Autor 13745 vizualizări


Bolivar, Simón supranumit Eliberatorul (24.07.1783, Caracas, Noua Granada, azi Venezuela – 17.12.1830, lângă Santa Marta, Columbia). Soldat şi om de stat sud-american care a condus revoluţiile împotriva dominaţiei spaniole în viceregatul Noua Granada. A fost preşedintele Gran Colombia (1819—1830) şi dictator în Peru (1823-1826).

Fiu al unui aristocrat venezuelan de origine spaniolă, Bolívar s-a născut într-o familie bogată şi nobilă. După moartea tatălui, când băiatul avea doar trei ani, şi a mamei, şase ani mai târziu, unchiul lui i-a administrat moştenirea şi i-a pus la dispoziţie profesori privaţi. La 16 ani, Bolívar a fost trimis în Europa pentru a-şi desăvârşi educaţia. Timp de trei ani a trăit în Spania, iar în 1801 s-a căsătorit cu fiica unui nobil spaniol şi s-a întors împreună cu ea la Caracas. Tânăra soţie a murit de febră galbenă la mai puţin de un an după căsătorie.

În 1804, când Napoleon se apropia de apogeul carierei, Bolívar a revenit în Europa. La Paris s-a întâlnit cu unul dintre foştii săi profesori din copilărie, Simón Rodríguez, care l-a instruit în operele gânditorilor raţionalişti europeni, printre care Locke, Hobbes, Buffon, d’Alembert şi Helvetius, dar şi Voltaire, Montesquieu şi Rousseau. În imaginaţia lui Bolívar a încolţit ideea independenţei Americii hispanice şi, în timpul unei călătorii la Roma, pe când se afla pe înălţimile Monte Sacro, a jurat să-şi elibereze ţara. În 1807 s-a întors în Venezuela prin Statele Unite, vizitând şi oraşele din est.

Mişcarea de independenţă

Mişcarea de independenţă latino-americană a izbucnit la un an după întoarcerea lui Bolívar, pentru că invazia lui Napoleon în Spania a slăbit autoritatea spaniolă. Bolívar a participat la diverse întâlniri conspirative, iar la 19 aprilie 1810 guvernatorului spaniol i s-a luat oficial puterea şi a fost expulzat din Venezuela. Puterea a fost preluată de o juntă. Pentru a obţine ajutor, Bolívar a fost trimis într-o misiune la Londra, unde a ajuns în iulie. Misiunea sa era să explice în Anglia greutăţile coloniei revoluţionare, să obţină recunoaşterea din partea acesteia şi să primească arme şi sprijin. Deşi negocierile oficiale au eşuat, Bolívar a promovat cauza revoluţiei, convingându-l pe exilatul Francisco de Miranda, care în 1806 încercase să elibereze Venezuela de unul singur, să revină în Caracas şi să preia comanda mişcării de independenţă.

Venezuela era în fierbere. În martie 1811, la Caracas s-a întrunit un congres naţional pentru a elabora o constituţie. După lungi deliberări, la 5 iulie 1811 a fost proclamată independenţa Venezuelei. Bolívar a intrat în armata tinerei republici şi i s-a încredinţat Puerto Cabello, un port vital pentru Venezuela. În urma trădării unui ofiţer, fortăreaţa a fost deschisă forţelor spaniole, iar Miranda, dictator şi comandant suprem, a început negocierile cu comandantul spaniol. A fost semnat un armistiţiu (iulie 1812) care a lăsat întreaga ţară la mila Spaniei. Miranda a fost predat soldaţilor spanioli – după ce Bolívar şi ceilalţi, care-l considerau un trădător, l-au împiedicat să fugă din Venezuela – şi şi-a petrecut restul vieţii în închisorile spaniole.

Hotărât să continue lupta, Bolívar a obţinut permisiunea de a părăsi ţara şi a mers la Cartagena, în Noua Granada (Columbia de azi). Acolo şi-a publicat prima din marile sale declaraţii politice – Manifestul de la Cartagena(El Manifiesto de Cartagena) – în care a atribuit căderea Primei Republici lipsei unui guvern puternic şi a făcut apel la un efort revoluţionar unit pentru a distruge puterea Spaniei în America. Cu sprijinul patrioţilor din Noua Granada, Bolívar a condus o forţă expediţionară pentru a recuceri Venezuela. Într-o campanie rapidă şi dură, i-a învins pe regalişti în şase bătălii pe muchie de cuţit, iar la 6 august 1813 a intrat în Caracas. A primit titlul de Eliberator şi a instaurat dictatura politică, însă războiul de independenţă era abia la început.

În 1814, Bolívar a fost înfrânt din nou de spanioli, care îi transformaseră pe aşa-zişii llaneros(văcari) conduşi de José Tomás Boves într-o cavalerie nedisciplinată, dar foarte sălbatică şi eficientă, căreia Bolívar nu a reuşit să-i facă faţă. Boves s-a purtat atroce cu patrioţii creoli, iar momentul în care a cucerit Caracasul şi alte oraşe principale a pus capăt celei de-a doua republici venezuelene.

Foarte aproape de a avea aceeaşi soartă ca Miranda, Bolívar a fugit în Noua Granada, apoi în Jamaica. În exil, Bolívar a scris cel mai important document al carierei sale – Scrisoare din Jamaica(La Carta de Jamaica) în care a schiţat o panoramă grandioasă, din Chile şi Argentina până în Mexic. „Legăturile”, scria Bolívar, „care ne-au unit cu Spania au fost retezate”. A propus înfiinţarea unor republici constituţionale în toată America hispanică, iar pentru fostul viceregat al Noii Granade şi-a imaginat un guvern construit după modelul celui din Marea Britanie, cu o Cameră superioară ereditară, o Cameră inferioară aleasă şi un preşedinte pe viaţă. Ultima prevedere, asupra căreia Bolívar a insistat de-a lungul întregii cariere, reprezenta cea mai îndoielnică idee a gândirii sale politice.

restul materialului pe ISTORII REGASITE