Autor 11487 vizualizări


În anii petrecuţi la Berlin, Caragiale s-a dedicat mult mai mult familiei decât înainte, şi sănătatea fiindu-i deja şubrezită. A fost un tată foarte grijuliu, pierderea celor două fetiţe, în iarna lui 1892-1893, de tuse convulsivă sau pneumonie, marcându-l decisiv. Astfel, dezvoltase o fobie atroce faţă de pericolul microbian (e foarte posibil ca autoexilul întrun oraş vestit pentru curăţenia sa să aibă şi acest motiv); din această cauză nu şi-a dat niciodată copiii la şcoală, deşi e foarte adevărat că le-a asigurat o educaţie aleasă prin meditatori dintre cei mai vestiţi. Mergea până acolo încât le cenzura şi micile tentaţii sportive, precum mersul pe bicicletă, şi îi obliga să poarte tot timpul mănuşi. Iar din cauza unei experienţe personale nefericite din tinereţe – se pare că l-ar fi surprins un incendiu teribil la circul „Ring” – le interzicea mersul la circ sau la cinematograf.  

Mesele luate în familie deveniseră un ritual foarte drag scriitorului, iar vraja muzicii lui Beethoven, preferatul său, răspândită de clapele pianului din sufragerie, mângâiate de Cella Delavrancea sau de profesorul Dumitriu zis Metronimidi, crea acea armonie după care a tânjit toată viaţa. Şi chiar dacă în perioadă a scris mai mult scrisori, aceşti ani au fost cei mai fericiţi, singurul său regret fiind lipsa prietenilor din ţară: 

 „Pe aşa vreme să stăm noi colea, şase persoane cuminţi, la căldură, cu lumină dulce, cu o zăpşoară de galinacee, mă rog frumos, cu o marinată de heringi, prima, cu un curcănoi rumen pe varză acră strasburchi [Strasbourg – n.r.], cu mere creţeşti de California (o bunătate!) şi ananas de Camerun (o frumuseţe), cu vinişor uşurel de Mosel, cu bericică proaspătă ca chihlimbarul; şi pe urmă, după masă, o cafeluţă cu caimac, făcută de madame Margot; şi cu un păhărel de licoare cordială; şi cucoanele, sub lumina lămpii, să şoptească lucruri bune despre amicele şi cunoştinţele dumnealor şi să facă bagajele şi eu să trag ţigărica mea şi maestru să tragă ţigărica lui şi pe urmă să tragă la clavir ce-o vrea dumnealui; şi dumneata să tragi la aghioase. Ah! Ce lirică existenţială! Halal de viaţă!”.

Prietenii, inevitabil, îl vizitau mai rar, iar dacă chemările sale epistolare n-au avut succes întotdeauna, maestrul n-a pregetat să urce în trenul de Bucureşti – nu mai puţin de 22 de vizite în ţară a întreprins în aceşti ani. La una dintre ultimele sale reveniri în Bucureşti, în 1911, C. Bacalbaşa îi e companion la „Iordache”, iar forma scriitorului i se pare vizibil afectată: „Mi s-a părut istovit, slăbit cu totul, lipsit de verva şi vioiciunea pe care i le cunoscusem”. Atunci când se întâmpla să aibă oaspeţi nu-şi refuza o ieşire chiar şi la vreun restaurant de lux aşa cum nu găsise în Bucureşti, unde chelnerul seamănă cu un „secretar de ambasadă”, iar minunatul vin de Rhin e adus în „găleţi de argint”.

Totuşi, poate şi din cauza bolii de inimă, dar şi a prestigiului incontestabil al berarilor germani, Caragiale pare că apreciază berea mai mult ca înainte. La Leipzig, unde îl vizita des pe Paul Zarifopol (ginerele marelui său prieten Gherea), ultimul căruia i-a dezvelit coapsa spiritului său epicureic, e sedus de berea „Pfungstedt”, o licoare blondă ce se pare că nu avea rival la Berlin. Îi plăcea atât de mult s-o savureze pe terasa cu grădină de la „Sachsenhof”, un hotel vestit şi cochet, încât şiar fi dorit ca primăriile din Leipzig şi Ploieşti, după moarte, să-i amplaseze o plăcuţă comemorativă chiar aici, gândindu-se şi la text: „Aici îi plăcea iubitului herr Direktorului să se dea în speculaţiuni transcendente”.

Premoniţie sau pură coincidenţă, peste numai o săptămână un stop cardiac l-a răpus, responsabil de aceasta fiind, se pare, celălalt suveran al său de loisir, tutunul – în ultima sa zi, dramaturgul ar fi fumat nu mai puţin de patru pachete cu ţigarete. Un ziar german al vremii nota faptul că sfârşitul l-ar fi surprins pe stradă, vineri 8/21 iunie 1912, înspre apusul soarelui, în timp ce familia şi Cella Delavrancea, aflată în vizită, susţin că ar fi murit în camera sa a doua zi. Confuzia se continuă, ironic, şi la transportul osemintelor sale în ţară, acestea rătăcind, pare- se, aproape trei săptămâni până să ajungă în Gara de Nord, într-un vagon de marfă având indicaţia Breslau- Bukarest. Mizilul lipsea motivat de pe plăcuţa indicatoare: în urmă cu şase ani, Leonida Condeescu se aruncase sub roţile unei locomotive în gara pentru a cărei recunoaştere internaţională şi-a sacrificat cei mai buni ani. Se pare că moartea l-a salvat pe Caragiale de un nou faliment; moştenirea preluată cu doar patru ani înainte era aproape risipită. Marele său prieten Gherea deja antamase un proiect prin care, cu ajutorul celor apropiaţi, să se constituie un fond salvator de 100.000 lei, maestrul, pentru siguranţă, urmând să beneficieze doar de dobânda aferentă.

Acest text este un fragment din articolul "Minunata lume a cârciumilor lui Caragiale" apărut în Historia Special, nr. 12, disponibil în format digital pe paydemic.com.