Viaţă cotidiană în tranșee, percepţia timpului, imaginarul frontului românesc din vara lui 1917

Autor 3371 vizualizări


Despre marile bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz din anul 1917, istoriografia românească a proiectat în mentalul colectiv de la noi imaginea unor victorii caracterizate, cel mai adesea, prin folosirea unor termeni precum: jertfe, eroism, victorie, miracol etc. Și nu e nimic rău sau greșit în folosirea acestor termeni drept descriptori ai fenomenului istoric din vara anului 1917. Atât doar că Marele Război este cel mai adesea minimalizat de alte evenimente considerate mai însemnate.

Conul de umbră lăsat peste istoria românească a Primului Război Mondial se menține în continuare și, din păcate, nici Centenarul evenimentului n-a avut puterea de a capta interesul public și de a aduce în lumina reflectoarelor faptele acelor ani. Ca atare, asistăm cumva pasivi la  demonetizarea sa, dar și la înstrăinarea, tot mai mult, a generației noastre de sacrificiile, valorile și înfăptuirile generației care a luptat în Marele Război și care a făurit Marea Unire.

Studiul de față își propune a fi o contribuție la cunoașterea și revalorizarea evenimentelor din anul 1917 de pe frontul din Moldova, utilizând ca sursă documentară principală literatura memorialistică românească dedicată Primului Război Mondial. Pe baza acestor scrieri vom încerca să descifrăm elementele cotidianului de pe front: tranșeele, armele, timpul liber, percepția soldatului asupra luptei, a inamicului  și, în ultimă instanță, să readucem în prim plan  luptele din triunghiul morții și impactul acestora asupra omului de rând.

Cine sunt românii care-și scriu memoriile în Marele Război?

În timpul Primului Război Mondial, o mulțime de martori oculari, actori mai importanți sau mai puțin importanți ai evenimentelor istorice, au simțit nevoia să lase mărturie viitorimii experiențele personale trăite pe front sau în spatele frontului. Cei care-și scriu memoriile sunt în majoritate bărbații care au un anumit statut social și provin în special din zona urbană: politicieni, generali, ofițeri rezerviști proveniți din rândurile avocaților, medicilor, ziariștilor, preoților, învățătorilor, iar mai rar subofițeri și soldați. Despre aceștia din urmă putem menționa  că în mare parte nu știu să scrie și să citească. Femeile care scriu jurnale, memorii sau amintiri sunt mai puține, ele aparținând aristocrației. Spre deosebire de scrierile bărbaților care prezintă viața pe front, experiențele femeilor redau întotdeauna viața cotidiană din spatele frontului.

Memoriile, jurnalele, amintirile din perioada Marelui Război au fost publicate în trei etape: direct de  către autori, începând din anul 1918 și până în anul 1939, fiind prefațate de  către personalități ale vieții publice precum Nicolae Iorga, de către diverși generali ai armatei, iar în cazul unor ofițeri inferiori, de către comandanții lor;  postum,  în perioada comunistă, acestea au apărut în principal la Editura Militară și în special în preajma semicentenarului Primului Război Mondial; după 1990 multe dintre manuscrisele aflate în păstrarea urmașilor combatanților  au fost publicate de către aceștia, pe cheltuiala lor, altele  au fost donate Arhivelor Statului de unde au intrat în circuitul cercetării. Au existat, în special, în ultimul deceniu, sub impulsul Centenarului, și meritorii preocupări ale universităților pentru publicarea și punerea în valoare a unor manuscrise, precum și inițiative ale unor edituri  de reeditare a unor Jurnale/ amintiri sau publicarea unor manuscrise.


Mobilurile pentru care aceste lucrări au fost scrise sunt din cele mai diverse și țin de tipologia și personalitatea umană a fiecărui autor:  pentru ca generațiile viitoare să cunoască și să evite războiul și tragediile pe care acesta le provoacă, pentru ca faptele personale ale autorilor să nu fie uitate, pentru a obține sau menține anumite funcții și poziții sociale, pentru a-și justifica faptele sau a se disculpa, pentru a plăti polițe unor foști comandanți, rivali și pentru a le blama comportamentul etc. Cea mai mare parte a acestor jurnale au la bază însemnările zilnice din carnetele de notițe pe care le-au avut asupra lor pe front. Sunt și cazuri în care, în lipsa  carnetelor originale, se apelează la memorie.

În ciuda faptului că astfel de mărturii au, mai mereu, un grad de subiectivism – prin cosmetizarea faptelor personale – ori erori (date, ore, cifre greșite), o privire de ansamblu asupra lucrărilor dedicate evenimentului permite istoricului să poată reconstitui din elementele comune un tipar al faptelor, al vieții cotidiene de pe front. De aceea, literatura memorialistică se dovedește a fi un valoros fond documentar și martor al istoriei Primului Război Mondial.

Imaginarul românesc al metamorfozei ostașilor și geografia simbolică a victoriei: armata română devine armata franceză, Mărășeștiul devine Verdun

Așa cum se cunoaște, campania militară a României din anul 1916 s-a soldat cu un dezastru: pierderea capitalei și a Munteniei, urmată de retragerea în Moldova a unei armate decimate și cu un moral prăbușit. A urmat o iarnă grea în care lipsa hranei și epidemia de tifos au provocat noi pierderi și au condus la instaurarea unei atmosfere de pesimism și neîncredere în viitor. Pe acest fundal, în doar câteva luni s-a produs un reviriment, greu de anticipat, poate cumva și greu de explicat. A fost, fără îndoială, unul dintre acele momente care l-au determinat, mai târziu, pe istoricul Gheorghe Brătianu să folosească, referindu-se la supraviețuirea acestui neam de-a lungul timpului, o frumoasă metaforă –  „o enigmă și un miracol istoric, poporul român”.

În prima jumătate a anului 1917 au sosit în Moldova însemnate cantități de armament: 150.000 de puști Lebel, 2736 de puști-mitralieră, 355 de piese de artilerie, 100 de avioane, cantități însemnate de obuze, gloanțe, grenade, 495.189 de măști de gaze1, camioane pentru serviciul sanitar, efecte militare – bocanci, nelipsitele căști ,,Adrian” de culoare albastră. De altfel, cantitățile de muniție, armament achiziționate de România din aprilie 1916 și până în decembrie 1917 au însumat 119.341 tone. Au fost achiziționate alături de puști, gloanțe, 21.800 săbii, 130 mortiere de tranșee, 3792 mitraliere, 4375 puști mitralieră, 286 piese de artilerie, 325 aruncătoare de grenade, 3 milioane de grenade2 etc). Literatura memorialistică surprinde acest fapt care a avut un impact psihologic deosebit asupra soldatului de rând, complexat de superioritatea tehnică a dușmanului. Dacă în Campania din 1916, soldații români invocau lipsa de înzestrare3 cu arme moderne, acum abundența și superioritatea materialului militar le oferă un confort psihic, tradus printr-un moral excelent. Și mai sunt și alți  factori importanți în ecuația renașterii armatei române: Misiunea Militară Franceză și Suveranii României.

În majoritatea lucrărilor memorialistice, Misiunea Militară Franceză ocupă un loc special, românii prețuind  ajutorul celor 1500 de francezi care au instruit armata română în perioada ianuarie-iunie 1917, contribuind decisiv la reorganizarea și renașterea acesteia.  Portretul francezului este unul pozitiv. În permanență  se subliniază faptul că ofițerii și subofițerii francezi, alături de știința războiului, sunt înarmați cu un excelent spirit pedagogic. Ei au tot timpul încurajări și laude pentru soldații români care deprind rapid tehnicile manevrării puștilor, ale mitralierelor, tunurilor și grenadelor, iar acest fapt este remarcat și citat de către memorialiștii care au intrat în contact cu francezii.  Din păcate, aceiași  francezi remarcă și comportamentul neprofesionist al unor ofițeri care bat soldații, se poartă urât cu ei și care rămân tributari unor concepții învechite.

Implicarea francezilor a însemnat   instruirea soldaților despre cum să folosească armele, cum să-și protejeze viața, cum să sape tranșee, cum să planifice acțiunile militare: „Fiecare lovitură de tun și mersul fiecărei compănii fusese îndelung chibzuit și cumpănit4”, remarcă un memorialist, în timp ce altul notează că: „totdeauna francezii ne dădeau mult curaj și ne spuneau că trebuie să învingem și vom învinge5”. Instructorii francezi fac chiar mai mult. Însoțesc trupele în zona de conflict, verifică dispunerea tranșelor, tragerile artileriei și se implică, dacă este cazul, în lupte.

În același timp, moralul trupelor este ridicat într-o mare măsură și de către promisiunile Regelui Ferdinand – pământ și  drept de vot. Aceste măsuri sunt un puternic imbold pentru soldați, dar și un semnal că țara le va recunoaște meritele. Promisiunile regale au contracarat propaganda bolșevică și au împiedicat contaminarea armatei cu ideile revoluției ruse și poate chiar prăbușirea statului român.

Desele vizite ale  suveranilor României în zonele de instrucție și apoi  pe câmpul de luptă au un impact  pozitiv asupra soldaților. Un astfel de moment a fost surprins de către un ofițer și redat în jurnalul său: „19 iunie (1917): exerciții de tragere, apoi defilare.. Te cuprinde un sentiment de mândrie când privești acești soldați voinici și bine echipați. Te minunezi cum a înviat armata noastră, ca și Poenix din cenușă... Toți sunt binedispuși, și dârji6. Fiecare dorobanț, fiecare tunar și fiecare călăreț primiseră un cuvânt de Domnească îmbărbătare7”. Fără îndoială că astfel de momente reprezintă adevărate cure de optimism și încredere în propriile forțe pentru fiecare individ care asistă la evenimente.

Intensa pregătire psihologică a soldaților români se bazează și pe vechea rețetă a demonizării  dușmanului, pe veștile despre atrocitățile pe care acesta le comite asupra femeilor și copiilor aflați în Muntenia. Acestea contribuie din plin la crearea în rândul armatei a unui sentiment de răzbunare, de revanșă  față de germani și aliații lor. În momentul începerii marilor operațiuni militare din vara și toamna anului 1917, în fața forțelor germane, austro-ungare și bulgare se prezintă o altă armată, fără complexe și fără frică de dușman.


Ofițeri decorați de generalul Berthelot după bătălia de la Mărășești

Un imaginar colectiv și o mitizare a armatei române se naște acum din disperarea și din dorința unei națiuni care nu are decât o opțiune: să reziste în fața dușmanului și să  învingă. Este imaginarul care dorește să șteargă amintirea armatei înfrânte din 1916 și să o înlocuiască, evident, cu una pozitivă, folosindu-se de imaginea Franței care rezistă la Verdun,  a cărei  armată îi învinge pe germani. Acum, având armele francezilor, instructori francezi este imposibil ca armata română să fie înfrântă. Transferul acesta de prestigiu și de credibilitate funcționează ireproșabil. Precum  armata Franței, armata României se bate de la egal la egal cu invadatorul german și obține victoria.

Armata română este simbolic armata franceză. Un memorialist povestește un astfel de episod al transferului de prestigiu, petrecut la Mărăști: „o bătrână privea pe fereastră. Văzând că trec soldați cu căști și uniforme albastre a început să plângă și am auzit-o  tânguindu-se: «Bieții noștri soldați, s-au prăpădit cu toții... Acum vin să ne elibereze francezii!» Nu bunicuțo, soldații noștri  n-au murit, ceea ce vezi nu sunt franțujii ci noi, românii8” -  o liniștesc soldații români care încep să mărșăluiască și să cânte.

Constantin Bacalbașa, în lucrarea Bucureștiul sub ocupația germană, remarcă și el că soldații germanii când au văzut soldații români cu coifuri pe cap la fel cu ale francezilor (căștile Adrian) au strigat  „vin francezii! Vin francezii!” Sigur, e greu de crezut că germanii, cu o vastă rețea de spioni în Moldova, nu erau informați despre faptul că pe front nu se aflau trupe franceze. Dar, evident, acesta este doar un element al modului cum,  la vremea respectivă, s-au raportat oamenii la evenimente, iar ulterior același transfer a folosit la construirea imaginii eroice a  Marelui Război, pentru a oculta cumva marele eșec al Campaniei din 1916 și vinovățiile clasei politice și conducerii armatei.

La fel de interesant este și faptul că acum se produce și un transfer de geografie a bătăliilor: Mărășeștiul devine Verdun, Verdunul României și chiar mai mult. „Am fost”, mărturisește un soldat german, „la Verdun și am luat parte la groaznica bătălie de acolo, dar  Verdunul a fost o glumă pe lângă Mărășești. La un moment dat ne-am pomenit copleșiți de o artilerie atât de puternică și atât de numeroasă, care trăgea cu atâta preciziune, în cât ofițerii germani au crezut la început că avem în față artileria franceză10”. Bineînțeles că similitudini pot fi găsite ori inventate!

Precum Verdunul, Mărășeștiul este în linii mari și o bătălie de artilerie sau, în orice caz, unul din momentele în care artileria este folosită la maximă intensitate în spațiul românesc. În lipsa unor date statistice complete despre bătălia de la Mărășești, vom cita informația oferită de Pamfil Șeicaru despre  faptul că la Mărăști, în numai  trei zile,  artileria română a tras 170.000 de proiectile adică 2200 tone de oțel10. O altă statistică ne arată că România a cumpărat de la aliați în perioada 1916-1917 un număr de 3.302.000 proiectile11. Spre comparație, din februarie și până în decembrie 1916, forțele beligerante au aruncat la Verdun,  60.000.000 de obuze. La Mărășești, nu dispunem de informația privind  numărul obuzelor trase de artileria română, rusă și germană, dar, cu siguranță, artileriștii și-au consumat din plin muniția pe parcursul întregii perioade de derulare a luptelor.

În tranșee: viața cotidiană  pe front

Luptele din vara anului 1917 s-au dat în principal în  așa numitul triunghi al morții, format din spațiul cuprins între zonele Mărăști, Mărășești și Oituz într-un areal geografic oscilând între zone de deal și câmpie. Un relief care nu s-a arătat a  fi problematic în mod special  pentru forțele beligerante. Mult mai dificilă s-a dovedit a fi însă clima. Literatura memorialistică a consemnat în majoritatea lucrărilor foștilor combatanți  atât omniprezenta arșiță năucitoare, cât și muștele și setea care-i chinuie pe cei aproape un milion de soldați care se luptă de ambele părți. Cea mai bună dovadă în acest sens este furnizată de povestea unui atac celebru al armatei române, atacul Regimentului 32 Mircea unde, toropiți de căldură, soldații au renunțat la vestimentație, luptând în cămăși.

Exceptând luptele de la Mărăști care au fost o operațiune ofensivă, cea mai mare parte a acțiunilor militare desfășurate de armata română la Mărășești și Oituz sunt acțiuni de defensivă, iar războiul este unul de poziții. Ca atare, perioada conflictului este petrecută în majoritate de către soldați în tranșee. Acestea le devin case,  spații ale petrecerii timpului liber, loc de luptă sau pentru unii chiar mormânt.


Case din Mărășești distruse în urma luptelor din vara anului 1917

În campania din 1916, armata română nu a avut experiența războiului de poziții. De aceea, puținele tranșee existente erau construite pe o singură linie și protejate de un singur rând de artilerie. Camil Petrescu, în romanul Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război, surprinde faptul că tranșeele de pe Valea Prahovei erau, de fapt, niște parodii a ceea ce ar fi trebuit să însemne tranșeele, criticând lipsa seriozității pregătirii militare a României în perioada de neutralitate.

O semnificativă schimbare  are loc în anul 1917. Ofițerii din Misiunea Militară Franceză impun sistemul occidental de construire a tranșeelor, un sistem propice războiului de poziții, având ca obiectiv principal atât apărarea eficientă a zonei, cât și protejarea vieții soldatului. Tranșeele sunt acum construite pe trei linii. Unele sunt din beton și comunică prin șanțuri largi care permit deplasarea lejeră a trupei spre linia I și aprovizionarea cu muniție. La Mărășești, un memorialist vorbește despre un adevărat oraș al tranșeelor, împărțit în „mahalale: noi le-am botezat linia I, II, III. Linia I soldații supraveghează nemișcați zona de unde vine inamicul după 3 ore sunt schimbați, în linia 2 sunt bordeie mai mari locuite de 8-17 flăcăi cu tot bagajul lor.

În fiecare bordei se află un clopoțel legat cu sârmă subțire ce merge pe supt pământ până la linia I. Un flăcău de linia I are dreptul să sune clopotelul în timp de pericol...12 tot orașul(Mărășești) e parcurs de tranșee, este un câmp întărit și fortificat. O lume întreagă mișună pe aici, dar n-o vezi, și aici e meșteșugul. Adăposturi și locuințe blindate se găsesc pretutindeni dar nu se văd: căci am deprins și noi să facem războiul modern... Băi și bordee pentru deparazitare se află în apropiere...13”. Un alt combatant remarcă și faptul că în adăposturile din tranșee s-au aciuiat animalele de câmp: șoareci, șopârle, șerpi. „Trebuie să fii cu băgare de seamă când încalți cismele de pâslă ori bicancii. Le scuturăm mai întâi la ușa bordeiului și nu rare ori cad câte 2-3 colaci de șerpi având fiecare câte o broască în gură14”.

Tranșeele sunt construite în zig - zag,  sunt protejate de rețele de sârmă ghimpată,  iar dispunerea lor este la 200-300 metri distanță de liniile germane, dar, în anumite puncte, distanța este chiar de 40 de metri. Comunicarea între diferitele puncte și linii se face cu ajutorul posturilor telefonice. Acest sistem de purtare a războiului este evident superior și contribuie la salvarea multor vieți, dar oferă și un confort psihologic și încredere soldatului român. Nicolae Vrăbiescu, ofițer de artilerie, remarcă plin de amărăciune în memoriile sale:

„Tactica ce am învățat dela Francezi nu se poate compara cu felul nostru de luptă dela început, când ne războiam ca pe timpurile vechi. Este de necrezut cum s-a putut ignora atâtea lucruri elementare când războiul cel mai modern mistuise doi ani  Europa. Ce au făcut profesorii de la școala superioară de război: Ce au făcut miniștrii de război? Ce au făcut comandanții marilor unități? Dar misiunile și atașații noștri militari? Au așteptat probabil ca câțiva căpitani și locotenenți francezi să vie să le arate ce este o tranșee și cum se trage cu tunul! Tragerile artileriei erau făcute pe bază de calcule și cu ajutorul unor mici și simple aparate. La toate aceste calcule și aparate comandanții noștri, foști profesori la școala de război, se uitau cu mirare15”.

Alături de tranșee, soldații au mai învățat și tehnica utilizării  ,,măștilor individuale”, de fapt, adăposturi individuale săpate în pământ pentru a-și camufla poziția și a executa trageri asupra dușmanului,dar  și pentru a se proteja de gloanțe, schije etc.

În spatele tranșeelor se află o  puternică infrastructură: spitale, aprovizionare  etc. Toate acestea sunt gestionate de o altă armată, cea care se ocupă de logistică: transportă muniție, mâncare și orice alte produse necesare purtării luptei, are grijă de bolnavi. Adolescenți, copii, femei, bătrâni, dar și „învârtiții de front” cum sunt numiți privilegiații din familiile cu stare, declarați fictiv inapți pentru tranșee, fac parte din forța ce susține întregul efort de război din spatele frontului. Gheorghe Brătianu descrie un episod remarcabil, petrecut în timpul bătăliei de la Oituz, în care localnicii  ajută soldații, transportând pe brațele lor proiectilele tunurilor: „Urcând în lumina soarelui spre tunuri, satul întreg ne cară proiectilele, un șir nesfârșit de copii, de fete, de neveste tinere și bătrâne, de băiețași se îndreaptă spre noi... Un norod de cămeși albe și de tulpane viu colorate a înflorit, ca prin farmec, în pustietatea ucigătoare a câmpului de bătălie16”.


Batalionul 13 Pionieri care a luptat la Mărășești; din efectivul de 300 de soldați au supraviețuit bătăliei numai 146

De frica aeroplanelor dușmane care bombardează orice convoi, munițiile și  hrana sunt aduse cu trenul noaptea, iar trenul oprește întotdeauna pe câmp, evitând să intre în gară, care este ținta bombardementelor și spațiu al luptelor. Cu aceleași trenuri sunt aduse și trupele spre zona frontului, dar drumul este anevoios. Distanța de 54 km dintre Onești și Bacău este străbătută de tren în 24 de ore: „Țara s-a micșorat, dar drumurile s-au lungit... ”este replica aceluiași Brătianu.

Percepția timpului, experiențele auditive, vizuale și olfactive ale frontului

Sosit în zona frontului, soldatul își împarte timpul între pregătirea pentru operațiunile militare, derularea luptelor și odihnă sau recreere. Viața pe front este una dură, succesiunea zilelor este divizată între zilele de luptă și cele de repaos. Percepția timpului pe front are alte reguli decât în vreme de pace. În mod sigur este deformată și alterată de iminența morții. Fiecare zi care trece este o zi câștigată, căci niciodată nu știi dacă mai apuci ziua de mâine. De aceea, timpul pare că stă pe loc, iar orele, minutele și secundele curg anevoios: „toate se isprăvesc, numai războiul nu”, scrie sublocotenentul Gh. Brătianu în jurnalul său.

Soldatul percepe bombardamentele, derularea atacurilor sau contraatacurilor ca fiind de lungă durată, căci stresul la care este supus îi deformează simțurile, iar rațiunea este distorsionată de pericole, de gândul că oricând existența sa ca individ poate lua sfârșit în acest loc, căci, pe front: „ești o jucărie, o frunză veștedă purtată de vântul morții...” Toate jurnalele combatanților abundă în repere temporale: sunt notate cu acribie orele la care se produc atacurile, durata bombardamentelor.  Jurnalele conțin uneori pagini cu desfășurătoarele pe ore ale evenimentelor cotidiene. A  nota orele înseamnă  de fapt a nu uita, este bucuria de a fi supraviețuit și trăit câteva ore în plus. Un supraviețuitor de la Mărășești va reține toată viața sa faptul că luptele au durat 28 de zile, dintre care 16 zile au fost lupte neîntrerupte, iar el a luat parte la 61 de contraatacuri.

Existența soldatului este guvernată de impulsul de a acționa sau reacționa la loviturile tunurilor, pentru că ora exactă pe front este dată de artilerie. Pentru aceasta nu există zi sau noapte. Programul său începe la 6.30 dimineața, bombardamentele durând două-trei ore. Urmează  focul de baraj, apoi atacul sau contraatacul. De la orele 14 până la orele 19, canonada este în plină derulare. După câteva ceasuri de liniște, bombardamentele se reiau la miezul nopții pe o durată de 3-4 ore. A doua zi, la fel. Artileriștii  muncesc din greu, iar mărturiile vorbesc de șase lovituri trase la fiecare minut de către fiecare piesă. Duelul artileriștilor germani, români și ruși este neobosit. Intensitatea bombardamentelor face ca bubuiturile obuzelor trase de la Mărăști și Oituz să fie auzite pe distanțe de 60 – 70 km, iar acest fapt reiese din relatările  memorialiștilor aflați în spatele frontului.

Gheorghe Brătianu, tânăr ofițer, descrie sunetul artileriei astfel: „de la 77 la 305, nu lipsește nici o notă în uriașa simfonie a prăpădului. Nervii tremură, obosiți de supraîncordare... în învălmășeala gândurilor m-am apucat să scriu o scrisoare pe care n-o voi isprăvi – răsare o amintire- la Iași pe dealul Șorogarilor, am luat parte la o tragere a școlii de artilerie. Ținta era un steag roș ... s-au chinuit 2 ore în zadar să-l doboare. Aveam-vom și noi norocul acestei păpuși?” se întreabă el.

Stresul produs de bombardamente este uriaș, nimeni nu doarme. Chiar și generalul Alexandru Averescu, aflat în spatele frontului, notează în jurnalul său că nu poate dormi din cauza tunurilor. De cei din tranșee ce să mai zicem? Soldații sunt încordați și adrenalina își spune cuvântul – pașnicul om de mai ieri se transformă într-o fiară: „Nu-mi mai pasă, mă împinge înainte ceva de-asupra puterilor mele, o nebunie17.. Nu mai e război... e măcel! Cum se poartă ai noștri? Ca fiarele, fără frică și fără iertare!18 Puterea sadică care scapără scânteia focului în mâna aspră a soldatului.. a pus definitiv stăpânire pe sufletul nostru19” – iată doar câteva reprezentări ale manifestărilor soldatului în timpul acțiunii de pe front. Relatările memorialistice despre frontul din Moldova mai consemnează și efectele produse de bombardamentele violente asupra psihicului uman (fenomen descris de istoriografia engleză sub numele de shell shock), prezentând cazurile unor combatanți care au rămas cu traume și probleme psihice20.


Un soldat român rănit este transportat de pe frontul de luptă, 1917

Când tunurile tac, brusc se declanșează atacul german sau răspunsul român, contraofensiva. Întotdeauna atacul sau contraatacul este precedat de inevitabile strigăte de încurajare, de urale, care nu sunt, în fond, nimic altceva decât descărcări ale tensiunii și ale fricii de moarte. În timpul unui atac la Mărășești, pe parcursul a  două ore, soldații români utilizează doar grenadele, cuțitele și baionetele. Noile baionete franceze, spun soldații, sunt mai lungi și intră ca-n unt. O altă armă intens uzitată este mitraliera. Ea este, fără îndoială, un simbol al eroismului și al rezistenței, dacă ne gândim la exemplul companiei de mitraliori ai căpitanului Grigore Ignat care  rezistă cu prețul vieții  pe pozițiile ocupate. De fapt, pe frontul din Moldova, cuvântul cheie este rezistență, cu orice preț, cu orice cost: „de astă noapte rezistăm ținând cu dinții poziția. Am tras peste 7000 de cartușe cu secția mea19. august – astăzi cu plutonul meu de mitraliere am tras 8550 cartușe (9 cutii cu benzi). Aci pare că este infernul...” scrie în  Memoriile sale plutonierul Al. Cornea.

Experiența frontului presupune pentru fiecare individ participant un anumit contact auditiv, vizuală și olfactiv  cu mediul înconjurător. Câmpul de luptă este perceput drept „un iad însutit mai cumplit decât acela închipuit de fantezii îndrăznețe”, zgomotul artileriei este sinistru, înfricoșător, „O mie de guri de foc sparg văzduhul, de clocotesc zările, de parcă s-ar fi răsturnat. Apocalispul pe pământ21”. Soldații se protejează cum pot de zgomot. Unii dintre ei își pun, la sfatul ofițerilor, vată în urechi, pentru a mai estompa din vacarm. Sunetul obuzelor, mitralierelor, gloanțelor este raportat  mai de fiecare memorialist la sunete ale naturii: salvele de artilerie sunt comparate cu tunetele cerului, sunetul gloanțelor cu zgomotul produs de aripile vrăbiilor în zbor.  În paralel, spectacolul vizual care se înfățișează individului  este cel al asaltului valurilor de fum de culoare albă, albastră sau neagră. Noaptea, cerul este luminat de rachetele trase pentru a da diferite semnale: rachetele verzi înseamnă că infanteria cheamă în ajutor artileria, rachetele albe arată frontul infanteriei ca să poată regla artileria tirul, rachetele roșii vestesc valurile atacurilor.

După ce fumul se mai risipește, se ivesc dezastrele produse de bombardamente: tranșee distruse, oameni agonizând, resturi umane și figurile schimonosite de durere ale oamenilor morți  se înfățișează, în toată urâțenia lor, soldatului de pe câmpul de luptă. Sângele, notează Gheorghe Brătianu, „a devenit o obsesiune: calci în el la fiecare pas22”. Din punct de vedere olfactiv, frontul este un exercițiu la fel de groaznic: miroase a praf de pușcă, a ars, a sânge ce se scurge  din rămășițele a ceea ce cu câteva minute în urmă erau ființe umane vii. O multitudine de mirosuri fetide amplificate de aerul cald al verii, peste care se suprapune adeseori experiența atacurilor cu gaze.

  „Miroase a hrean și a usturoi, nemții ne trimit parfum de fosgen... În timpul marșurilor, unii ostași mai leneși și-au aruncat măștile ca să-și ușureze echipamentul... alții au făcut din ochelarii de pe mască ochelari de soare. Acum dau din colț în colț. Dar românul este isteț: au scos batistele sau izmenele si au urinat pe ele și le-au pus la gură. A doua zi, toți aveau măști de gaze,ba chiar câte două. Nevoia, sireaca!23” La finalul bătăliei are loc un spectacol macabru: adunarea morților. „Munca e grea. Nu-i vorba numai să adune ci ades să reconstituie... Arta acestui puzzle uman constă în a căuta bucățile cari merg împreună și a le reuni...” În funcție de circumstanțe, morții sunt îngropați cu ceremonial religios sau nu.

Impactul bătăliei se răsfrânge și asupra ecosistemului zonei unde se desfășoară ostilitățile: jurnalele combatanților surprind scene în care păsările zboară înnebunite de vacarm. Unele cad ucise de gloanțe sau proiectile, pământul este arat la propriu de ploaia de obuze, dealurile se surpă, iar codrii întregi sunt pur și simplu măcinați și distruși de bombardamente.  „Nimic nu-i mai fioros decât omorârea unui codru24”, afirmă un martor ocular. Nici casele, bisericile și conacele din zona adiacentă conflictului nu scapă de distrugeri. Sunt așezări întregi din care rămân doar scheletele caselor, ruine pline de gloanțe și resturi de bombe: „Arde Târgul Ocnei. Orașul pare un rug uriaș...neputând să-l cucerească, l-au aprins. Să facă măcar atâta rău. Bietul târg. Rușii îi tăiaseră grădinile și dumbrăvile, îi murdăriseră străzile, îi pângăriseră cășuțele curate... acum nemții îl prefac în cenușe”25.


Slujbă religioasă pe frontul de luptă din Moldova anului 1917

Întotdeauna după terminarea canonadei de artilerie, după executarea atacurilor sau contraatacurilor peste locul luptei se lasă o liniște nefirească. Și atunci ritmul vieții pare să reintre în normal, ciocârliile cântă, roiuri de muște îi ciupesc pe supraviețuitori. Natura și viața își proclamă triumful asupra distrugerii și a morții. Din aceste motive în jurnalele combatanților apar des vietățile, mediul înconjurător. E o formă de confirmare a faptului că trăiesc, că au învins moartea. Și mai este ceva, aparent surprinzător. În tot acest șantier al morții, autorii descriu clipele de răgaz dinaintea luptelor când ei se instalează în poienițe cu iarbă verde, în păduri, pe dealuri sau trec râuri, iar acest lucru se datorează faptului că elementele naturii armonioase, încă neatinse de distrugeri, reprezintă un alt decor decât șanțul monoton în care-și petrec cea mai mare parte din timp.

Pe frontul din Moldova, în vara anului 1917, un rol important îl are și aviația. Piloții români sau francezi ai celor 100 de avioane sprijină artileria să regleze precizia tirului, execută fotografii aeriane ale pozițiilor inamicului, înfruntă avioanele germane. Prezența avioanelor, a baloanelor de observație conferă și o notă de siguranță, un sentiment de egalitate tehnică față de dușman. Armamentul utilizat, cantitățile suficiente de muniții au condus la dispariția complexului de inferioritate a românilor. În timpul luptelor din Moldova sunt folosite pentru prima dată și camioane și vehicule blindate. Practic nimic din ceea ce constituie mașinărie de luptă de ultimă oră nu le lipsește românilor. De aceea, ei se luptă cu plini de încredere și zdrobesc dușmanul uimit de neașteptata schimbare de atitudine a armatei române.

Eroi, locuri  și momente mitizante ale luptelor anului 1917

Orice război naște ură, suferință, moarte, dar și eroi. Aceștia din urmă reprezintă exemplele care îi însuflețesc și le dau soldaților curaj și speranță civililor aflați în spatele frontului. Ei sunt necesari și, evident, că toate națiunile beligerante au astfel de eroi, de locuri sacre care amintesc de epopeea Marelui Război. Majoritatea operelor literaturii memorialistice le alocă spații pe câteva rânduri sau pagini. De prisos să mai numărăm epitetele, metaforele și comparațiile uzitate de autori pentru a descrie omul și faptele.

Prezența eroilor în aceste jurnale este rod al faptului că jertfa lor captează întreaga societate, fiind subiect al discuțiilor publice din spațiul românesc. Ca atare, jurnalele consultate de noi ce relatează luptele de la Mărăști, Mărășești, Oituz, onorează și trec în legendă  sacrificiciile supreme și faptele de arme  a trei eroi: caporalul Mușat Constantin, grenadierul care moare la Oituz,  sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu, căzută în luptele de la Varnița și Muncelu,   căpitanul  Grigore Ignat, mort la Mărășești.

Un suport psihologic puternic în timpul războiului îl constituie și evidențierea unor unități militare, iar în acest registru se înscrie Regimentul 32 Infanterie Mircea rămas în istorie  prin eroismul și jertfele soldaților care au lupta în cămăși albe împotriva inamicului. Jurnalul de operațiuni ale acestui regiment consemnează că la sosirea pe front, pe 25 iunie efectivele erau de 2995 soldați, 54 ofițeri, în seara zilei de 25 iulie se consemna că Regimentul 32 a pierdut 39 ofițeri și 2065 soldați26. De asemenea, în jurnal se fac și mențiunile următoare: „căldura este insuportabilă, atmosfera îmbcsită de praf, mirosul de praf de pușcă și gazele lacrimogene... soldații noștri se dezbracă de haine pentru a putea mânui mai cu înlesnire sculele lor...27”Un ofițer al regimentului, sublocotenentul Nicolae Emil, răspunde comandantului său care îl întreabă dacă au terminat cele 300 de cartuș e(muniția fiecărui soldat), iar răspunsul este remarcabil: „terminăm cartușele, luptăm cu grenadele, terminăm cu grenadele, luptăm cu baioneta... 28”   


Taraf de soldați români pe front

Consemnările reci ale jurnalului rămân ca mărturie a activității acestui regiment. Ele sunt seci chiar și atunci când cifrele, faptele sunt dramatice, dar și eroice. După luptă contemporanii au realizat că, de fapt, acolo a fost un moment de eroism al soldaților prahoveni, unul dintre momentele care au făcut posibilă existența statului român în acei ani.

Repere mitizante mai sunt și cele temporale, spre exemplu ziua de 6 august 1917 care a reprezentat momentul de cotitură al rezistenței românilor la Mărășești în fața germanilor. Și locurile bătăliilor păstrează o puternică simbolistică: pădurea Răzoare, Gara Mărășești, Mărășești, Oituz, Mărăști sunt spații care  rămân în conștiința publică drept locuri ale  memoriei  Marelui Război. Nu întâmplător orașul Mărășești este decorat în anul 1920 cu Crucea de Război 1914-1918 de către statul francez, decorația fiind înmânată autorităților locale de către Mareșalul Joffre.

Aura de glorie, uneori chiar de eroism, hrănește câteodată și personajele vieții politice.  Cel mai bun exemplu și meritat desigur, este cel al Reginei Maria. Constantin Argetoianu,  condeier neiertător față de contemporanii săi, a recunoscut și sintetizat în câteva cuvinte meritele reginei: „...în răstimpul pribegiei noastre în Moldova, regina Maria a întrupat, și a întrupat frumos, aspirațiunile cele mai înalte ale conștiinței românești29”.

Rolul său extraordinar în mobilizarea resurselor spirituale și nu numai, energia și curajul de a fi prezentă pe front, chiar și în linia întâi, i-au conferit atributele unui adevărat personaj mitic. Chiar și „hulitul”  Ion I.C. Brătianu, culege glorie din faptul că „Sublocotenentul Gheorghe Brătianu unicul fiu al prim ministrului nostru a fost rănit de un glonț de mitralieră la Mărășești30”. Dintre supraviețuitorii războiului unul singur se bucură de un adevărat cult, el fiind perceput ca omul care poartă cu sine un mit - acela al salvatorului - Generalul Alexandru Averescu. Percepția sa ca un bun comandant care adeseori salvează țara în situații de criză, așa cum a făcut-o în vremea războiului, îl creditează pe general, în primii ani postbelici cu o largă popularitate pe care guvernarea i-o erodează. Un alt aspirant la titlul de om providențial, generalul Eremia Grigorescu, nu apucă să se bucure de statutul său de erou de război. Moartea sa timpurie, în 1919, l-a privat de beneficiile glorioaselor lui fapte de arme din timpul Marelui Război.

Propaganda, umorul de situație și  argoul de front

În momentele de acalmie ale vieții de front există un dialog între germani și români sau ruși. Dialogul este ințiat de către germani, care au ca misiune destabilizarea și anihilarea armatei române. Mijloacele sunt din cele mai diverse: de la aruncarea de ziare, proclamații și fluturași cu ,,ausweiss-uri” pentru cei care dezertează și doresc să se întoarcă acasă, până la pancarte pe care scrie,, rușii v-au trădat” , ,,nu mai luptați zadarnic împotriva Germaniei invincibile’’, la strigăte spre cei din tranșee: ,,Predai Romanski! predă mă, predă!”

Pentru a-și atinge obiectivele, nemții folosesc o rețea de spioni care culege informații sau face propagandă, în special rândul armatei ruse: „...niște artileriști de-ai noștri au prins doi spioni, fii de săteni români din Cosmești... să se învârtă printre noi, spre a putea spune dușmanului unde se află armata noastră31. În cursul operațiilor inamicul a fost ajutat  foarte  mult și de spionii săi. ... o mulțime de soldați ruși, ori spioni deghizați, care vagabondau fără rost printre noi și pe cari nu-i puteam controla, căci s-ar fi supărat onoratul comitet al muncitorilor și soldaților. De câte ori venea noaptea un transport în gara Tecuci deodată sburau rachete de diferite culori de pe colinele din jurul orașului și artileria germană începea vijelie de foc asupra gării...32

Inclusiv în timpul luptei, nemții își încearcă puterea de persuasiune: un brancardier este fugărit de un neamț care-i strigă tot timpul: „Predai romanski mic, dai la tine țuica! Du-te-n aia mă-tii cu țuica ta cu tot,33” e răspunsul epic al românului. Plutonierul Al. Cornea scrie și el, despre un episod în același registru hazliu: „Astă noapte patrule inamice au încercat linia noastră, întrebând: Ruski, Ruski, dar un soldat glumeț de la compania V-a din 22 infanterie cu care făceam legătura le-a răspuns: Net Ruski, Japonescki, Japonescki!34

Jurnalele mai consemnează și comicul  unor situații în care soldații români asociază cuvinte din limba germană cu insulte: un neamț i-a strigat unui soldat român „Auf die Hande” , iar românul s-a enervat că l-a făcut „dihanie” și l-a omorât...  „în luptă când inamicul striga vorwarts (înainte”) soldații noștri se îndemnau: „Pe ei mă, n-auziți că ne fac orbeți?” Un alt  dialog care-i amuză pe soldații români este acela când  prizonierii germani, înainte de a fi  duși în detenție, sunt judecați de către  „fruntașul N.N.(țigan): Bine măi, prostule, hai vrut tu să ne cucerești țara, hai? Kamerade! Kamerade!... răspundea neamțul. În opt zile să fiți la Iași, hai? Kamerade! Auliu! Mancate-ași nefript... să te mănânc.. kamerad!35” 

Evident că tratamentul nu este unul onorabil, așa cum nici tratamentul prizonierilor români din lagărele germane n-a fost onorabil,  dar, dacă ne gândim că războiul dă tuturor viața peste cap, uneori e scuzabil. Dacă nu ar fi fost războiul, cu siguranță multe nu s-ar fi întâmplat. Poate nici scrisoarea următoare n-ar mai fi fost expediată:

„Lefterică,

Rița cu copiii tăi cu Niculina și măta trăiesc. Tu ai avut trei copii și tot atâția ai. A murit Elena și s-a născut altă Elenă, lucru de care să nu fii supărat... Bucură-te că treburile tale merg bine și Dumnezeu să te aducă sănătos acasă să-ți vezi de treburile tale. Noutăți Lefterică sunt așa de multe însă nu se poate spune. Al tău văr care scrie în numele casei tale...36


În vreme de război soldații vorbesc codificat și așa se naște „argoul” frontului: tunurile, mitralierele proiectilele  inamice sunt denumite: „Costică, scroafe, boanghene”, dușmanul e cinstit cu „rachiu din țeava puștii, cu picături de stomac (gloanțe/baionete) și cu cartofe franțuzești(grenade)”. Pierderile umane sunt cuantificate astfel: „Au fost și furturi la înghesuială... Lui Negură i-a furat 2 degete de la mâna stângă, lui Toma Berbec... mâna toată....” posturile telefonice au nume feminine: „Cleopatra, Leontina, Georgeta” etc.

Timpul liber pe front

Viața de front oferă uneori și clipe de răgaz soldatului. Sunt momentele cele mai plăcute, în care activitățile sunt din ce în ce mai diverse: ofițerii joacă table, poker, beau sau cântă, în timp ce soldații curăță armele, cos, cârpesc hainele, spală rufele, cercetează cămășile să nu aibă purici sau păduchi. Grija aceasta pentru igienă e specială, căci acum, după groaznica epidemie de tifos, soldații sunt obligați să se spele o dată pe săptămână, iar civilii de două ori pe săptămână.    

Timpul liber mai înseamnă o intensă socializare care naște spiritul de camaraderie: se spun glume, povești, ghicitori, basme, se cântă, se încing hore, uneori în zonele din afara frontului la hore vin și femeile din satele vecine. O altă metodă de petrecere a timpului liber este cea de a scrie scrisori către cei de acasă, iar în unele cazuri știutorii de carte sunt rugați să scrie ei veștile. O parte a acestui timp este dedicată comemorării camarazilor morți, împăcării cu Dumnezeu prin participarea la oficierea ad-hoc a unor slujbe religioase.

Hrana soldatului, așa cum reiese din literatura memorialistică, este simplă: brânză, mămăligă, uneori o bucată de carne, pesmeți (foarte greu sunt convinși soldații să nu-i mănănce, ci să-i păstreze în ranițe pentru a-i folosi în cazul în care sunt izolați sau încercuiți de inamic și nu pot primi mâncare). Totul  este însoțit de o rație de vin, țuică sau țigări. Oricum, hrana nu este abundentă și variată, ci doar suficientă. Nici nemții nu o duc mai bine, ei primeau carne doar înainte de atac. În rest masa lor e compusă dintr-o o supă, un crenvirșt sau marmeladă, cartofi.

Despre viața sexuală a soldaților români, pudibonda literatură memorialistică nu oferă informații, arareori se poate citi printre rânduri câte ceva. Paradoxal, singurul care oferă ceva detalii care ne permit să intuim acest capitol este un preot. El consemnează în jurnalul său aspecte ale vieții cotidiene ale soldatului din Moldova, blamând, evident, comportamentul în vreme de război:

„E duminică și, ca de obicei, se face horă pe șes. Au venit femei și fete din sat... joacă toți deavalma... Altele la spartul jocului merg spre casă de-a brațeta cu soldații și cuprinse pe după gât de crezi că le-au venit gospodarii acasă! Zic unii: Stricată lume, măi oameni buni!... Ce soi de ființă îi și femeia asta, Doamne!...  zice un moșneag: Apoi, părinte... câtă vreme  nu era armată în sat, mai auzeai femei bocind, ba așteptând scrisori de la bărbați,ba căinându-se și zicând: Doaaa..mne! Când s-ar mai face odată pace să-mi vie bărbatul acasă, că m-am săturat de văduvie și de necăjit singură!... Da, amu, de când o venit soldații iștia, parcă le-o astupat cineva gura cu pumnul, că nu mai auzi una ca să mai ia vorbă de bărbatu-său, ori să-l mai caine! Că, astă iarnă, n-o dus-o nimeni mai bine la sat decât femeile și câinii! Că femeile își făceau de cap cu soldații...  Sanitarii fac razii prin sat și duc femeile și fetele cu deasila la ambulanța diviziei – câte un anumit număr pe zi, unde doctorii le fac vizita... corporală... femeile stau cioată în drum, vorbesc, râd și se chicotesc... Zic unii, că s-ar fi găsit câteva sute de femei și fete pline de diferite boli venerice, din care 50 de fete numai de 12 ani!!... cu războiul, corupția a mers departe... Și-au făcut de cap cu rușii, dar las, că și ai noștri nu s-au lăsat mai pe jos!...37” 

Un alt memorialist vorbește despre spital și valențele sale: „Doamna Nistor Ciucu era șefa spitalului (spitalul Beldiman din Bârlad), însoțită de câțiva tineri spilcuiți, bine hrăniți, socotiți potriviți și absolut necesari pentru serviciu în spitalele frontului. Erau toți din ilustrele familii Negroponte și Economos... Spitalul se transformase într-o oficină matrimonială. O mulțime de fete bătrâne, ba chiar și văduvioare, în ținute de surori de caritate, năpădiseră saloanele cu răniți.... nădăjduiau să-și lege viața cu vreunul din noi. Atmosfera era duioasă, oarecum romantică și deci prielnică pentru măritiș38...”  Unele ziare din Iași aveau să publice în 1918 articole în care  era prezentată lipsa de moralitate a personalului din spitale...  Fără comentarii!

Dușmanul perfid și laș și Aliatul nesigur 

Întotdeauna în literatura de război, construirea imaginii dușmanului este una negativă, demonizantă  care accentuează lipsa valorilor, cruzimea, lașitatea inamicului. Așadar, nici literatura noastră memorialistică nu face rabat de la această regulă. „Neamțul este laș- chiar la luptă se vede aceasta. Cât este sprijinit de tunuri și mitraliere, merge cu avânt, cât ajunge la baionetă se domolește, sau se predă: Kamerad; Kamerad!- Așa ne spuneau soldații la spital39”.

Autoarea acestor rânduri, Pia Alimăneștianu, a cunoscut ocupația germană din Muntenia și a fost persecutată de către nemți. Are toate motivele să-i zugrăvească în aceste nuanțe și să-i ridiculizeze. De fapt, mai toate memorialistica feminină de la noi îi prezintă pe nemți în același registru. De cealaltă parte, bărbații care i-au înfruntat direct pe nemți le subliniază lipsa de bărbăție: germanii se ascund în spatele tehnicii militare și refuză lupta bărbătească purtată corp la corp. Neamțul este efeminat, laș, țipă, plânge și redevine muritorul căruia-i dispare aroganța atunci când spun despre ceilalți că sunt barbari, iar ei au: „Kultur!”


Prizonieri germani capturați de Armata Română în vara anului 1917

Nici imaginea aliatului rus în vara anului 1917, așa cum reiese  din memorialistica românească a Primului Război Mondial, nu este una favorabilă, iar cauzele  diverse,  țin de resentimentele față de atitudinea de noncombat a trupelor ruse din toamna anului 1916, de pretențiile de protector pe care armata rusă și le  arogă față de noi, de neînțelegerile dintre liderii români și Stavka (Marele Cartier General al Armatei ruse) privind strategia de luptă etc.  Încă din luna aprilie, ei încep agitațiile și destabilizarea în spațiul românesc. Alexandre Mossolov,  reprezentantul țarului Nicolae al II-lea la Iași, surprinde în memoriile sale această stare de spirit, semnalând faptul că soldații ruși au încercat să-l detroneze pe Regele Ferdinand, iar pe 1 Mai au organizat o mare adunare în Iași. Aceste tulburări  prevesteau  procesul de disoluție în care avea să intre armata rusă în lunile următoare. O descriere din data de 10 iunie a trupelor ruse staționate la Moinești ne relevă starea de spirit din rândul armatei care ar fi trebuit  să fie alături de noi:

„Din ce în ce, valurile de ruși care au copleșit orășelul, cu soldații ce vin după front, când voiesc și stau unde voiesc cât le place, au pus stăpânirea pe toate locuințele. Ofițerii lor, trec umili, cu un aer îngrijorat și supus, iar prin dreptul porților pe ale căror bănci se lăfăesc soldații cu funde roșii în piept, căpitanii și maiorii se grăbesc a saluta cei dintâi pe subalternii de până mai eri. Comitetul de tovarăși, compus din cinci soldați, un căprar și un sergent, sunt cei mai tari și generalul Z primi și se supuse ordinului emanat dela ei, d’a nu mai întrebuința trăsura militară. Aroganți, gata pe revoltă față de ofițeri, cu populația romînească rușii sunt destul de binevoitori...40

Generalul Berthelot notează și el: „Rusia este necunoscutul, suntem la cheremul acestor ușuratici și Dumnezeu știe ce le mai poate trece prin cap...41”  Interesant este că în vara anului 1917, printre opțiunile strategice pe care rușii le propun autorităților române se remarcă  aceea a evacuării în Rusia, opțiune pe care autoritățile noastre evită să o utilizeze.

Declanșarea operațiunilor militare pe frontul din Moldova avea să fie momentul în care  sprijinul aliatului rus avea să se manifeste contradictoriu. Oprirea ofensivei de la Mărăști cauzată de decizia Rusiei de a retrage în Bucovina și Galiția 9 divizii de infanterie și 2 de cavalerie ce totalizau un sfert din totalul trupelor ruse aflate în Moldova, a constituit o adevărată lovitură pentru planul de campanie inițial, acela de a reocupa Muntenia și capitala, dar și pentru moralul trupelor române. În plus, lipsa de angajare a rușilor în lupte - ei mai tot timpul se retrag și fug din fața inamicului - a  accentuat  sentimentul general antirus. 

Este de înțeles că retragerea din fața inamicului la primele focuri și urgența acoperirii spațiului lăsat gol de armatele ruse creează frustrări și neîncredere. De aceea, prezența lor pe câmpul de luptă nu este redată în cele mai prietenoase cuvinte: „Erau rușii lași... erau rușii trădători42 ... rușii fug iarăși43... noi nu ceream rușilor să lupte și să învingă ci doar să fie lângă noi44”.  În acest război însă, rușii  sunt uneori siliți să se angajeze în  lupte. Sprijinul artileriei ruse este relatat în câteva lucrări memorialistice ca fiind important. Chiar dacă atitudinea combativă a armatei ruse nu este una strălucită, e de consemnat faptul că, la Mărășești, Armata I română a pierdut 27.410 militari (morți,răniți, dispăruți), iar Armata 4 rusă -  25.650 de militari (morți, răniți, dispăruți)45.

În loc de epilog

Acum 100 de ani am căzut și ne-am ridicat. Societatea românească a avut în rândurile sale  eroi, oameni de stat, dar și lași, trădători, politicieni corupți sau slabi. Bătăliile de pe frontul din Moldova au  reprezentat unul dintre momentele astrale ale istoriei poporului român. Ele au simbolizat rezistența și dârzenia acestui popor, dar și faptul că meritam să fim priviți cu respect de către Aliați.

Mesajul peste timp al acelor lupte, al acelei generații este că atunci când are instrumentele necesare, determinarea psihologică,  acest neam nu este cu nimic mai prejos față de alte popoare. Mărturie sunt locurile care și astăzi mai poartă amprenta și ecoul războiului. Cheia în care poate fi interpretat Marele Război poate fi conținută în cuvintele care încheie relatarea experienței de pe front a poetului George Topârceanu:  „Am avut Turtucaia, dar am avut și Mărășeștii...”

NOTE:

1. Istoria Militară a Poporului Român, București, Editura Militară, 1988, vol. V, pp. 526-527.
2. Ibidem, p. 800.
3. Alexe Sulică, Amintiri din războiul de întregire a neamului, Brașov, Tipografia Unirea, 1938, p. 20.
4. Nicolae Cibin, Războiul nostru, București, 1924, p. 79.
5. Miron George, Note din războiul pentru întregirea neamului, București, Atelierele Adevărul, 1923, p. 104.
6. Hodoroabă N.,Din războiul de reîntregire. Note și impresii din campanie 1916-1918, București, Editura Cartea Românească,1923, p. 238.
7. Nicolae Cibin, op. cit., p. 79.
8. Pamfil Șeicaru, România în Marele Război, București, Editura Eminescu, 1994, pp.306-307.
9. Bacalbașa, Capitala sub ocupaţia dușmanului 1916-1918, București, 1921, p. 150.
10. Pamfil Șeicaru, op. cit., p 312.
11. Istoria Militară a Poporului Român, București, Editura Militară, 1988, vol V., p. 800.
12. Modreanu Ion, Clipe din viaţa de tranșee, Deva, 1921, p. 28.
13. Miron George, op. cit., p.100.
14. Modreanu Ion, op. cit., p.30.
15. Vrăbiescu Nicolae, Bune și rele. În război cu regimentul 9 artilerie 1916-1918, 1937, p. 97.
16. Gheorghe Brătianu, op. cit.,p. 73.
17. Gh Brătianu, op. cit,p.74.
18. Moldoveanu Corneliu, Maiestatea morţii, București, 1918, p. 122.
19. Dominic Stanca, Între două fronturi, Cluj, Editura Patria, 1935, p. 129.
20. Nicolăescu Gică, Amintirile din război ale unui copil, Sibiu, 1925, pp. 44-45.
21. Moldoveanu Corneliu, op. cit., p. 121.
22. Gh. Brătianu, op. cit., p. 87.
23. Scârneci Vasile, Viaţa și Moartea în linia Întâi. Jurnal și însemnări de război 1916-1920, 1941-1943, București, Editura Militară, 2013, p. 57.
24. N. Cibin, op. cit., p. 97.
25. Gh.Brătianu, op.cit., pp.117-118.
26. Eugen Stămescu, Iulia Stănescu, Regimentul 32 Mircea. Jurnal de operaţiuni 15 august 1916- 31 decembrie 1917, Ploiești, Editura Printeuro, 2002, pp. 32-35.
27. Ibidem, p.243.
28. Ibidem.
29. Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de azi, vol. III-V, partea a V-a, București, Editura Machiavelli, 2008, p. 92.
30. Vasile Bianu, Însemnări din războiul României Mari, vol. I, p. 229.
31. Alexandru Vasiliu- Tătăruși, Focul cel mare. Amintiri din Primul Război Mondial 1916-1918, Iași, Editura Junimea, 1978, p. 163.
32. Munteanu Cassian, Bătălia de la Mărășești, București, 1919, pp. 19-20.
33. Constantin Beldie, Memorii. Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în București (1900-1950), București, Editura Albatros, 2000, p. 113.
34. Al. Cornea, Luptele de la Mărăști-Varniţa, București, 1922, p. 38.
35. Modreanu Ion, op. cit., p. 150.
36. Hodoroabă N., op. cit., p. 292.
37. Hodoroabă N., op. cit., pp. 231-288.
38. Scârneci Vasile, op. cit., pp. 59-60.
39. Pia Alimăneștianu, Însemnări din timpul ocupaţiei, București, 1929, p. 105.
40. Racoviceanu Fulmen Ecaterina, Jurnalul unei surori de caritate 1916- 1918, București, Alcalay, 1920, p. 37.
41. Henri Berthelot, Jurnal și Corespondenţă 1916-1919, Cluj, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000, p. 187.
42. Virgiliu Ștef. Serdaru, Luptele de la Mărășești-Oituz, București, 1919, pp. 84-85.
43. Nicolae Cibin, op. cit., p. 87.
44. Ibidem, p. 85.
45. România în anii Primului Război Mondial, București, Editura Militară, 1987, vol. II, p. 278.