Autor 12507 vizualizări


Neagoe Basarab (1512-1521) a fost și va rămâne o personalitate marcantă a istoriei noastre naționale, fapt recunoscut atât de contemporani, cât și de predecesori. Statutul domnitorului Țării Românești la început de veac XVI este reflectat prin spusele lui Manuil din Corint, marele retor al Patriarhiei din Constantinopol, care i se adresa lui Neagoe Basarab folosind următoarele cuvinte ce-au străbătut timpul: „Preaînălțate, preastrălucite, preaevlavioase și preaortodoxe doamne Ioane Neagoe, voievod și împărat și autocrat a toată marea Ungrovlahie.”

Istoricul Nicolae Iorga s-a numărat printre aceia care, la început, a caracterizat depreciativ, asemenea lui Xenopol - domnia lui Neagoe Basarab, fiind sever cu această domnie, considerând-o „reprezentativă doar printr-o ctitorie”, însă Iorga l-a văzut ulterior, pe domnul muntean: „viteaz, bun militar și iscusit diplomat”.

Autorul „Învățăturilor” merită respectul tuturor, reușind să întreprindă prin politica promovată, existența Țării Românești pe harta Europei, perioada 1512-1521 fiind considerată drept cea mai însemnată domnie munteană de la începutul secolului al XVI-lea. De cele mai multe ori, istoria românilor a fost privită doar prin prisma faptelor de vitejie ale domnitorilor români sau prin exemplele de eroism ale unor personalități care au preferat jertfa supremă în schimbul umilințelor ce ar fi derivat din aservirea țării.

Cu toate acestea, istoria neamului nostru trebuie caracterizată și prin prisma vieții cotidiene. Aceasta vine să completeze imaginea de ansamblu a societății omenești dintr-o anumită perioadă de timp. Habitatul, alimentația, familia, vestimentația, locuința, atitudinea față de boală și moarte, obiceiurile și calcularea timpului în perioada medievală reușesc să evidențieze principalele caracteristici ale societății feudale românești.

Viața românilor din acea perioadă nu era una tocmai ușoară, tocmai de aceea moartea era văzută de către omul medieval ca o mântuire. Iolanda Țighiliu caracteriza mentalitatea omului de rând în ceea ce privește „lumea de dincolo”, astfel:

„Judecata de Apoi, dreaptă și iminentă, va da fiecăruia, pentru veșnicie, locul pe care-l merită. Stând în fața Domnului Iisus Hristos spre a da seamă de faptele lor, spre stânga, spre iad, vor merge cei păcătoși, iar spre dreapta, spre rai, cei virtuoși”.

În mentalitatea vremii, imaginea despre Rai este destul de vagă. De altfel, referirile la el sunt rare. Acolo este veșnicia... Scena Judecății de Apoi este nelipsită din iconografia bisericilor noastre. Dar ceea ce preocupă mai mult este IADUL. Ideea apare frecvent, aproape obsedant, la Neagoe Basarab, primul care detaliază acest aspect cu obstinație. Preluând imaginea terifiantă din Sfânta Scriptură, iadul este pușcăria sau temnița cea veșnică.

Este locul cel mai adânc și înfricoșător, unde păcătoșii sunt chinuiți de muncile cele mai teribile „de la tartorul cel rece și gheena focului cea nestinsă, și de întunericul cel osebit, și viermii cei neadormiți, și scrâșnirea dinților, și de alte munci multe, rele, cumplite și amare. Pentru cei care se chinuiesc acolo plângându-și durerile nu există îndurare pentru că am ales de bună voie, în viață fiind, calea cea întunecată a Satanei, lepădându-se de voia voastră în tartarul cel rece și în vaete cele neîncetate, unde iaște scrâșnirea dinților, iar glasul și cântările îngerilor miei le-ați părăsit”.

Minunile credinței

Pentru cei care nu s-au depărtat de credință, prezența divină se făcea simțită prin minuni, viziuni sau visuri. Așa s-a întâmplat cu vedenia pe care a avut-o Neagoe Basarab când a adus moaștele Sf. Nifon la Mănăstirea Dealu, pentru ca prin slujbe să obțină iertare pentru Radu Vodă. Așezând sicriul sfântului deasupra celui al domnului blestemat, din sicriu izvorî apă curată ce spăla trupul lui Radu Vodă aflat în descompunere, „groaznic și întunecat, plin de puroi și de putoare”.

Mentalitatea omului medieval era fundamentată pe SOARTĂ. De-a lungul vieții, omul s-a confruntat și cu momente bune, dar și cu momente rele, acestea fiind încercări de la Dumnezeu. Soarta era aceea care „decidea” dacă omul suferea de vreo maladie sau nu. Viața omului era concentrată în jurul lui Dumnezeu cel Atotputernic; binele și răul - concepute sub forma pedepsei - reprezentau voința divină, Dumnezeu fiind considerat Judecătorul absolut...

În secolele XV-XVII, cei care se îndeletniceau cu alungarea suferințelor celor bolnavi erau chirurgii sau bărbierii, vracii, gearahii (la turci), țirulicii (la polonezi) care practicau mica medicină, știind să opereze hernia, piatra la bășică și cataracta; deasupra lor se aflau doctorii în medicină. Medicina populară (etnoiatria), la care oamenii veacurilor XIV-XVII au apelat pentru a-și vindeca bolile sufletului și ale trupului, cuprindea un ansamblu de cunoștințe și practici empirice, îmbinate cu elemente magicoreligioase, ritualuri și ceremoniale.

Conform unor credințe - de origine traco-getică -, pentru ca trupul să fie sănătos, trebuie mai întâi, ca sufletul să fie sănătos. De aceea sufletul trebuia să fie tămăduit în primul rând, iar vindecarea lui să se realizeze cu ajutorul descântecelor. Pe lângă asemenea practici, vindecarea survenea și în urma unor „leacuri băbești”, bine administrate: 

DINTELE DE CAL (schimbarea dinților de lapte și dureri de măsele) – persoana care avea dureri de natură dentară, trebuia să piseze și să afume un dinte de cal;

BALEGA DE PORC (se tămăduiau rănile provenite din lovituri, trânteli sau căzături de pe cai) – balega este aplicată deasupra rănii sau umflăturii, drept cataplasmă, iar bolnavul trebuia să bea zeama stoarsă din această balegă; 

NALBA ȘI CHÉNUL CU MIERE (erau folosite în tratarea tuselor) – pacientul trebuia să bea ceai de nalbă, iar dacă boala nu se vindeca prea ușor, atunci trebuia să ia hrean cu miere, de trei ori pe zi, înainte de masă.

La toate aceste practici medicale s-a adăugat și psihoterapia. Tămăduitorul trebuia să transmită bolnavului, prin capacitățile sale psihice, credința și voința de a se vindeca.

Viața medievală, între boală și calamitate

Dintre bolile care au bântuit prin Țara Românească la începutul și în prima jumătate a secolului al XVI-lea se pot aminti: podraga sau guta generată de consumul exagerat de carne și vânat, conjunctivita, tuberculoza – Neagoe Basarab și mulți din familia sa au fost bolnavi de „languor”, ciuma, epilepsia, nebunia, turbarea.

Medicul lui Neagoe Basarab a fost raguzanul Ieronim Girolamo Matievici, acesta fiind trimis la Veneția pentru a aduce medicamente și instrumente medicale. La un an după moartea lui Rafael Sanzio se stingea din viață și Neagoe Basarab, răpus de tuberculoză, fără a-și putea găsi leacul nici în doctoriile vindecătoare și nici în ajutorul vracilor din cetatea lagunelor.

Calamitățile au avut și ele un rol nefast pentru societatea românească a secolului al XVI-lea. Răcirea bruscă a vremii, în această perioadă cu ierni geroase, urmate de veri cu ploi din abundență - a avut o influență negativă privind lucrările agricole. Perioada domniei lui Neagoe Basarab nu a coincis cu invazia lăcustelor, iar domnitorul nu s-a confruntat nici cu războaie, cutremure sau cu foametea. Cu toate acestea, viața de zi cu zi prezenta anumite particularități care nu au scăpat contemporanilor de atunci, iar anumite practici s-au transmis până în secolul XXI.

Neagoe Basarab și familia sa, în tabloul votiv de la Mănăstirea Curtea de Argeș

Educația și educarea copiilor a fost una dintre preocupările de bază ale femeilor din Țara Românească au în secolul al XVI-lea. N. Iorga considera că „Despina lui Neagoe Basarab a dat o creștere bună și băieților și fetelor.” La aceasta a venit să completeze educația „coconilor” domnești, un adevărat manual de pedagogie, Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie.

Nu același lucru se poate spune și despre o parte din populația Țării Românești din acea vreme: tâlharii, criminalii, cei care aplicau forța și maltratarea față de propriii copii și neveste și în special „femeile ușoare” – toți fiind descriși de călătorii străini în operele lor. Acestora li s-au adăugat „incestuoșii” – cei care încălcau normele morale și sanitare având „relații nepotrivite” cu persoane de același sex, ei fiind aspru criticați de Neagoe Basarab prin intermediul „Învățăturilor” sale:

„Iar dacă va fi intrat în inima ta urgisirea și iubirea de frați, tu-ți ado aminte că pentru aceasta vei fi dat în mâinile diavolului, pizmașii săi și va fugi de la tine și aceia”.

Cu toate acestea, societatea medievală a evoluat, Țara Românească și-a păstrat mai departe statutul pe care i l-a oferit istoria, iar Neagoe Basarab, cel care și-a condus țara după principii europene, renascentiste, a rămas omul epocii sale.