Autor 13860 vizualizări


Descoperirile dintr-un sat populat cu muncitori ne oferă o perspectivă inedită asupra vieţii cotidiene din vremea fararonilor. Lucrătorii locuiau în gospodării comune şi lucrau 8 ore pe zi. Dacă nu îşi primeau salariile intrau în grevă.

Specialiştii au amenajat Valea Regilor

Nilul reprezenta mai mult decât o sursă vitală în Egiptul antic. Acesta simboliza graniţa dintre viaţă şi moarte:soarele răsărea în spatele ţărmului estic şi apunea în spatele celui vestic, urmând renaşterea din est. Către această renaştere tindeau şi vechii egipteni – se stabileau pe ţărmul răsăritean, în vreme ce deşertul şi dealurile aurii de dincolo erau rezervate morţilor. Piramidele stau mărturie acestui mod de a privi lucrurile, şi cu timpul Valea Regilor, marea necropolă care le-a urmat.

Aici erau îngropaţi faraonii şi înalţii funcţionari din ultima perioadă înfloritoare a Egiptului, Noul Regat (1550-1070 a.Hr.). Printre cele mai cunoscute personalităţi ale căror trupuri odihnesc aici sunt Tutankhamon (1341-1323 a.Hr.) şi Ramses al III-lea (1194-1163 a.Hr.). Adesea auzim poveşti despre executarea muncitorilor după săparea mormintelor pentru a nu le dezvălui locaţia, dar de fapt, mormintele din Valea regilor au fost construite de specialişti care primeau un salariu bun şi beneficiua de echilibrul între muncă şi timp liber.

Când era înmormântat un faraon, meşteşugarii îşi puteau începe următoarea sarcină. Meseria trecea din tată în fiu iar în timpul proiectelor trăiau într-un sătuc izolat în Valea Regilor, astăzi la Deir-el-Medina. Arheologii au început excavările aici la sfârşitul secolului al XIX-lea şi au descoperit o mulţime de obiecte alături de rămăşiţele locuinţelor, printre care unelte, papiri, cioburi sau aşchii de calcar. Multe texte erau redactate de scribul care trebuia să ţină evidenţa construcţiilor, dar şi unii dintre artizani erau alfabetizaţi, aşadar beneficiem de mai multe surse care să ne lămurească cu privire la viaţa cotidiană de acum mai bine de 3000 de ani.

Contracte de 8 ore/zi

Echipa care lucra la mormintele faraonice cuprindea 40-60 de persoane şi se împărţea în două grupe, fiecare lucrând pe o parte a mormântului. Fiecare grup avea un şef. Aceştia, alături de scrib, erau “managerii” de top, care raportau direct vizirului, mâna dreaptă a faraonului, care venea periodic să inspecteze construcţia. În ierarhia lucrătorilor primul loc îl ocupau desenatorii care elaborau modelele pentru înfrumuseţarea mormintele cu scene religioase şi texte care să îl ajute pe faraon în trecerea sa către lumea de dincolo. Le urmau imediat sculptorii, care transformau desenele în reliefuri, şi pictorii, care colorau reliefurile. Oamenii care săpau mormântul chiar în stâncă, eliminau ce nu era necesau şi şlefuiau pereţii se aflau cel mai jos în ierarhie.

În timpul săptămânii, care în vechiul Egipt dura 10 zile, artizanii locuiau într-o tabără lângă Valea Regilor, ca să fie aproape de locul de muncă. A 10-a zi era liberă şi o petreceau în sat cu familia. De asemenea, aveau liber şi cu ocazia unor sărbători religioase sau date importante şi nimic nu sugerează că ar fi fost suprasolicitaţi. Munca depăşea rareori 8 ore şi informaţiile scribilor despre prezenţa la lucru arată că rareori toată lumea era la muncă în acelaşi timp.

Absenteismul avea mai multe cauze, adesea bolile îl provocau. Unul dintre artizani avea un fel de pregătire medicală şi putea oferi tratamente. Un alt motiv obişnuit pentru absenţă era…berea. Prepararea licorii nu se făcea doar de dragul distracţiei, ci şi pentru că berea reprezenta un aliment important. Lichidul vâscos din orz şi miere aducea cu sine şi ameţeala, împiedicându-i pe angajaţi să presteze. Alteori rămâneau acasă pentru a-şi repara locuintele sau imediat după naşterea copilului. În plus, se ocupau şi de pregătirea propriilor morminte.

Angajaţii faraonului  locuiau în gospodării comunale. Familiilor de câte 6-10 membri din satul de la Deir-el-Medina le erau oferite adăposturi cu trei camere, bucătărie şi terasă pe acoperiş. Bărbaţii petreceau însă cea mai mare parte a timpului în tabăra din Valea Regilor. Le transmiteau cunoştinţele şi copiilor.

Pedeapsa cu moartea pentru jefuitori

Când se mai ajungea la câte o problemă de natură juridică, toată lumea din sat nu se ma preocupa de nimic altceva. Localnicii ieşeau în stradă când trebuia să se judece un proces în “Kenbet”, instanţa locală. Kenbet era format din cei mai respcetabili oameni din loalitate, alături de funcţionari de prin alte părţi, ca de pildă scribii vizirului sau ofiţeri. Multe dispute se refereau la neplata unor servicii sau mărfuri, iar dacă acestea ajungeau în instanţă, clarificarea putea dura ani de zile. Dacă disputa privea dreptul de posesiune asupra unui mormânt sau case, oamenii se adresau adesea oracolului, statuilor zeilor sau faraonului divin Amenhotep I. Prin intermediul unui preot, oracolul răspunea la întrebări cu da sau nu.

Dacă sătenii furau unul de la altul, Kebnet putea media sau judeca, dar un simplu furt putea să şi degenereze rapid într-o chestiune mai serioasă şi apoi cazul trebuia trimis mai departe instituţiilor statului. Kebnet de pildă nu era autorizat pentru a se ocupa cu furturile din temple. Astfel de fapte erau luate foarte în serios şi se aştepta de obicei vizita vizirului. Unele texte relatează despre aducerea acuzatului pe malul apei de către scirbii vizirului. Acest lucru presupunea de obicei interogarea, poate chiar cu tortură, şi aplicarea pedepsei. Faptele minore se pedepseau prin biciuire sau muncă silnică, dar pentru jaful din morminte se aplica pedeapsa capitală.

Am tinde să credem că cei mai mulţi făptaşi erau dintre artizani întrucât cunosteau toate detaliile construcţiilor, dar erau mai degrabă excepţii. Jafurile sistematice de la finele Regatului Nou se datorau îndeosebi hoţilor de pe tărmul estic.

Salarii plătite în grâne

Artizanii erau în general foarte bine plătiţi pentru serviciile lor. Plata consta de obicei în cereale şi se facea o dată pe lună. Grânele se foloseau la producerea pâinii şi berii, dar şi ca mijloc de schimb. Un muncitor obişnuit primea în jur de 5 saci de grâne, un sac însemnând 75 de kg. Cu cele nefolosite în gospodărie lcurătorii achiziţionau alte bunuri, inclusiv pentru a-şi amenaja propriile morminte. Deoarece sattul era atât de izolat, majoritatea bunurilor se achiziţionau din alte părţi. Cei care cărau apă aduceau periodic cam 100 de litri fiecărei gospodării. Nu erau însă priviţi bine în societate şi nici măcar nu locuiau în sat. Printre alte bunuri transportate se numărau peşte, legume, lapte, ulei, ceramică. Cu ocazii speciale localnicii primeau şi carne, vin şi prăjituri, pe cheltuiala statului.

Muncitorii în grevă

Rufele se lăsau de obicei lângă râu, fiind mai simplu pe lângă căratul apei. Absolut scandalos pentru un lucrător era neplata salariului. Unul din cele mai cunoscute texte din localitate este aşa-numitul “papirus al grevei”. Textul relatează despre sistarea salariilor în vremea lui Ramses al III-lea (1194-1163 a.Hr.). Se intâmpla într-o vreme când statul se confrunta cu probleme economice şi politice majore. Scribul Neferhotep  l-a informat pe vizir de agravarea problemelor. Pentru mai mult impact, acesta a exagerat scriind că populaţia este pe moarte şi că nimeni nu făcea nimic pentru a asigura plata salariilor. În ciuda plângerilor, nu s-au produs niciun fel de reacţiişi câteva luni mai târziu s-a scurs toată răbdarea muncitorilor.

Aceştia au pornit demonstraţiile. Au mărşăluit către templele mortuare de pe malul vestic şi au ocupat zona refuzând să plece până nu erau plătiţi cu respectivele grâne. În temple se depozitau mari cantităţi din acestea, de aceea era un loc potrivit pentru o grevă. La două zile după conflict ofiţerul Mentmose a fost chemat pentru a încerca să calmeze apele şi să se înteleagă cu liderii locali. În ziua următoare însă Mentmose a promis că va merge cu ei într-un marş de protest către templul lui Sethos I. Greva se pare că a produs rezultate:s-au împărţit sacii cu grâne şi artizanii s-au liniştit.

Nu pentru mult timp totuşi. Protestele s-au înmulţit, şi nu doar din cauza neplăţii salariilor. În general standardele de viaţă scăzuseră, era criză alimentară şi doar o chestiune de timp până la următorul protest. Perioada de după Ramses al III-lea este marcată de tulburări şi atacuri externe repetate, inclusiv din partea nomazilor libieni. Regii slabi care i-au urmat nu au mai putut asigura stabilitatea regatului.

Din cauza poziţiei sale izolate, satul nu era un loc sigur, mulţi artizani preferând să fugă din calea jefuitorilor. Unii dintre ei s-au stabilit la Medinet habu, cel mai mare templu mortuar al lui Ramses. Exdoul s-a petrecut prin 1100 a.Hr., la începutul domniei lui Ramses al XI-lea, ultimul faraon caruia i-a fost aranjat un mormânt în Valea Regilor. Până la moartea sa majoritatea mormintelor fuseseră jefuite, iar preotii si artizanii rămaşi au reuşit să adune şi să reîngroape în jur de 40 de mumii, care au rămas apoi de negăsit până în secolul al XIX-lea. Aceste reconstituiri de viată cotidiană sunt posibile în bună măsură datorită descoperirilor arheologului Bernard Bruyere din perioada 1922-1951.

sursa:Världens Historia