Autor 3492 vizualizări


În iarna lui 2002 publicam în revista „Historia” un eseu avându-şi sursa şi în lecturile asidue despre paşoptiştii uitaţi după decembrie 1989, fie pentru că ne-am lăsat intimidaţi de anticomunismul gureş al unora, fie pentru că goana după profit ne-a lăsat fără necesara zăbavă pentru citit.

„Academicianul Dan Berindei, dintre noi toţi, şi-a amintit că s-au împlinit un număr de ani de la moartea lui Nicolae Bălcescu. În rest, tăcere absolută, de pustiu intergalactic! O comunicare a distinsului istoric ţinută la o şedinţă anonimă a Academiei ne convinge că ilustrul revoluţionar merită mai mult decât o dezbatere de specialişti. Nicolae Bălcescu e un exemplu de politician ars pe altarul unui ideal. A refuzat compromisurile aducătoare de situaţii confortabile, a preferat viaţa de exil unei vieţi româneşti în genunchi, nu s-a îmbogăţit ca alţii din generaţia sa. Nu întâmplător, l-a ales Camil Petrescu postbelic pentru un erou de dramă şi de roman. Omul real părea descins din galeria de ficţiuni a literaturii camilpetresciene:Gelu Ruscanu, Ştefan Gheorghidiu, Ladima, Robespierre. Din nefericire pentru destinul său postdecembrist, Bălcescu a fost confiscat de către comunişti. Regimul instaurat de sovietici în România a avut nevoie de o legitimare în trecut. Şi cum Partidul Comunist nu există practic în istoria naţională, s-au căutat de urgenţă forţe şi personalităţi pentru a fi exploatate ca precursori ai lui Gheorghiu-Dej şi ai Tovarăşei Ana. Aşa a apărut cultul deşănţat al lui Bălcescu, al lui Tudor Vladimirescu, al lui Gheorghe Doja, al Anei Ipătescu. Asemenea oricărei folosiri propagandistice, personalităţile au fost simplificate dramatic, reduse la o schemă rigidă. Au fost eliminate, ca de prisos, posibilele amănunte stânjenitoare. La Bălcescu, de exemplu, apartenenţa la francmasonerie sau luxul aşa-zisului Cimitir al săracilor de la Palermo. Vasta operaţiune comunistă a fost sinonimă cu asasinarea personalităţilor asumate. Bălcescu, de exemplu, a devenit pentru mulţi români la fel de vinovat ca şi Ana Pauker de arestările abuzive, de anchetările sălbatice, de închisorile de la Sighet şi Aiud, şi de locurile de deportare în Bărăganul tuturor săracilor. Mai grav, cei ce se pretindeau strănepoţi ai marelui revoluţionar n-aveau nimic comun în viaţa cotidiană cu destinul de sacrificiu al înaintaşului. Sub perdeaua de fum roz a idealului revoluţionar, se dedau la plăceri dintre cele mai burgheze, înlocuind trăsura Brătienilor cu Zilul lui Molotov.

Anii postdecembrişti n-au reuşit să-l scoată pe Bălcescu de sub muntele de zgură poleită al manipulării comuniste. Dând curs prejudecăţilor anterioare, revoluţionarul autentic, unul dintre puţinii români care au văzut idei, a rămas mai departe aşa cum l-a impus propaganda anterioară:un soi de Ana Pauker cu nădragi în secolul XIX.

Şi, totuşi, aşa cum corect zice Dan Berindei în Comunicarea sa, avem nevoie azi mai mult ca niciodată de exemplul Bălcescu. N-a fost Bălcescu un incoruptibil într-o epocă a corupţiei? N-a fost el un adversar de soi al politicianismului ieftin, al făgăduielilor demagogice, al păcălirii sistematice a poporului?”

Au trecut de atunci un număr de ani.

Am continuat să mă preocup de personalitatea lui Nicolae Bălcescu. Nu numai că am continuat să scriu despre marele uitat, dar, mai mult, profitând de o călătorie la Palermo, am filmat clădirea de la numărul 24, Via Butera, bustul românului din parcul Garibaldi şi interiorul Catacombelor, despre care s-a crezut mult timp, greşit, că ar găzdui osemintele lui Bălcescu.

În toată această perioadă m-am întrebat de ce nu găseşte de cuviinţă Partidul Social Democrat, formaţiune cu pretenţii de a fi de stânga, să şi-l revendice pe Nicolae Bălcescu. Sau măcar să încerce a-l reabilita pe marele idealist în ochii unei tinere generaţii aflate într-o dramatică criză de ideal.

Se înţelege că n-am putut primi decât cu plăcută surprindere iniţiativa primarului social-democrat al sectorului 2, Neculai Onţanu, de a dezveli o statuie a lui Nicolae Bălcescu în Parcul Izvorul Rece din Bucureşti.

Cum însă manifestarea a dus la blocarea traficului în Bucureşti, radiourile şi televiziunile s-au consacrat aproape în exclusivitate înjurăturilor cărora le-au dat curs conducătorii auto. N-a catadicsit să acorde atenţie momentului nici măcar postul public de radio, ocupat cum a fost să propage cântările înălţate politrucilor zilei.

Explicabil. Salariile mai marilor postului nu depind de Nicolae Bălcescu!

Şi, astfel, marele nostru înaintaş a mai murit odată. Victimă a prezentului meschin!