Autor 24837 vizualizări


Publicat în 1930, jurnalul lui Gerhard Velburg (pseudonim cel mai probabil al lui Bogislav Tilka, autor german al mai multor manuale de drept internațional și al unei monografii în două volume despre ocupația germană a României în timpul Primului Război Mondial) oferă o perspectivă unică asupra României ocupate și asupra traiului soldaților germani în spatele liniei frontului. 

Conform mărturiei sale, Velburg nu a participat la luptele de pe frontul românesc, ci a fost trimis în România la câteva zile după încheierea Bătăliei pentru București, în decembrie 1916. Ajuns în capitala României ocupate, el a descoperit o lume surprinzător de îmbelșugată, apoi a fost trimis într-un sat uitat de lume, pe malul brațului Borcea al Dunării, într-o câmpie fără sfârșit. Aici a trăit Velburg cea mai mare parte a timpului petrecut în România, înainte de a se întoarce pentru câteva luni în București, de unde a fost trimis forțat pe frontul de vest.

După o săptămână petrecută în București, unde a sărbătorit și Crăciunul anului 1916, alături de alți soldați germani și austro-ungari, batalionul de rezerviști din care făcea parte Velburg s-a îndreptat spre Fetești, care la vremea aceea era un sat ceva mai mare, situat pe malul brațului Borcea al Dunării.

Pe 3 ianuarie 1917, „pe la opt ne găsim dinainte noii noastre patrii. Am ajuns la Dunăre, în locul în care începe podul lung de 16 kilometri spre Dobrogea. La picioarele noastre e brațul mic al Dunării, brațul Borcea. Are cinci sute de metri lățime. Podul de aici a fost aruncat în aer”.

Aici, batalionul german avea misiunea de a controla traversarea fluviului și a asigura administrarea teritoriului ocupat. Velburg și-a petrecut aici cea mai mare parte a șederii sale în România, izolat de agitația războiului, bucurându-se de o abundență nemaiîntâlnită de multă vreme:

„Cumpăram de la măcelărie carnea de vită cu treizeci și șapte de pfenigi și carnea de porc cu șaizeci de pfenigi livra. Un cap de porc întreg costă optzeci de pfenigi. În această cupă a bucuriei se strecoară și un strop de pelin, și anume că nu putem să le trimitem celor dragi de acasă decât foarte puțin din belșugul de aici.[…] Burțile care în Germania deveniseră flasce au căpătat acum o rotunjime încordată. Probabil că mulți dintre camarazii noștri n-au avut parte în viața lor de o mâncare așa de bună ca aceea din ultimele săptămâni” (19 ianuarie 1917).

Velburg avea două îndeletniciri principale, păzea bacul care asigura transportul peste Dunăre și era membru al unui birou de evidență a populației. În mod excepțional, era convocat la deszăpezirea căii ferate care făcea legătura cu Bucureștiul. Pe 21 martie 1917, soldatul german nota în jurnalul său:

„Sunt din nou repartizat la paza bacului. Nesfârșit e șirul de căruțe cu refugiați care vor să treacă pe malul celălalt, nesfârșită e și jalea care îi însoțește: foamete, sărăcie, boală. […] Pe bietele bacuri nu încap decât două căruțe și patru vite. Din pricina vântului și a valurilor mari, încărcarea, descărcarea și întoarcerea bacului pe malul celălalt durează o oră. Șirul de căruțe crește într timp continuu. Sunt familii care așteaptă de trei săptămâni să treacă”.

Istoria ajunge la Fetești

Zilele soldaților germani în spatele frontului se scurgeau monoton, departe de freamătul istoriei. Velburg notează obișnuitele neînțelegeri cu superiorii obtuzi și relațiile tensionate cu aliații bulgari. Istoria a ajuns însă și în Fetești, în data de 14 octombrie 1917, însuși kaiserul Wilhelm al II-lea al Germaniei a trecut prin localitate, în timpul vizitei sale în România ocupată:

„[…] la Fetești a fost un bărbat ai cărui pași fac lumea să tremure. Când mikadoul japonez trece pe stradă, toate ferestrele de la etaj trebuie închise, pentru ca niciun muritor de rând să nu-l poată privi de sus, Cum în Fetești nu sunt case cu etaj, li s-a interzis strict localnicilor să iasă pe stradă de-a lungul zilei în care bărbatul despre care urmează să vă vorbesc a trecut, preț de câteva minute, prin localitate. Acest om era împăratul Wilhelm. Sosirea lui fusese anunțată pentru dimineață. Toți soldații din garnizoană și conțopiștii de la biroul de evidență au trebuit să formeze, toată ziua, un șir neîntrerupt și impecabil pe drumul care leagă stația de bărci cu motor de gară. Însă Maiestatea Sa și-a făcut apariția abia la 7 seara. Astfel, vreo două mii de oameni au fost scoși, vreme de o zi întreagă, din orice activitate de producție: trupele au stat în poziție de drepți până când le-au amorțit picioarele, iar țăranii au stat tolăniți în case”.

La sfârșitul lunii noiembrie 1917, Velburg a fost mutat la București, unde a lucrat la biroul central de evidență a populației, organizat de armata de germană. În capitala României ocupate, soldatul german a intrat din nou în contact cu istoria agitată. Aici a trăit tensiunea negocierilor privind încheierea tratatului de pace dintre România și Puterile Centrale, tratat încheiat la București pe 7 mai 1918. La sfârșitul acestei luni, Velburg află că va fi trimis pe frontul de vest, unde a ajuns după o călătorie extrem de dificilă, care a durat două săptămâni. Aici, el a găsit o realitate extrem de diferită față de cea lăsată în urmă în România: mizerie, foamete, boală și ostilitatea fățișă a localnicilor invadați.  

Sursa:  

În spatele frontului. Marele Război așa cum l-am văzut eu, decembrie 1916–iunie 1918
Autor: Gerhard Velburg
Editura: Humanitas; număr pagini: 356; preț: 43 lei.