Victoria primului corespondent de război pe frontul din Crimeea

Autor 8116 vizualizări


Aşa cum atentatele din 11 septembrie 2001 au schimbat lumea, deschizând porţile NATO inclusiv pentru România, Războiul Crimeii a creat condiţiile geopolitice favorabile Unirii Principatelor Române. Pentru prima dată între 1853 şi 1856, presa a jucat un rol activ într-un conflict armat, muşcând cu sete din blazonul, până atunci impenetrabil, al militarilor celei mai puternice armate din lume.

Obiectivul real al Războiului Crimeii a fost stoparea ofensivei politico-militare ruseşti în Balcani şi spre strâmtorile Bosfor şi Dardanele;prin aceasta, Rusiei imperiale i s-a opus o coaliţie formată din Marea Britanie, Franţa, Imperiul Otoman şi regatul Sardiniei. În epocă, însă, motivul declarat al războiului, dezbătut emoţional de presa occidentală, l-a reprezentat rivalitatea dintre Rusia şi Franţa privind poziţia de garant al „Locurilor sfinte” din Palestina.

Click aici pentru a vedea o galerie foto de excepţie cu imagini din Războiului Crimeii

După pătrunderea trupelor ruseşti în Moldova şi Muntenia în 1853 şi înfrângerea flotei otomane de către cea rusă la Sinope, în 1854 a fost debarcat în Crimeea un corp expediţionar aliat franco-britanic, comandat de un erou al războaielor antinapoleoniene, lordul Raglan. În bătălia de la Balaclava, din 25 octombrie 1854, a avut loc celebra şi dezastruoasa şarjă eroică a Brigăzii de cavalerie uşoară britanică, brigadă comandată de lordul Cardigan, atunci când desuet curajoşii cavalerişti britanici au fost decimaţi de tunurile ruseşti. Episodul a intrat în legendă datorită poemului omonim scris de Alfred, Lord Tennyson, devenind nu doar o piatră de temelie a propagandei anglo-saxone pentru etica datoriei şi a sacrificiului în război, dar şi una dintre lecturile recomandate în şcolile britanice pentru următorii o sută de ani. Războiul s-a încheiat în defavoarea Rusiei prin asediul şi capitularea oraşului port Sevastopol. Tratatul de pace semnat la Paris, la 30 martie 1856, a deschis calea geopolitică pentru unirea Principatelor Române în 1859, tocmai prin diminuarea influenţei ruseşti în regiune şi creşterea celei franceze.

Primul corespondent, primii fotografi de război

Războiul Crimeii a marcat prima contribuţie remarcabilă a unui corespondent de război şi a unui fotograf de război. Pentru prima dată, desfăşurarea unui război a fost analizată în presă de un ziarist profesionist şi a fost imortalizată de fotografi. Niciodată până atunci presa nu îşi exprimase opiniile critice referitoare la modul de desfăşurare a unor operaţii militare, opinii critice care erau rapid accesibile opiniei publice. Şi aceasta, pentru că transmiterea corespondenţelor din teatrul de operaţii în redacţia metropolitană fusese mult facilitată de recenta invenţie a telegrafului electric şi a codului lui Samuel Morse.
Ziaristul care a consacrat definitiv profesia de corespondent de război s-a numit William Russell, acesta fiind acreditat de ziarul „The Times” pe lângă Corpul expediţionar aliat în Crimeea. Iar primii care au fotografiat aspecte dintr-un război, constând în peisaje, amplasamente şi figuri tipice din zona teatrului de operaţii, au fost românul ardelean Carol Popp de Szathmari, în 1854, pe malurile Dunării şi britanicul Roger Fenton (1819-1868), în 1855, în peninsula Crimeea.

Primul corespondent de război a fost, de fapt, Henry Crabb Robinson, cel care a scris pentru ziarul londonez „The Times” despre campania lui Napoleon din 1807 de-a lungul râului Elba;el a fost urmat de Charles Lewis Guneisen, care a scris pentru „The Morning Post” despre desfăşurarea războiului civil din Spania dintre anii 1835-1837. William Russell, care era un irlandez cu opinii anti-imperiale şi prieten cu scriitorii Charles Dickens şi William Thackeray, a fost însă cel care a demonstrat puterea şi rolul pe care-l poate avea presa pe timp de război într-o democraţie parlamentară precum cea britanică.

Armata britanică:prăbuşirea unui mit

La izbucnirea războiului cu Rusia, opinia publică britanică primise vestea cu entuziasm şi sloganuri patriotice, absolutismul ţarist fiind detestat în Marea Britanie, iar armata britanică, socotită atunci cea mai perfecţionată şi mai puternică din lume, fiind îndreptăţită să intervină pentru a stopa expansionismul imperial rus. Până în acel moment exista obiceiul ca ziarele să-şi scrie materialele despre război pe baza scrisorilor unor tineri ofiţeri britanici aflaţi pe front. William Russell a fost printre primii trimişi speciali ai unui ziar tocmai pentru a observa şi a scrie articole pe baza datelor  culese chiar de el. Astfel, Russell a scris încă de la început despre precaritatea serviciilor de ambulanţă, hrănirea şi cazarea soldaţilor britanici în comparaţie cu condiţiile mult superioare asigurate în armata franceză.

Sosit în Crimeea alături de corpul expediţionar britanic comandat de lordul Raglan (fostul secretar al ducelui de Wellington şi grav rănit în bătălia de la Waterloo din 1815), munca lui Russell a fost din start descurajată de comandanţii militari, ziaristul trebuind să se descurce singur pe front. Totuşi, Russell a fost primul care a transmis în ţară o relatare exactă despre şarja sinucigaşă a Brigăzii de cavalerie uşoară în bătălia de la Balaclava din 25 octombrie 1854. Mai mult, el a continuat să critice în materialele sale, publicate cu mult curaj în „The Times” de către editorul John Delane, modul în care era purtat războiul şi în care erau asigurate medical şi logistic trupele.

Puterea unor articole:demisia guvernului Aberdeen

Articolele sale au provocat şoc şi consternare la Londra, unde imaginea armatei imperiale britanice fusese până atunci cu totul alta. Pentru prima dată, corespondenţele de pe front transmise şi publicate în ţară de un ziarist au contribuit în mod substanţial la demisia guvernului Aberdeen, ca urmare a unui vot de neîncredere dat la 9 ianuarie 1855 în Camera Comunelor, privind modul în care era purtat războiul în Crimeea şi numirea ca prim-ministru britanic a Lordului Palmerston, precum şi trecerea la o reformă a armatei imperiale britanice după război. S-a creat astfel un precedent care va marca definitiv relaţia dintre presă şi putere, precum şi cea dintre militari şi jurnalişti. Deşi butada senatorului Hiram Johnson privind faptul că prima victimă a unui război este adevărul va fi pronunţată abia în 1917, această stare de fapt fusese acceptată tacit de către britanici încă din timpul războaielor napoleoniene pentru a fi consacrată în Războiul Crimeii.

Urmărind contracararea percepţiei publice din ce în ce mai proaste privind orgolioasa armată imperială britanică, Roger Fenton a fost trimis, în martie 1855, la Balaclava cu scrisori de recomandare semnate de Albert, Prinţul consort al Reginei Victoria, pentru a fotografia scene din zona frontului ce puteau combate convingător reportajele lui Russell. Cu un an înainte însă, în primăvara lui 1854, Carol Popp de Szathmari îşi instalase aparatura sa (cântărind 60 de kilograme) într-un cort pe malul Dunării, între localităţile Olteniţa şi Silistra, realizând peste 200 de fotografii de pe front. Acestea au fost reunite mai apoi într-un album intitulat „Războiul ruso-turc 1853-1854”, prezentat la Expoziţia universală de la Paris din 1855 şi din care, din păcate, se spune că nu s-a păstrat niciun exemplar (n.r. – există totuşi voci care susţin că ar mai exista un exemplar;dar nu în ţară, ci în Marea Britanie).

„Epoca de aur” a corespondenţilor de război. Perioada cuprinsă între Războiul Crimeii şi izbucnirea Primului Război Mondial a fost numită de către istoricul britanic Philip Knightley drept „epoca de aur” a corespondenţilor de război. În tot acest timp, autorităţile politico-militare occidentale nu au impus din ce în ce mai numeroşilor jurnalişti, în timpul marilor conflicte armate, restricţii sau o cenzură drastică în mod sistematic şi concertat (doar accidental, ca urmare a iniţiativei unui comandant).

Această nouă breaslă jurnalistică – corespondenţii de război – a fost caracterizată cu umor de fondatorul ei, William Russell, drept „rudele sărace ale unui trib nenorocos”. Amploarea şi influenţa crescândă a presei asupra opiniei publice în formarea unei atitudini generale despre rosturile şi curgerea unui război au determinat pe oficialii britanici şi francezi să recurgă la măsuri aspre de restricţionare, cenzură şi control a corespondenţilor de război imediat după izbucnirea Primului Război Mondial. Acest lucru a permis ulterior desfăşurarea nestânjenită a unor virulente campanii de propagandă antigermane.

William Howard Russell sau consacrarea corespondentului de război

Cel care avea să schimbe imaginea britanicilor despre ceea ce se petrece într-un război şi despre condiţiile în care trăiesc şi-şi desfăşoară activitatea militarii britanici pe un front de luptă la mijlocul secolului XIX s-a născut la 20 martie 1820, la Lilyvale, lângă Dublin, atras fiind, din tinereţe, de viaţa militară. William Russell a devenit accidental jurnalist în anul 1841, atunci când un văr de-al său, corespondent al lui „The Times” la Dublin, l-a rugat să-l ajute în culegerea de informaţii privind desfăşurarea alegerilor irlandeze. Iar Russell s-a gândit că locul unde poate afla toate incidentele interesante îl reprezintă spitalul, acolo unde îi putea chestiona pe irlandezii răniţi în confruntările electorale.

Reportajul său a avut succes şi editorul-şef al lui „The Times”, John Delane, l-a angajat. De atunci, Russell a fost trimis în străinătate, să urmărească şi să scrie despre majoritatea conflictelor armate majore ale epocii:Războiul Crimeii dintre 1853-1856, Răscoala şipailor din India din 1857-1859, Războiul civil american dintre 1861 şi 1865, Războiul dintre Danemarca şi Prusia din 1850, Războiul austro-prusac din 1866, Războiul franco-prusac din 1870, Comuna din Paris din 1871 şi Războiul zuluşilor din 1879. A primit mai multe ordine şi decoraţii regale, a fost făcut cavaler în mai 1895, a scris cărţi şi a înfiinţat „Army and Navy Gazette”;datorită corespondenţelor sale din America, lui Russell i se recunoaşte contribuţia indirectă în reţinerea Marii Britanii de a interveni în Războiul civil american. Şi tot lui i se atribuie, nu întrutotul justificată, decizia de implicare a lui Florence Nightingale ca soră de caritate pe front, în urma lecturii reportajelor privind suferinţele soldaţilor în război.

Grozăviile războaielor – în articolele lui Russell

Dincolo de exotismul coordonatelor biografice, lui William Russell i se datorează primele relatări autentice ale grozăviilor războiului, ale adevărului despre modul de desfăşurare a luptelor şi despre realitatea vieţii de pe front. În Războiul Crimeii nu s-a sfiit – încurajat şi susţinut permanent de John Delane, editorul-şef al lui „The Times” – să scrie despre „managementul infam” al corpului expediţionar britanic, despre superioritatea ambulanţelor şi a hranei în cadrul contingentului francez, despre incompetenţa corpului ofiţeresc britanic şi indiferenţa ofiţerilor faţă de soldaţi, despre incompetenţa comandantului lord Raglan, chiar dacă, despre masacrul şarjei cavaleriei uşoare din 25 octombrie 1854 a scris în cadrul „mândriei şi splendorii războiului”.

Pe toate fronturile străbătute, Russell, la fel ca toţi urmaşii săi în breaslă, s-a confruntat cu date contradictorii despre acelaşi eveniment, a trebuit să stoarcă informaţii din conversaţii cu soldaţii şi ofiţerii participanţi la lupte, să se descurce singur cu hrana şi cazarea în condiţii ostile şi să facă faţă acuzaţiilor de a fi furnizat, prin articolele sale, informaţii utile pentru duşman. Fidel adevărului, în timpul Războiului civil din SUA, după ce fusese primit cu onoruri de oficialităţile nordiste (a căror cauză o simpatiza, spre deosebire de majoritatea concetăţenilor săi care înclinau, din considerente economice şi tradiţionaliste, spre cauza sudistă), Russell nu a ezitat să scrie în „The Times” realitatea despre penibilul dezastru al trupelor nordiste în bătălia de la Bull Run;aceasta, după ce presa new-yorkeză prezentase aceeaşi luptă drept o mare victorie, ceea ce i-a atras violentul oprobriu al opiniei publice de peste Atlantic. Declinul lui Russell ca jurnalist în zone fierbinţi a început o dată cu Războiul franco-prusac şi Comuna din Paris, poziţia sa de mare vedetă a presei fiind preluată de conaţionalul său, Archibald Forbes, capabil să practice noul stil reportericesc – mai lapidar, axat pe fapte şi date, şi mai puţin înclinat spre descrieri şi detalii.

Szathmari versus Fenton Al nostru sau al lor?

Istoriografia română, cu toate accentele ei protocroniste, este insistentă în a afirma că ardeleanul de origine nobilă, Carol Popp de Szathmari născut la Cluj pe 11 ianuarie 1812, este primul fotograf de război din lume, în defavoarea membrului fondator al Societăţii Fotografice Regale, britanicul Roger Fenton ambii fiind prezenţi în teatrele de operaţii ale Războiului Crimeii la un interval scurt de timp (Szathmari în 1853 şi 1854, Fenton în 1855). Cum forţa istoriografică a unui imperiu nu se poate compara cu cea a unei ţări est-europene, tratatele şi volumele de specialitate de mare circulaţie îi recunosc întâietatea lui Fenton şi îl ignoră pe Szathmari;şi aceasta, chiar dacă primul fotograf de război din lume pare a fi un anonim american care, în 1847, a făcut câteva dagherotipii în conflictul dintre Mexic şi Statele Unite.

Patru medalii la Expoziţia internaţională din 1855

Cu toate acestea, în anul 1855, Szathmari (foto stânga), care realizase în premieră un album cu peste 100 de fotografii din Războiul Crimeii (cuprinzând portrete de ofiţeri şi generali ruşi şi turci din 1853, bivuacuri, fortificaţii şi combatanţi, în cetăţile Silistra şi Olteniţa, în 1854), a primit, la Expoziţia internaţională de la Paris din 1855, patru medalii pentru activitatea sa fotografică – din partea Reginei Victoria a Angliei (care i-a acordat atenţie pentru fotografiile sale timp de mai multe ore la reşedinţa sa din Isle of Wight, în iulie 1855), din partea Împăratului Austriei, a lui Napoleon al III-lea al Franţei (care i-a făcut onoarea primirii în audienţă, în iunie 1855) şi din partea Regelui Spaniei. Szathmari fotografiase trupele pe ambele maluri ale Dunării, la Olteniţa, în aprilie 1854, atât pe militarii ruşi, cât şi pe cei otomani, fiind chiar în pericol de a fi împuşcat ca spion de către turci.

Ulterior, Szathmari, devenit membru al Societăţii Fotografice din Viena în 1870, a aprofundat arta şi tehnica fotografică, devenind nu doar fotograful, dar şi pictorul oficial al domnitorului Unirii, Alexandru Ioan Cuza, şi apoi al regelui Carol I. Alături de Nicolae Grigorescu, Sava Henţia şi Mirea, Carol Popp de Szathmari a fost martor ocular al Războiului de Independenţă din 1877-1878, realizând fotografii şi lucrări de grafică documentară privind luptele armatei române pe frontul din Bulgaria (publicate apoi în albumul „Suvenir din Resbelul din 1877-1878” şi în „L’Illustration”, „The Illustrated London News”, „Illustrirte Zeitung” şi „Resboiul”) murind în 1887, după ce documentase grafic şi încoronarea regelui Carol I, în 1881.

Documentaristul vs. propagandistul

Spre deosebire de caracterul artistic-documentar al fotografiilor lui Szathmari, Roger Fenton (foto-dreapta) a avut o misiune strict propagandistică în Războiul Crimeii, beneficiind nu doar de un consistent sprijin logistic asigurat de patronajul Prinţului Albert, dar şi de un vast echipament fotografic. Totul, pentru a contracara imaginea negativă a armatei britanice (aşa cum fusese ea creionată de reportajele lui William Russell publicate în „The Times”). Înfruntând epidemia de holeră, Roger Fenton şi asistentul său, Markus Sparling, au realizat circa 350 de negative aproape idilice (niciun clişeu cu morţi, răniţi, mizerie, boală), privind confortul, forţa şi determinarea soldaţilor britanici pe frontul din Crimeea.
Fotografiile au fost amplu valorificate prin expunerea lor imediată la Londra şi transformarea lor în gravuri pentru a fi publicate, atât într-un volum în martie 1856 de către editorul Thomas Agnew, cât şi în revista „Illustrated London News”. Dar pentru că echipamentul era greu, rudimentar, şi pentru că era nevoie de o durată lungă de expunere, fotografiile lui Fenton au fost exclusiv statice:peisaje, portrete de grup sau individuale, inclusiv cele două fotografii luate în vecinătatea Văii Morţii, unde avusese loc celebra Şarjă sinucigaşă a cavaleriei uşoare britanice de la Balaclava. Deşi Fenton, spre deosebire de Szathmari, a abandonat definitiv, în 1862, orice preocupare fotografică, lucrările lui şi nu cele ale românului au fost incluse în colecţia revistei „Life” intitulată „100 de fotografii care au schimbat lumea”.

""