pragmatism, imediat după declararea ostilităților, britanicii au fost primii care au improvizat peste noapte instituții robuste de propagandă, care, pe măsură ce conflictul s-a prelungit, au fost extinse până la vastele organizații din 1918, ce au rămas întipărite în mintea oamenilor.

Pentru că la englezi totul trebuie să fie conform legii, prima dată Parlamentul a votat în regim de urgență, la 8 august 1914, Defence of the Realm Act (DORA), prin care Guvernului i se acordau pe timpul războiului puteri executive sporite, inclusiv aceea de a institui cenzura și de a înființa instituțiile necesare. Au fost astfel create unele mecanisme de control social, apărea cenzura legală, presa putând fi cenzurată la fel ca și scrisorile primite sau trimise pe front, urmărindu-se susținerea moraluluipopulației și protecțiacontrainformativă a Corpului expediționar trimis pe frontul din Europa.

De fapt, așa cum consemnează profesorul britanic Stephen Badsey, cenzura ziarelor s-a făcut în realitate pe baza unui gentlemen agreementnegociat între autorități și jurnaliști, nerecurgându-se niciodată la suspendarea unor publicații sau la apariția acestora cu coloane albe, așa cum s-a întâmplat în Franța.Ministerul de război (War Office) și Amiralitatea și-au creat propriile Birouri de presă (care vor deveni în timp serviciul de securitate MI5), a căror misiune principală nu era furnizarea de date despre mersul operațiunilor militare, ci cenzura știrilor și restricționarea sau controlul pe cât posibil a corespondenților de război. În august 1914 s-a înființat Comitetul pentru organizații naționale patriotice, pentru diseminarea propagandei britanice pe tot cuprinsul imperiului, iar Ministerul de Interne (Home Office) a creat în septembrie 1914 Comitetul Presei Neutre, destinat susținerii punctelor de vedere britanice în țările neutre.

Campanie secretă de propagandă, desfăşurată de britanici în Statele Unite

Profesorul David Welch a identificat trei tipuri de cenzură în cazul presei britanice în timp de război:o precenzură voluntară – cea mai răspândită, o autocenzură – frecventă, o cenzură obligatorie – adesea evocată, dar niciodată impusă. Totuși, primul act de război al Marii Britanii a fost unul de brutală cenzură:în ultimile ore de pace, pe 4 august 1914, vasul „Telconia” a tăiat cablul transatlantic de telegraf prin care Germania putea comunica cu Statele Unite și alte state neutre de peste ocean, Berlinul nemaiavând altă soluție decât mult mai greoaiele comunicații codate prin telegrafia fără fir. Din acel moment, Londra a preluat superioritatea informațională față de continentul american, pe care a folosit-o din plin pentru atragerea fostei sale colonii în război de partea Antantei.

O vastă operațiune de propagandă externă a Marii Britanii s-a desfășurat în mare secret de către așa numita Wellington House– după numele clădirii unde a funcționat, ceea ce oficial purta numele de Biroul Propagandei de Război din subordinea Ministerului de Externe și sub conducerea lui Charles Masterman (1873-1927). Principiile propagandei britanice instaurate de Charles Masterman au fost trei și au marcat viitoarele campanii britanice:necesitatea păstrării secretului asupra identității surselor propagandei;propaganda trebuie să se bazeze pe informații corecte și argumente bine dimensionate;acțiunile de propagandă trebuiau îndreptate mai degrabă asupra liderilor și formatorilor de opinie decât direct asupra maselor. În consecință, ampla campanie secretă de propagandă britanică gri desfăşurată în Statele Unite încă neutre a vizat în mod deliberat abordarea discretă a anumitor simpatizanţi americani ai cauzei britanice, ce erau astfel utilizaţi drept vehicule propagandistice asupra celor nehotărâţi sau celor declaraţi împotriva războiului. În acest scop, a fost creat un Birou de Informare Britanicla New York, prin care Wellington Housea produs şi diseminat în Statele Unite o cantitate impresionantă de material tipărit (pamflete, fluturaşi, caricaturi etc.) şi a canalizat peste Atlantic, graţie beneficiului de cvasi-exclusivitate a cablului transoceanic, doar acele ştiri de presă selecţionate care conveneau politicii şi intereselor britanice. În acea vreme, presa americană constituia singura sursă de informare pentru 90% dintre americani, drept pentru care a reprezentat din start o țintă de exploatat în scopuri propagandistice de către britanci.

Raportul Bryce și propaganda atrocităților

Un rol aparte în propaganda britanică l-a avut Raportul Bryce. Acesta a servit drept principal argument pentru susținerea propagandei atrocităților de care au fost învinuiți germanii și în urma căreia Berlinul a pierdut enorm pe plan internațional, îndeosebi în SUA. Raportul a fost întocmit de un Comitet dedicat pretinselor fărădelegi germanecomise în Belgia ocupată în 1914, organism numit de primul-ministru Asquith pe 15 decembrie 1914 și prezidat (pentru credibilitate) de un simpatizant german, vicontele Bryce.

În mai 1915, Raportul Bryce a fost făcut public, tradus în 30 de limbi și distribuit de Wellington Houseîn toată lumea, nu doar în Marea Britanie, la un preț mai mult decât modic (1 penny). Fie și doar cuprinsul acestui raport, bazat pe mărturiile refugiților civili belgieni din fața ocupației militare germane, este o listă de acuzații demonizatoare la adresa dușmanului german:tratamentul aplicat populației civile;uciderea non-combatanților;tratamentul aplicat copiilor și femeilor;utilizarea civililor ca scuturi umane;tâlhării, incendieri distrugeri de proprietăți;jignirea combatanților;uciderea prizonierilor răniți;incendierea spitalelor;abuzarea de Crucea Roșie și steagul alb. Executarea ca spioană de către armata germană a infirmierei Edith Cavell și scufundarea, pe 7 mai 1915, cu doar câteva zile înaintea publicării Raportului Bryce, a vasului „Lusitania” de către un submarin german (ambele acțiuni justificabile din perspectiva legilor războiului) au stigmatizat definitiv pe „barbarii de germane”, les Boches, în toată lumea. Astfel, calea fusese larg deschisă pentru a-i urî și distruge fără milă pe germani, cu Kaiserul lor cu tot, chiar dacă faptele prezentate, deși reale și cu un sâmbure de adevăr, nu erau chiar așa. Multe inițiative britanice private de propagandă (deci nu ale guvernului) s-au dezlănțuit de la acest raport, contribuind la demonizarea generală și demoralizarea germanilor, militari, politicieni sau civili.

Marile personalități culturale britanice, în slujba propagandei

Atât Wellington Houseprin Charles Masterman în septembrie 1914, cât și Crewe House(instituția de propagandă asupra dușmanului) prin lordul Northcliffe la începutul lui 1918 au convocat ședințe secrete cu mari personalități culturale britanice, precum Arthur Conan Doyle, John Galsworthy, Tomas Hardy, Rudyard Kipling, H.G. Wells și alții pentru a-i convinge să contribuie prin talentul lor scriitoricesc la războiul purtat de Imperiul britanic împotriva Germaniei. Ceea ce aceștia au și făcut, cu mult har și entuziasm patriotic. Ziarele, broșurile și revistele au reprezentat principalul vehicul de propagandă în masă în timpul Primei Conflagrații, iar mulți jurnaliști, de toate națiile, credeau sincer că era datoria lor să susțină moralul poporului lor aflat într-o încleștare pe viață și pe moarte. Puțini cetățeni aveau aparate de radio în casă, dar mult mai mulți obișnuiau să meargă la cinema, așa mut cum era el pe atunci, drept pentru care jurnalele de actualități cu texte explicative inserate, dar mai ales filmele „artistice” de lung și scurt metraj se bucurau de o mult mai mare popularitate.

Alte vehicule de propagandă au fost cărțile postale, afișele pentru populația civilă de acasă, la fel ca și scurtele speech-uri ținute în locuri publice ale agenților instruiți sau fluturașii aruncați din avion sau din baloane asupra teritoriilor inamice. Ce se afirma, argumenta, insinua, ironiza, sau demoniza în toate aceste producții propagandistice? Că dușmanul era diabolic și agresiv, drept pentru care trebuia nimicit fără milă, chiar cu sacrificiul suprem în numele patriei (și a regelui, împăratului), că propria tabără avea dreptate și lupta în numele celor mai nobile idealuri ale umanității și civilizației. Soldatului dușman i se explica faptul că nu avea niciun rost să piară pentru un conducător perfid într-un război oricum pierdut. Unii beligeranți, precum francezii sau românii, mai aveau și niște teritorii de recuperat, iar alții niște colonii de apărat sau de cucerit.

În aceste condiții, responsabilitatea pentru proasta reputație politică și morală ce i-a fost atribuită propagandei britanice în Primul Război Mondial revine, potrivit profesorului Stephen Badsey, pe de o parte exceselor individuale particulare provenite din societatea britanică, dar și așa numitei Crewe House– Departamentul de Propagandă la Dușman. Această structură a fost creată de primul ministru britanic Lloyd George (1863-1945) în februarie 1918, numindu-l ca „director al propagandei în ţara inamică” pe Alfred Harmsworth, lord Northcliffe (1865-1922), proprietar al ziarelor „The Times” și „The Daily Mail”;acesta l-a adus imediat alături de sine pe directorul lui „The Times”, sir Campbell Stuart, cel ce va scrie în 1920 cartea înainte menționată, Secretele de la Crewe House. Potopul propandistic al Crewe Houseasupra Germaniei, dar mai ales asupra mult mai vulnerabilei Austro-Ungarii s-a revărsat abia în ultimul an de război.

Franța a urmat cam același traseu propagandistic instituțional și conceptual precum Marea Britanie, cu notabila deosebire că francezii erau mult mai înverșunați împotriva les bochesdecât englezii din pricina dezastruoasei lor experiențe războinice din 1870-1871. Această stare de spirit belicoasă nu a împiedicat autoritățile politice și militare franceze să recurgă la o mult mai drastică cenzură a presei asupra realităților cumplite pe care le suportau les poilusîn linia întâi a Frontului de Vest și care au generat serioase revolte și dezertări în a doua parte a războiului. Deocamdată, în august 1914, Ministerul de război francez a înființat o Comisie de presă(pentru cenzura acesteia), iar Statul major al armatei a creat în luna octombrie, același an, o Secție de informare, al cărei rol era de a furniza comunicate periodice despre situația de pe front, desigur toate optimiste și în general departe de realitate. Abia în ianuarie 1916 a fost înființată sub tutela Ministerului de Externe așa-numita Maison de la presse, pentru coordonarea propagandei franceze în străinătate. La fel ca și în Anglia, unde eforturile naționale, indiferent de culoarea politică, au fost coagulate sub sintagma de Home Front, în Franța acesta a existat sub numele de Union Sacré, iar în Germania a fost declarată drept Burgfrieden.

De ce a pierdut Germania şi„Primul Război Propagandistic Mondial”?

Germania, cel de-Al Doilea Reich, a fost singurul beligerant care înainte de izbucnirea războiului dispunea de o întreagă rețea de organizații culturale, ligi patriotice și alte oficine, mai mult sau mai puțin sponsorizate de stat, destinate promovării culturii și intereselor germane în stăinătate. Mai mult decât atât, încă de la începutul războiului, guvernul german a stipendiat deschis agenția de știri Wolff Telegrafși serviciul de radio Uberseedienst Transozean GmbH, pentru ca acestea să transmită doar propaganda Berlinului. Spre deosebire de Franța și Anglia, în Germania militarii și nu politicienii au deținut supremația asupra societății, chiar și în domeniul propagandei, iar generalul Erich Luddendorf a fost (după 1916) unul dintre promotorii acestei noi forme de luptă. În august 1914, Înaltul Comandament German a constituit Secția III (b) sau Nachrichtenabetilung, care se ocupa de cenzură, opinia publică, propagandă, ținând briefing-uri de presă, emițând directive pentru ziarele și revistele Reich-ului, editând chiar și propriul bi-săptămânal. Secția III (b) a preluat imediat apoi și controlul Messer-Film GmbHpentru a putea produce și disemina jurnalele de știri filmate pe front. Ulterior, în februarie 1915, la Berlin a luat ființă un birou central de cenzură a presei – Oberzensurstelle– care prin extensie a devenit, în luna octombrie 1915, mult mai cunoscutul Kriegspresseampt.

Simultan, în octombrie 1914, pentru a contracara propaganda anti-germană internațională, Ministerul de Externe a înființat organizația Zentralstelle fur Auslandsdienst, condusă de Matthias Erzberger. Atunci de ce a pierdut Germania și „Primul Război Propagandistic Mondial”, dacă a fost atât de bine echipată cu instituții, resurse, organizare? Una dintre principalele cauze ale frângerii bruște a moralului și voinței combative a disciplinatului soldat și cetățean german a constituit-o uriașa discrepanță dintre permanentele asigurări date de propagandă privind victoria finală iminentă, ca urmare a mult trâmbițatelor victorii parțiale datorate marilor strategi, eroismului militarilor și performanțelor tehnicii de luptă germane, și realitățile fruste și dureroase de pe front, la fel de dure ca și cele de acasă, care la un moment dat nu au mai putut fi camuflate. În ceea ce-i privește pe austro-ungari, care n-au excelat deloc în privința propagandei, lovitura de grație pe care au primit-o a fost diseminarea unor fluturași cu cele 14 puncte formulate de președintele Wilson, dintre care fatal pentru habsburgi a fost cel referitor la dreptul națiunilor la autodeterminare. În acel moment, multinaționalul imperiu împreună cu multietnica sa armata s-au dezintegrat.

<strong>Mioritica gălăgie propagandistică</strong>

Izbucnirea Primului Măcel Mondial în 1914 s-a răsfrânt imediat şi asupra micul Regat român condus de un rege neamţ şi o clasă politică parţial germanofilă, parţial francofilă. Multe şi aprige au fost pasiunile propagandistice consumate în spaţiul public românesc, cu deosebire în anii neutralităţii 1914-1916. Cu cine şi pentru ce anume trebuia să intre România în război, pentru Transilvania sau pentru Basarabia, a fost subiectul unor gălăgioase și încrâncenate efervescențe propagandistice pro-germane sau pro-antantiste, pe care cetăţeanul turmentat de pe stradă sau boierul din palatul domnesc le-au trăit emfatic și cu o neştirbită fervoare patriotică.

În cartea sa despre elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, Germanofilii, profesorul Lucian Boia a realizat o necesară şi curativă restabilire a adevărului istoric privind ponderea, profilul şi influenţa membrilor celor două tabere, antantofilii şi germanofilii. El a spulberat convenabilul mit al unei cvasi-unanimităţi româneşti privind opţiunea naţională pentru Transilvania în dauna Basarabiei (aparţinând Rusiei ţariste) şi intrarea în război de partea surorii mai mari de gintă latină, Franţa (dar şi a Angliei sau a ameninţătorului imperiu rus) împotriva Germaniei (patria dinastiei domnitoare) şi Austro-Ungariei, înrobitoarea Ardealului.

În anii neutralităţii, 1914-1916, opinia publică românească era formată din doar câteva sute de mii de cetățeni cu studii medii şi superioare (dat fiind că în 1912, circa 60% dintre români erau analfabeţi) ce se interesau de probleme politice şi naţionale. Această opinie publică era majoritar, dar nu unanim antantofilă, iar elita intelectuală (scriitori, istorici, savanţi) era aproximativ egal divizată între germanofili (mulţi cu studii universitare la Viena şi Berlin) şi antantofili (majoritatea de formaţie şi cu afinităţi franceze). Îmbătaţi cum erau de propaganda euforică din timpul Războaielor balcanice şi cântând în cor „Treceţi, batalioane române, Carpaţii”, prea puţini dintre vajnicii antantofili şi-au pus problema dacă armata română avea sau nu capacitatea şi resursele de a susţine soluţiile politico-militare pe care ei le promovau cu emfază. A rezultat doar o gălăgie propagandistică polifonică, fiecare solist interpretând propria partitură, compozitorul și dirijorul stălucind prin absență. Întocmai precum în vremurile noastre, nu numai clasa politică, dar mai ales elita intelectuală românească s-a dovedit puternic divizată în opinii, adesea ezitantă sau chiar oportunist oscilantă. Totuși, au existat și s-au manifestat în acele vremuri personalităţi puternice şi ferme în convingerile lor, precum Take Ionescu, P.P. Carp, Ioan Slavici sau Titu Maiorescu, care astăzi sunt inexistente. În schimb, dezorientarea cetăţeanului mioritic turmentat în faţa atâtor opţiuni contradictorii a rămas aceeaşi şi după scurgerea unui secol.

Propaganda românească s-a făcut haotic

În România anilor 1914-1916 nu au existat structuri de propagandă ale statului care să afirme interesele naționale pe plan intern și internațional, fie doar și pentru simplul fapt că fiecare vedea aceste interese în mod diferit. Apoi, statul român era foarte departe de nivelul de dezvoltare socială și politică (economic nici nu se punea problema) de cel existent în Occident, care să permită coagularea unor asemenea instituții, ce presupuneau maturitate, hotărâre și limpezime în gând și faptă politică. Așadar, propaganda românească s-a făcut haotic, la nivel de personalitate, individual, adesea stimulată de orgolii personale, dar și de o autentică dragoste de țară și interes pentru binele ei, înțelese însă în mod diferit. Propaganda comunistă a ocultat, din motive lesne de înţeles, opoziţia a numeroşi lideri politici români în frunte cu Petre P. Carp faţă de o alianţă a României cu Rusia ţaristă în timpul primei conflagraţii, în timp ce conservatorii din aripa Alexandru Marghiloman şi Titu Maiorescu susţineau o neutralitate favorabilă Germaniei. Această vehementă opoziţie era motivată atât prin pericolul unei expansiuni şi dominaţii ruseşti în Europa răsăriteană şi la gurile Dunării (ceea ce avea să se întâmple întocmai, dar peste douăzeci şi cinci de ani și iarăși după o sută), cât mai ales prin regimul politic și social deplorabil al românilor lipsiţi de orice drepturi din Basarabia încorporată Imperiului Ţarist. Profesorul Boia demonstrează clar că nu a existat o largă majoritate a liderilor politici români care să susţină alianţa cu Antanta, în scopul eliberării mult mai atractivei Transilvanii, în comparaţie cu Basarabia. Chiar şi liberalul Ion I. C. Brătianu a ţinut secretă până în ultima clipă opţiunea antantofilă a guvernului său, dezvăluind-o abia în momentul declaraţiei de război.

E adevărat însă că propaganda şi luările de poziţie în favoarea unei intervenţii imediate în război a României, alături de Franţa şi Anglia, pentru eliberarea Transilvaniei de sub infama ocupaţie austro-ungară, au fost cu mult mai zgomotoase şi mai pertinente. Opțiunea antantofilă a fost susţinută de ziarele de mare tiraj precum „Adevărul” şi „Dimineaţa” (de stânga) şi „Universul” (de dreapta). Publicaţiile având o politică editorială pro-germană („Ziua”, „Seara”, „Libertatea”, „Gazeta Bucureştilor”, „Convorbirile literare” din Bucureşti), neutralistă (ziarele socialiste „Lupta” lui Dobrogeanu Gherea sau „Jos războiul” a lui Cristian Racovski) sau anti-rusă („Viaţa românească” de la Iaşi, a lui Constantin Stere) aveau o circulaţie mult mai redusă, fiind prizate mai ales de cercurile intelectuale, universitare şi politice. Între personalităţile culturale care au scris şi militat din convingere şi cu patriotism pentru soluţia pro-germană şi anti-rusă, profesorul Lucian Boia i-a remarcat pe Ioan Slavici, Tudor Arghezi, George Topârceanu, Garabet Ibrăileanu, Mateiu Caragiale, Nicolae Tonitza, Grigore Antipa. Lor li s-a opus cuvântul mult mai zgomotos al antantofililor Nicolae Iorga (prin tribuna sa „Neamul Românesc”), A.D. Xenopol, Barbu Delavrancea, Eugen Lovinescu, Alexandru Vlahuţă. Unele atitudini oscilant-ezitante ale unor membri ai intelighenţiei mioritice din epocă, generate de carenţele lor de caracter şi morale, dovedite prin schimbarea oportunistă a taberei, pot descumpăni publicul actual, relativizând icoana unor personalităţi ale culturii române despre care învăţăm în manualele şcolare:Mihail Sadoveanu, Dimitrie Onciul, Liviu Rebreanu, Victor Babeş, Alexandru Macedonski, Constantin Rădulescu Motru.