Viața cotidiană în Bucureștii de sub ocupație germană

Autor 5224 vizualizări


Oare cum s-o fi trăit în timpul ocupaţiei germane a Capitalei noastre? Cum arătau oamenii, străzile, ferestrele, perdelele, anotimpurile? Cum miroseau parcurile? Ce se purta, ce era în „trend”? Câte automobile circulau şi câte tramvaie? Cum arătau clădirile, şcolile? Se poate scrie o carte adevărată despre asta?

Kundera spunea că nu există un singur roman adevărat în literaturile statelor ex-comuniste fiindcă totul este făcătură şi propagandă. Oare aşa o fi? Oare toată anecdotica să fie o minciună? Dar la Shakespeare ce-i adevărat şi ce nu? Şi mai contează asta? Arrianus, ofiţer roman, autorul cărţii despre Expediţia lui Alexandru cel Mare în Asia, scrisă la vreo cinci secole după, spune că va folosi doar două surse de încredere: Aristobul şi Ptolemeu. Din două motive: l-au însoţit pe Alexandru şi au scris după moartea lui, deci nu aveau nevoie să-l ridice în slăvi. În plus, Ptolemeu a devenit şi rege, şi unui rege îi şade rău să mintă. 


Şi Voltaire se apucă să scrie despre Secolul lui Ludovic al XIV-lea. Şi el refuză să fie Plutarh sau Procopiu din Cesareea. Aşadar, nu-l interesează nici anecdotica, nici răzbunarea. Procedează cam cum am învăţat noi istoria în liceu: condiţii, desfăşurare, urmări, totul bazat pe izvoare.

La noi, despre această perioadă cea mai bună carte credem că este Pădurea spânzuraţilor, care-i romanul unei drame. Războiul ca religie trivială şi barbarie. Ar mai fi de adăugat aici Camil şi Cezar Petrescu, Ultima noapte... şi Întunecare. În 2013, Premiul „Goncourt” a fost atribuit în ţara lui Balzac şi Dumas romanului Au-revoir là-haut, de Pierre Lemaitre. Este un fel de Întunecare, păstrând just proporţiile, dar cu acţiuni palpitante, paralele, cu dublu suspense.

Scriitorii, spre deosebire de cronicari sau de istorici, nu sunt atenţi doar la fişele de existenţă, la statistici şi la bonurile de însoţire a mărfii. Trec puţin în alt registru şi, dintr-un imens abator, încearcă să povestească despre o intensă bravură. Demersul nostru este puţin invers, dar cu aceeaşi dorinţă de a descoperi raporturi umane într-o societate ingrată.

- Cum vrei tu să începi o proză despre Primul Război Mondial, Mache? 
- Uite-aşa, din vorbă-n vorbă, dragă Lache. Mă interesează cum s-a trăit în acea vreme, una dintre cele mai tâmpite perioade din istoria noastră, o perioadă pe care nu ştiu de ce o trecem sub plăpumi de tăcere, o îngropăm cât mai adânc printre rufele murdare ale evenimentelor petrecute în ţărişoara asta a noastră. Trecem peste ocupaţia Puterilor Centrale, îndeosebi germană, căci armatele celelalte, austro-ungară, turcă, bulgară, au avut puţini militari încartiruiţi aici, în Bucureşti. Dar au făcut şi ele destule nefăcute. 
- Primul îl anticipează pe Al Doilea, care a fost cea mai mare revărsare de ură din întreaga istorie a omenirii. De altminteri, am citit undeva că un istoric francez a scris o carte întreagă despre Războiul de treizeci de ani din veacul al douăzecilea. El le ia împreună pe cel din 1914-1918 cu ăsta din 1939 -1945. 
- Vrei să zici 1938, când Hitler a îmbrăţişat până a sugrumat biata Austrie! Care avea drept cancelar un submediocru. De fapt, Hitler a rescris anul 1918 în 1940. 
- Al Doilea Război Mondial este după părerea mea, şi cred că nu numai a mea, cel mai sinistru episod din istoria generală a umanităţii. Deşi după Primul multă lume credea că gata, s-a prăbuşit omenirea, a venit încununarea acestei prăbuşiri. Verdun, taxiurile de pe Marna au fost surclasate de bătălia de la Kursk, de asediul Leningradului şi mai ales de bătălia de la Stalingrad, cea mai lungă şi mai sângeroasă cunoscută de istorie. 
- Vieţi pierdute sau ruinate pentru un deziderat naţional. Dar cât de durabilă ar fi astă realizare într-o Europă fără graniţe şi într-o lume globalistă? 
- Nu ştiu şi nici nu vom şti vreodată, noi, generaţia asta. Intrarea acum în război nu mai este o opţiune politică. Războiul însuşi s-a schimbat, nu mai e perceput ca un act măreţ, eroic. Se vorbeşte despre războaie asimetrice, unde înalta tehnologie zdrobeşte puşcoacele uzate moral. Se pedepsesc gesturi inumane, gazarea unor grădiniţe sau a unor spitale de copii. Se vorbeşte despre războaie chirurgicale. 
- Da, dar şi despre pagube colaterale, din păcate. 
- Arrianus, în Expediţia lui Alexandru cel Mare în Asia, spune că nu ştiu care popor dintre grecii din arhipelag, înainte de a da piept cu falanga macedoneană, sacrifica rapid trei fecioare invocând zeul Marte. 
- Şi ce-i cu asta? Atunci viaţa nu avea preţ decât ca act de bravură. 
- Şi acum viaţa cântăreşte destul de puţin. Chiar se dau scene sângeroase – blurate sau nu, dar se dau – deşi suntem avertizaţi că ne vor putea defrişa emoţional. Ele, secvenţele astea, circulă pe net, pe youtube, pe diverse reţele de socializare. Totul este vizibil, înregistrat, redat, pus să şocheze: „Memory boom”, războiul industrial şi moartea în masă. 
- În Primul Război se ascundeau toate chestiile astea, se inventau proteze, măşti. Atunci războiul avea decenţă, era considerat un element fondator. Cred că Valery avea dreptate să creadă că s-a dărâmat lumea. A fost probabil ultimul strigăt al unui anumit cavalerism. Dispărut în Al Doilea Război Mondial. 
- Cred că şi acum se manifestă aşa ceva. Nu se pleacă decât după ce se anunţă, decât după ce se consultă parlamentele, după ce se dau ultimatumuri, după ce se negociază până-n zori. 
- Şi tu ce vrei să faci, să copiezi o realitate la care nu mai are acces nimeni direct? 
- Nu. Vreau să-mi povestesc mie realitatea pe care o scot din texte şi din contexte. 
- Deci o imitaţie fără imaginaţie. 
- Ba taman invers, cred că imaginaţia nu are niciun sens fără imitaţie. În romanul Eu, Supremul a lui Augusto Roa Bastos, scribul copiază dialogul groparilor din Hamlet. Cu asta ar trebui să înceapă toate tratatele de istorie, cu dialogul ăla spumos al groparilor. 
- Puterea se bazează pe slăbiciune, pe vulnerabilitate, ca la bridge. 
- Şi pe ignoranţă. 
- Şi pe spectacol. Cu cât apari mai anturat de suite lungi şi lucioase, cu pene, cu fireturi, cu fanfare, cu defilări, în uniforme cu nasturi de metal daţi cu „amor” – aşa se chema unsoarea aia pentru argint şi alpaca pe care o avea şi taică-meu – cu atât mai mult provoci teamă şi un soi de respect din frică.

Curtea Palatului Regal era înţesată de oameni care i-au aclamat pe ocupanţi

De Sfântul Nicolae al anului 1916, Capitala îi vede pe ocupanţi într-un număr din ce în ce mai mare. În oraş se mai găsesc reprezentanţi ai corpului administrativ, dar şi politicieni de conjunctură pentru a menţine o brumă de autoritate. Sosirea trupelor Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Imperiul Otoman) a fost precedată de o serie de jafuri şi altercaţii, însă imediat (a doua zi) feldmareşalul von Mackensen, comandantul tuturor trupelor, dă publicităţii un comunicat militar în care garantează viaţa şi avutul fiecărui locuitor în schimbul colaborării cu trupele de ocupaţie. Este evident că promisiunea, ca orice promisiune, nici vorbă să fie respectată.

Oraşul Bucureşti a fost ocupat de trupe germane. Prezenţa militară austro-ungară, bulgară şi turcă a avut mai mult un caracter simbolic. Câte o companie turcească şi bulgărească au fost încartiruite în clădirea Şcolii de geniu şi de artilerie de pe Calea Griviţei. Din motive disciplinare, garnizoana bulgară a fost stabilită ulterior în cartierul Şerban Vodă. Ofiţerii bulgari şi-au instalat un club la „Capşa”, locul cel mai râvnit de ei. Deasupra căruia şi-au şi amplasat steagul.


La 6 decembrie, în jurul orelor patru după-amiaza, soseşte în curtea Palatului Regal feldmareşalul August von Mackensen şi este întâmpinat la coborârea din automobil de Al. Tzigara-Samurcaş, bănuit ca fiu nelegitim al lui Carol Întâi, însărcinat de a se îngriji de Domeniile Coroanei, precum şi de colonelul Mauriciu Brociner, administratorul Palatului şi fostul secretar al reginei Elisabeta. Curtea era înţesată de oameni care i-au aclamat pe ocupanţi. Feldmareşalul îşi stabileşte reşedinţa la 11 decembrie în casa lui G. Meitani, din Piaţa Valter Mărăcineanu de lângă Cişmigiu, ocupată cândva de guvernatorul Pavel Kisselef. I se mai oferiseră spre alegere casa Elenei Kretzulescu din Ştirbei Vodă 39, actualul Centru European pentru Învăţământul Superior, casa Assan (actuala Casă a Oamenilor de Ştiinţă din Piaţa Lahovary) şi casa Florescu din strada Victor Emmanuel, fostă Fundaţiei, fostă I.C. Frimu, actualmente dispărută în bulevardul Dacia, în respectiva clădire, acum retrocedată, aflându-se pentru multă vreme Muzeul Literaturii Române. Lui Mackensen i se dă comanda Bucureştiului, deşi acesta căzuse sub generalul Erich von Falkenhayn.

Constantin Bacalbaşa, cunoscut jurnalist şi om politic român, a inventariat cel puţin cincizeci de ordonanţe militare prin care bucureştenilor li se raţionaliza sau confisca, după caz toată, toată agoniseala. În acelaşi mod au procedat ocupanţii şi cu produsele strategice ale României: petrol, cereale, lemn, material rulant, unităţi de producţie industrială şi agricolă, maşini de scris, până şi microscoape (sic!). Cu binecunoscuta lui rigoare, ocupantul a înfiinţat zece secţiuni de supraveghere şi control a vieţii oraşului. Orice abatere era pedepsită cu moartea. Desigur, au fost şi excepţii, când viaţa unora a fost răscumpărată cu ajutorul banilor sau a altor monede de schimb.

La 8 decembrie 1916 funcţiona deja Guvernământul Imperial al Cetăţii Bucureşti. Acesta avea în subordonare inclusiv autorităţile locale româneşti (primar, prefectul poliţiei, garantul Ministerului de Interne, prefectul judeţului). Unităţile germane de control şi prevenire erau următoarele: Centrala, Poliţia judiciară, Serviciul de circulaţie şi întreţinere a străzilor, Serviciul de supraveghere a localurilor publice şi a sălilor de spectacol, Poliţia criminală, Poliţia de moravuri, Compania de poliţie însărcinată cu paza oraşului şi menţinerea ordinii publice, Casieria (colectarea de taxe de la localuri publice), Secţia de evidenţă a populaţiei, Siguranţa Germană, de fapt Poliţia secretă (condusă de comisarul Pinkof, sosit de la Paris, unde a activat până la începerea războiului sub acoperirea de negustor de umbrele).


În primele zile ale ocupaţiei au avut loc devastări deliberate ale proprietăţilor antantofililor refugiaţi la Iaşi (Take Ionescu, Emil Costinescu, Victor Antonescu, Dinu Brătianu etc.) Cartierul general al armatei germane s-a încartiruit la hotel Athénée Palace (abia construit, în 1914). Cercul Militar (parţial construit) a ajuns arest pentru ofiţerii şi soldaţii români capturaţi în timpul retragerii. (S-au ridicat în jur de 700-800 de prizonieri, printre care şi ofiţeri). Hotelul „Imperial”, de pe Calea Victoriei (hotelurile „Imperial” şi „Splendid” ocupau aproximativ zona pe care se află acum Sala mică a Palatului şi hotelul „Bucureşti-Radisson”), va deveni domiciliu forţat pentru ostaticii ridicaţi din rândul germanofobilor. Printre aceştia pot fi enumeraţi Mina Minovici, Constantin Rădulescu-Motru, Constantin Cantacuzino, Aristide Alexandrescu, Ion Berindei, Ionică Pilat, Ion Duca, Constantin Antoniade, Alexandru Donescu, Vasile Cancicov. Ultimul îşi notează în jurnal şi masa primită: „25 de grame de boabe de mazăre fiartă în apă (…), mămăligă de hrişcă cu zahăr pisat (…), o bucăţică de tort”. Întreţinerea acestora privea Primăria Capitalei.

Aveau loc periodic defilări ale trupelor Puterilor Centrale aflate în tranzit prin Bucureşti pentru a uza moralul populaţiei. Au fost schimbate nume de edificii, restaurante şi hoteluri. La 5/18 decembrie 1916 s-a redeschis cabaretul „Majestic-Femina”, din Calea Victoriei numărul 5, cu spectacole de varietăţi ţinute de germani pentru germani. La parterul Hotelului „Imperial” funcţiona restaurantul „Zur Taube”, exclusiv pentru ofiţerii trupelor de ocupaţie şi unde cânta zilnic o orchestră austriacă în uniformă. Cafenelele High Life şi De la Paix au devenit „Kaiserpalast”, respectiv „Berliner Café”. Hotelul Victoria, „fost Grand Hotel de France”, vizavi de biserica Zlătari ajunge „Zum Deutschen Kronprinz”. A fost restrânsă până şi circulaţia tramvaielor, fiind permisă doar în intervalurile 7:00-8:00, 12:00-15:00 şi 19:00-20:00 şi numai pe linia ce ducea la gară.

S-a făcut o severă rechiziţie de plăpumi şi blănuri în tot oraşul pentru ocupanţi

Se introduc apoi raţionalizări la principalele produse alimentare şi de consum casnic (gaz, electricitate, păcură), cu excepţia clădirilor ocupate de germani. Circulaţia birjelor sau a oricăror alte mijloace de transport a fost interzisă pentru localnici, excepţie făcând personalul militar al Puterilor Centrale. Bucureştenii au fost obligaţi să se deplaseze pedestru. Au fost ridicate clopotele bisericilor pentru a fi transformate în muniţie. S-a jefuit avutul bisericesc. A fost introdus calendarul gregorian în locul celui iulian. A fost schimbată ora Bucureştiului după ora Europei centrale, deci a Germaniei. Se introduce munca forţată fără distincţie socială. Se schimbă numele şi destinaţia localurilor. S-a impus ştergerea sau tăierea numelui statului România şi a stemei ţării. Pe acte şi pe mărci poştale se aplicau iniţialele M.V.R., Militar-Verwaltung in Rumanien.

La 30 decembrie 1916 a sosit la Bucureşti şi generalul prusac de infanterie Erich Franz Theodor Tülff, devenit din 1913 von Tscheppe und Weidenbach, guvernatorul teritoriului ocupat din România, cu planuri dinainte stabilite pentru exploatarea întregului potenţial economic al ţării noastre. S-a instalat în Palatul Şuţu, actualul Muzeu de Istorie a Capitalei, unde a schimbat întreg mobilierul pe spezele Primăriei – costul s-a ridicat la 80.000 lei.

Iernile anilor 1916-1917 şi 1917-1918 au fost foarte aspre. Este lesne de înţeles că acestea au provocat şi locuitorilor, dar şi trupelor de ocupaţie multe neajunsuri, însă cel mai mult au suferit localnicii. În timp ce nemţii tăiau arborii din Grădina Cişmigiu, iar vara cultivau varză roşie, românii puneau gardurile pe foc, în lipsa lemnului rechiziţionat pentru armata germană. În aceste împrejurări s-a făcut o severă rechiziţie de plăpumi şi blănuri în tot oraşul pentru ocupanţi. În privinţa comportamentului ocupantului faţă de bucureşteni, germanii au păstrat un grad relativ onorabil, deşi au spoliat tot, pe când bulgarii au fost cei mai recalcitranţi şi violenţi, poate şi din pricina înfrângerilor din 1913. I-au depăşit şi pe turci, care au confiscat cele două tunuri aflate lângă statuia lui Mihai Viteazul, capturate de noi la Plevna.


Siluiri ale fetelor, femeilor, chiar şi ale celor în vârstă, furturi, jafuri, ocuparea cafenelei Capşa, consumul exagerat de alimente şi băuturi în schimbul unor bonuri de rechiziţie fără nicio acoperire, furtul celor 607 documente slave de la Academia Română ridicate de locotenentul Pavel Oreşkov (restituite parţial peste câteva zile în urma unui memoriu semnat de slavistul Ioan Bogdan şi susţinut de Marghiloman şi de Tzigara-Samurcaş în faţa feldmareşalului von Mackensen, şi total abia după terminarea războiului) şi ale moaştelor Sfântului Dumitru Basarabov, patronul spiritual al oraşului (acestea din urmă au fost recuperate cu ajutorul Comandamentului german), au fost fapte ale corpului militar bulgăresc încartiruit la Bucureşti. Capitala arăta ca o garnizoană din spatele frontului. Vasile Cancicov notează: „trei maidane noi s-au deschis pe Calea Victoriei (…): Piaţa Sărindar, Piaţa Teatrului şi Piaţa Ateneului. Pe aceste pieţe poposesc căruţele, se deshamă caii, li se dă hrană şi apă, aci bivuachează trupa şi stă la masă. Consecinţa e că, pe ploile ce cad, s-au creat încă trei focare de murdărie în plin oraş.”.

Cât priveşte populaţia Capitalei, în mare parte ea a arătat, ca de altfel atâtea ori, stoicism şi încredere într-un viitor mai bun şi în sfârşitul cât mai grabnic al coşmarului şi al nedreptăţilor. Au fost însă şi bucureşteni care au încercat să facă speculă cu produse de primă necesitate, au pârât pe pro-antantişti la poliţia germană, au făcut afaceri cu ocupantul, astfel încât unii s-au îmbogăţit de-a dreptul, iar alţii s-au pus în slujba ocupantului fie din teamă, fie din interes material.

Riguroşi cum îi ştim, germanii au făcut un recensământ al populaţiei. Rezultatele obţinute şi pe baza cărora s-au introdus cartelele de alimente arătau că Bucureştiul număra 308.987 locuitori, din care 119.960 (38,82%) bărbaţi şi 189.027 (61,19%) femei. În acelaşi timp, printr-un ordin al lui von Mackensen s-a instituit sistemul coletelor prin care se îngăduia militarilor străini să ia, la plecarea în permisie, alimente din România până la greutatea de 25 de kilograme. De asemenea, aveau dreptul să trimită acasă lădiţe cu alimente, în număr nelimitat, a câte 5-10 kilograme.

- Bine, asta scrie pe orice site, orice accesezi îţi dă propoziţiile astea migratoare. Cucerire a tehnologiei. De la Herodot la Tucidide, aceeaşi naraţiune istorică, acelaşi parcurs. Nu spunea Cicero că-i învăţătoarea vieţii, că toţi avem o datorie faţă de trecut şi faţă de strămoşi?
- Şi atunci să ne urâm întotdeauna asupritorii, ocupanţii sau, mă rog, ăia care au fost în stare să ne învingă?
- Nu neapărat, dar orice comemorare se leagă întâi de toate de momentul ei, desigur, dar are şi o funcţie, cum să zic, rectificatoare. Ca în baladă, unde ne eroizăm cât putem. Ştii ce, nemţii ăştia ar fi trebuit puşi în carantină pentru vreo sută de ani! Mare cultură, mare civilizaţie, dar prea au făcut crime, războaie, nu s-au astâmpărat nici până acum. Ehrenburg cerea să fie decimaţi, la care Stalin, vestitul şi temutul Stalin, îi răspundea afabil şi părinteşte: „dragul meu Ilia, nu crezi că nu popoarele sunt vinovate pentru greşelile conducătorilor lor?”.
- Dar Istoria asta, ce este ea?
- Chiar. Ficţiune? Interpretare? Sursă nesfârşită de războaie, de revoluţii, de colonizări, suită de regi, împăraţi, preşedinţi? Omul simplu cum trece el: peste sau pe sub? Suptiscălitul Anton Pann?
- Omul simplu este statistic. Războaiele nu mai au rolul ăla pedagogic, educativ şi formativ, iar lecţiile de istorie nu mai sunt şi lecţii de viaţă utile cetăţeanului de rând. Obiectivitatea documentelor, rece, seacă a făcut loc interogării asupra locului individului în dispozitivul militar. Componenta militară este esenţială pentru absolut toate statele moderne.
- Vezi armata obligatorie şi complexul militar-industrial, nu?
- Fireşte. Condimentul ăsta este absolut necesar în aluatul societăţii, el dă ordine, disciplină, reguli, blocaje, chiar o anumită formă de isonomie, adică egalitate în faţa legii. Acum serviciul militar nu mai este la modă, războaiele sunt purtate de drone, de rachete intercontinentale, soldaţii sunt profesionişti, foşti luptători de greco-romane, foşti rugbişti sau foşti boxeri. Este o situaţie asemănătoare cu a echipelor de fotbal, cu transferuri, contracte, prime. Războiul nu mai este o epopee mitică, acum se învinge fără glorie.

Presă românească plătită de Poliția Secretă Germană

Constantin Stere, basarabean de origine, care a fost un colaboraţionist greţos – fireşte, din ură faţă de Rusia – după cum îl defineşte însuşi filosoful Nicolae Bagdasar în Amintirile sale, a scos un ziar de două sau, pe parcurs, de patru pagini, format mare, plin de publicitate şi de reclame, pe care-l scria mai mult singur şi care costa zece bani: „Lumina”. Primul număr a apărut la 1 septembrie 1917, ultimul în 12 noiembrie 1918. Mai trage şi câte o ediţie specială. Semnează el D.D. Pătrăşcanu, Bucura Dumbravă, Barbu Nemţeanu, Ion Theodorescu (Tudor Arghezi). Printre reclame vedem Croitoria „Şicul Tinerimii”. Programe de teatru de revistă şi film la Arenele Amicii Orbilor, Grădina Blanduziei, Parcul Oteteleşanu, Cinematografele Lux, Colosal, Kino Classic, Kino Zaharia, Teatrele Comoedia, Modern, Regal, Lyric, Café Kronprinz. Eldorado Paţac, Strada Doamnei nr. 2. Publicaţia este de simplă propagandă, plătită din reclame sau direct de la Poliţia secretă germană, fără vreun interes major. Singura rubrică demnă de remarcat – fireşte, cu excepţia editorialelor lui Stere – este cronica teatrală ţinută de Liviu Rebreanu.

Mai interesantă este „Săptămâna ilustrată”, hebdomadar de 16 pagini, cu dată de apariţie joia, numărul unu scos pe 17 mai 1917, costând 25 de bani, format tabloid. Editor: Mihail Sărăţeanu (avocatul M. Selzer). Printre colaboratorii asidui: D. Karnabatt, Barbu Nemţeanu. Printre ocazionali: A. de Herz, Gala Galaction, Hirpus, E.C., F.L., Carmen Sylva, Şt. O. Iosif. Prima pagină conţine un articol de fond, ultima este dedicată caricaturii politice. La început, fiecare număr conţine câte un medalion al unei mari personalităţi culturale germane, precum şi descrierea câte unui mare oraş german. Astfel avem în primul număr perechea Goethe-Berlin, în numărul 2 Schiller-Munchen, numărul trei conţine Heine şi Lipsca, apoi Lessing şi Hamburg, numărul 5, Lenau şi Nurnberg, numărul 6, Uhland şi Hanovra. Prezentarea oboseşte, dar din când în când mai apare câte un medalion P.P. Carp (în numărul 9), Femeia germană şi Războiul (în numărul 12), Papa Benedict al XV-lea (în numărul 14). Descrieri de oraşe în numărul 9 – Frankfurt, în 12, Colonia, în 13, Brema, în 15, Riga, în 16, Viena, în 22, Budapesta.

Numărul 18 conţine entuziastul reportaj „Crefeld – din viaţa prizonierilor români”, precum şi o rubrică de modă semnată de Constantin Wachmann. Numărul 19-20 este dublu, are deci 32 de pagini şi este centrat pe vizita împăratului Wilhelm al II-lea, întâmplată între 20 şi 24 septembrie 1917. Majordom de onoare: Al. Tzigara-Samurcaş. Semnează: Alfred Keller şi A. Verea. Numărul 22, din 6 decembrie 1917, serbează, cum îi şade şi bine, „Un an de la predarea Bucureştilor”. Numărul 26 conţine un alt reportaj, nesemnat, despre „Cafenele şi grădini din trecut”. Un eseu interesant, dar părtinitor, „Cinematograful în România”, semnat de Herbert Lewandowski, apare în paginile 10 şi 11 ale numărului 27 din 23 ianuarie 1918. Revista îşi încetează apariţia cu numărul 40 din 29 iulie acelaşi an. Număr care costă, începând cu 31, din 5 martie 1918, 50 de bani.

- Fireşte, cel mai cunoscut şi singurul ziar autorizat să apară era „Gazeta Bucureştilor”, versiunea în limba română a lui „Bukarester Tageblatt”, fost oficios al Legaţiei germane din Bucureşti, suspendat la intrarea noastră în război, şi care era condus de un domn dr. Pop. Gazeta apare în patru pagini format mare, primele două redactate în germană, celelalte în româneşte. Pe frontispiciu stă inscripţia „ediţie de război sub ocupaţiune germană”. Redacţia şi tipografia sunt plasate în Sărindar, numerele 9 şi 11, deci redacţia „Adevărului” lui Constantin Mille, energic susţinător al alipirii României alături de Antantă! Redactori pentru partea germană erau ofiţeri germani, redactor şef un anumit Rudolf Dammert, fost redactor şef la ziarul din Stuttgart, „Wurttemberger Zeitung”, în schimb, pentru partea română, au lucrat foştii colaboratori ai gazetelor finanţate de legaţiile Puterilor Centrale. Redactor-şef al „Gazetei Bucureştilor” a fost numit Metaxa Doro, iar din redacţie au făcut parte Ion Teodorescu (Arghezi), Victor Anestin, D.D. Pătrăşcanu, Ioan Slavici, precum şi alţii, mai puţin importanţi, ca soţii Lucreţia şi D. Karnabatt, Dem. Theodorescu, A. de Herz, A. Camburopol, A. Davidescu.
- Gazetele minţeau, după cum am fost noi obişnuiţi să spunem în copilărie: „minţi ca o gazetă imperialistă”, sau erau un fel de gazete de perete?
- Nu minţeau, acopereau, căci oricum erau cenzurate. Fireşte, mai dădeau vina şi pe lipsa de prevedere a fostelor guverne, mai ales atunci când se simţea lipsa vreunui produs de strictă necesitate sau a lemnelor de foc. De pe atunci germanii şi austro-ungarii defrişau în prostie pădurile noastre!
- Ştii ce vreau să aflu dintr-o carte de istorie sau, mă rog, dintr-un roman istoric? Cum se trăia cu adevărat.
- Prost. Aflăm din Vasile Cancicov, care notează la 20 martie 1917: „Guvernământul Imperial a dat o soluţie în chestia lefurilor şi pensiunilor. Pensiunile până la 100 lei se vor plăti integral; cele până la 200 lei cu oarecare reducere; cele ce trec de 200 lei se reduc toate la maximum 200 lei lunar. Funcţionarii, numai acei ce vor fi întrebuinţaţi, îşi vor primi lefurile reduse după o anumită proporţie. Universitatea se suprimă; profesorii secundari, primari şi institutorii vor primi leafa redusă numai acei ai căror şcoli vor funcţiona”.
- Şi ce făceai cu ăştia?
- Tot el notează în 20 aprilie acelaşi an: „Scumpetea vieţii a ajuns cam la următoarele: o pereche de ghete 120 lei; o reparaţie 40 lei; săpunul de rufe 16 lei kilo, prin contrabandă, deoarece fabricaţia e interzisă; carnea pe la speculanţi, deoarece în piaţă nu există, se plăteşte 6 lei kilo; untul 22 lei kilo; brânza albă 8 lei kilo; o lămâie 1,50; untdelemnul de floarea soarelui 30 lei sticla; bomboanele 30 lei kilo; o găină 14 lei; oul 35 bani; cafeaua 40 lei kilo; orezul 15 lei kilo; lemnele 150 lei mia de kilograme (…) pâinea de 800 gr. e 35 bani, dar aşa miroase a mucegai şi aşa e de dezgustătoare la vedere, că nu se poate mânca”.
- Şi colaboraţioniştii de pe la ziare cât primeau?
- Slavici, de pildă, încasa 50 lei pe un editorial publicat de „Gazeta Bucureştilor”. Şi scria trei pe săptămână.
- 707 zile au stat pe capul nostru aceşti oaspeţi agasant de simpatici, nu-i aşa?
- Bineînţeles. Chiar există o carte a lui Virgiliu N. Drăghiceanu cu acest titlu: 707 zile sub cultura pumnului german. Zice autorul: „ca o gheară imensă se înfig din ce în ce în grumazul nostru”. Uite aici: „Iau Brăila la 5 ianuarie 1917, Hamburgul României cum îl numesc ei, extaziaţi de frumuseţea oraşului, mulţimea docurilor, silozurilor şi hambarelor de grâne”.
- Am auzit că au vrut şi Cloşca vestită împreună cu puii de aur, că erau de la ei?
- Adevărat, dar fusese trimisă în Moldova.
- Dar cât cotropiseră ei, cotropitorii?
- Cam două treimi din teritoriul nostru de atunci. De fapt, cei mai hrăpăreţi s-au dovedit austro-ungarii, care doreau Oltenia, pe care o mai administraseră, Muntenia şi partea de Moldovă până la Siret. Nemţii erau mai şireţi, ne doreau pentru a ne da la schimb. Dobrogea zbura şi ea la bulgari şi la turci. Noroc că Primul Răboi Mondial a însemnat şi sfârşitul a trei imperii, „închisori ale popoarelor” şi „bolnavi ai Europei”.
- Chiar patru, dacă ne gândim că şi Imperiul ţarist s-a prăbuşit. Fireşte, el a fost înlocuit de o Uniune de republici.
- De altfel, am găsit un almanah italienesc pe 1917 care spunea că va fi un an bun, plin de roadă. Dar anunţa şi un fapt divers: miliţiile germane-austriece mobilizează tineri de 15 şi 16 ani. Şi se remarca o gravă lipsă de porci, or aşa ceva nu se întâmplase prea des în decursul veacurilor: nemţi fără salam! Mai scria acolo că anul 1917 corespunde anului 6630 al perioadei iuliene.
- Anul 1917 avea să fie fast pentru noi. În vară, soldaţii noştri din Armata întâi, bine echipaţi şi bine antrenaţi de ofiţerii francezi poposiţi în cadrul misiunii generalului Berthelot, alături de Armata a IV-a rusă, au înfrânt contraofensiva germană la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Acolo s-au prăpădit aproape 25.000 de militari români şi între 50 şi 65.000 de soldaţi inamici. În Primul Război Mondial au pierit aproape 10 milioane de oameni. Războiul este un joc de-a masacrul. Dincolo de poveştile şi de relatările generalilor, scriitorilor, ofiţerilor, soldaţilor, oamenilor simpli, care nu pot fi diferite în general şi care îşi impart aceleaşi subterane ale memoriei, intervine factorul individual, războiul personal resimţit ca experienţă proprie.
- Dar nu crezi că au fost şi scene absurde, comice, ridicole?
- O-ho, o grămadă! Războiul înseamnă şi întâmplare, şi nebunie, şi orgoliu, câteodată şi prostie. Din prostie a căzut Turtucaia, de exemplu. Am citit undeva că Falkenhayn a avut intenţia să epuizeze armata franceză la Verdun şi să-i provoace pierderi grele – saigner a blanc este expresia folosită aici şi vine dinspre abator, când o vită este lăsată să sângereze complet pentru a avea carnea albă, fragedă – lucru care i s-a întâmplat lui însuşi. Cine sapă groapa altuia cade singur în plasă!
- De altminteri, după câte se ştie, acolo a fost un adevărat abator. Care a durat peste nouă luni şi în loc să nască vreo idee măcar, a făcut peste 700.000 de victime!
- Vorbim din texte, dar nu ştim cum miroase un câmp de bătălie, ce se aude, ce comenzi se răcnesc, cum se stă în tranşee, ce nelinişti au soldaţii, ce gândesc ofiţerii, cât la sută e hazard. Oare cât de mare e frica?
- Chiar dacă au mai fost şi scene demne de Caragiale, de la intrarea trupelor aşteptate să vină dintr-o parte, ele intrând pe alta, chiar dacă şi nemţii între ei s-au mai certat asupra întâietăţii – Falkenhayn cu Mackensen –, chiar dacă armatele de ocupaţie au fost primite cu flori de june servitoare nemţoaice sau unguroaice din Bucureşti, ziua de miercuri, 6 decembrie 1916, a fost resimţită ca o insultă. Iar ocupaţia în totul ei a fost un jaf regulamentar şi o barbarie. Încheiat, -ă la 18 noiembrie 1918.