Autor 6228 vizualizări


În literatură și cinematografie, viața pe mare în secolul XVIII – epoca faimosului Căpitan Cook – este reprezentată ca fiind foarte dificilă. Însă istoricul britanic Andrew Lambert a făcut lunga călătorie spre Australia pe o replică a navei lui Cook, Endeavour, și spune că viața în Royal Navy, în secolul XVIII, nu era atât dură precum am crede.

O viață de suferințe?

În imaginarul colectiv, viața pe mare în secolul al XVIII pare a fi una foarte grea, plină de suferințe, ca într-un lagăr de concentrare plutitor în care membrii echipajului sunt munciți până la epuizare, pedepsiți și bătuți foarte des, înfometați și terorizați să-și îndeplinească sarcinile, toate astea într-o stare de sănătate precară, căci bolile sunt foarte răspândite. Însă cei care au făcut călătoria modernă pe Endeavourspun că nu toate elementele acestei imagini sunt realiste și reprezentative pentru ce se întâmpla în secolul XVIII, căci cercetările istorice arată cu totul altceva.

Mâncarea pe navă în vremea căpitanului Cook consta în carne uscată, biscuiți și varză acră, cele mai răspândite alimente cu o durată de valabilitate mare. Astăzi am spune că un om nu poate trăi doar cu așa ceva, dar acum trei secole aceste alimente erau destul de apreciate. Fiecare căpitan de navă știa că principala preocupare a echipajului este mâncarea, astfel că el trebuia să se asigure întotdeauna că oamenii săi sunt bine hrăniți:astfel, în Royal Navy ritualul cinei era considerat extrem de important și doar în cazuri urgente oamenilor li se spunea să părăsească masa înainte de vreme (de regulă li se acorda 90 de minute pentru masă). La fel de importante erau și proviziile de rom sau bere, care mențineau echipajul mulțumit.

Una din cele mai mari amenințări la adresa sănătății marinarilor erau bolile cauzate de alimentație. Cea mai întâlnită și periculoasă boală era scorbutul, cauzată de o deficiență de vitamina C, la rândul ei legată de lipsa fructelor și legumelor din alimentația echipajului. Pentru că Royal Navy efectua multe călătorii lungi pe mare, administrația britanică a căutat să găsească un leac pentru scorbut, iar în timpul primei călătorii a căpitanului Cook s-au făcut mai multe experimente în acest sens (folosirea verzei acre sau a extractului de malț). Chiar dacă aceste soluții nu au fost confirmate de medici, Cook a reușit să călătorească în jurul lumii în 1768-1771 fără ca vreunul din marinarii săi să moară de scorbut.

Disciplină și pedeapsă

Hotărârea lui Cook (foto stânga)de a face tot posibilul pentu a evita morțile cauzate de scorbut și succesul său în această direcție au fost pași esențiali în crearea Imperiului Britanic. Atât de important a fost pentru Cook acest țel încât căpitanul recurgea la măsuri disciplinare pentru ca marinarii să-și mănânce rațiile de mâncare. La fel de importantă era și curățenia:pentru a evita alte boli precum dizenteria sau tifosul căpitanul trebuia să se asigure că nava, membrii echipajului și hainele lor sunt întotdeauna curate. Cu toate acestea, în regiunile tropicale foarte multe morți erau acuzate de malarie și febră galbenă, boli în fața cărora oamenii nu aveau nicio apărare.

În epoca modernă, disciplina a ajuns să se confunde cu pedeapsa, dar în secolul XVIII ea însemna organizare:o disciplină bună însemna că nava este bine organizată, nu că marinarii sunt biciuiți periodic. Aceștia erau, într-adevăr, pedepsiți dacă nu își făceau datoria sau dacă făceau vreun gest care punea siguranța navei și a echipajului în pericol. Printre cele mai grave greșeli pe care le putea face un marinar era să adoarmă în timpul postului, refuzul de a îndeplini ordinele sau „comportamentul murdar”, ceea ce însemna că nu folosea toaleta (rudimentară, ce-i drept), alegând în schimb alte zone ale navei, fapt ce punea în pericol sănătatea tuturor.

În secolul XX, prin literatură și mai ales prin filme s-a construit o adevărată legendă în jurul pedepselor aplicate marinarilor, pedepse ce apar drept inumane:biciurea sau chiar spânzurătoarea. Însă niciuna din pedepsele folosite de căpitanii navelor nu erau ieșite din comun pentru secolul XVIII și nu era, oricum, suficient de dură încât marinarul pedepsit să nu mai poată munci. În plus, nu exista nici un sistem de prizonierat sau penalități financiare, dar căpitanul putea decide ca unui marinar să i se taie din rația de rom.

Pedepsele erau aplicate întotdeauna în public și cât mai teatral posibil, pentru a da un exemplu celorlalți marinari .

Marinarii profesioniști

În general, bărbații ajungeau pe mare încă de tineri și până la vârsta de 16 ani puteau deveni marinari cu experiență;apoi mai lucrau pe mare încă 10 ani și se „pensionau”. Ideea de a fi liber de responsabilități și bine plătit făcea din cariera pe mare o variantă atractivă pentru mulți tineri săraci, dar unii descopereau rapid că există și multe dezavantaje. Astfel, din numărul mare de băieți care începeau o viață de marinar, doar un mic procent rămânea în serviciu pentru o perioadă mai îndelungată, ajungând eventual la statutul de subofițeri navali sau comandanți de nave comerciale.

Pe timp de război, Royal Navy avea nevoie de 60.000 de oameni în plus pentru echiparea flotei, astfel că apela la marinarii profesioniști din marina comercială. Insă nu toți marinarii intrau voluntar în Royal Navy, căci era dreptul Coroanei de a le impune acestora serviciul militar. Însă pentru că nu exista un surplus de marinari, atât Royal Navy, cât și Marina Comercială făceau uneori apel la serviciile celor care, deși nu aveau nicio experiență pe mare, acceptau să se înroleze pe o navă pentru bani. O altă variantă era angajarea marinarilor străini, foarte răspândiți pe navele britanice (căpitanul Cook, spre exemplu, avea trei străini în echipajul de pe Endeavour).

Patronajul, cheia succesului

Diviziunile sociale de pe o navă nu erau bazate pe clasă. Spre exemplu, nu toți ofițerii proveneau din aristocrație:unii dintre ei, precum căpitanul Cook, a pornit ca simpli marinari, și au avansat treptat în rang. Toți treceau însă printr-o serie de examene și trebuiau să petreacă cel puțin șase ani pe mare înainte de a putea ajunge Locotenent, rangul pe care îl avea Cook în momentul în care a plecat în călătorie pe Endeavour. Ulterior, promovarea la rangurile de Comandant sau Căpitan se făcea pe bază de merit, curaj sau patronaj. In fine, căpitanii cu experiență puteau deveni Amirali.

Patronajul a fost un ingredint esențial în triumful Royal Navy în secolul al XVIII-lea. Prin intermediul acesteia, cei mai bun ofițeri – cei care câștigaseră bătălii cheie – își puteau alege succesorii, iar aceste alegeri se făceau pe bază de merit, căci rezultatele „juniorilor” reflectau succesul patronului lor. De asemenea, ofițerii tineri căutau patronajul celor mai buni comandați, care puteau să-i ajute ulterior în carieră. Cook a intrat în corpul ofițeresc sub patronajul căpitanului Hugh Palliser, la rândul său un ofițer de origini umile, care i-a acordat comanda primei sale expediții. Prin această relație, Cook și-a depășit condiția, iar Palliser a cules laurii de pe urma gloriei protejatului său.

Femeile și copii pe mare

Multă vreme s-a crezut că femeilor nu li se permitea niciodată, sau foarte rar, accesul pe navele de război. Această idee, ca multe altele, de fapt, despre viața în marina secolului XVIII, este o invenție a epocii victoriene, care spune mai multe despre valorile epocii decât despre realitățile din secolul precedent. In realitate, multe femei plecau pe mare;cele mai multe erau soții de ofițeri și jucau un rol important pe navă, în îngrijirea bolnavilor și răniților, sau chiar în manevrarea muniției. În aceste condiții, nu era ceva neobișnuit ca femeile să dea naștere pe mare.

Se întâmpla, de asemenea, ca unele femei să lucreze la bordul navelor ascunzându-se în spatele unei identități masculine, și faptul că nu erau întotdeauna descoperite arată, de fapt, cât de des se spălau marinarii, nu neapărat pentru că le plăcea murdăria, ci pentru că urau să facă baie în apă rece sau în ocean.

În secolul XVIII, Royal Navy era cea mai puternică forță armată din lume:a câștigat toate marile bătălii pe mare și aproape tâate războaiele. Succesul său se datorează navelor bine organizate, echipelor de marinari armonios alcătuite, marinari care munceau și luptau pentru o cauză comună și uniți de ambiție, respect reciproc și un simț al identității de grup. Această flotă era susținută, pe uscat, de cea mai mare bază industrială din lume, o impresionantă infrastructură de docuri, depozite alimentare și de echipament, toate finanțate de o națiune care a realizat că viitorul ei depinde de succesul pe mare.

 

 

 


http://www.bbc.co.uk/