Autor 26541 vizualizări


Deşi au trăit de-a lungul timpului în areale diverse, din centrul Poloniei de astăzi până în Africa de Nord şi din Hispania până la frontiera imperiului roman de răsărit cu Persia, vandalii rămân una dintre cele mai enigmatice populaţii migratoare ale antichităţii târzii, ca urmare a numărului redus de izvoare istorice care le consemnează faptele.

Chiar dacă la jumătatea secolului al V-lea flotele lor controlau bazinul apusean al Mării Mediterane, odată cu înfrângerea definitivă pe care o suferă în 534 în faţa armatelor împăratului Iustinian, vandalii dispar din istorie pentru ceva mai puţin de un mileniu şi jumătate. Chiar şi astăzi, în rândul publicului larg, amintirea lor se păstrează exclusiv prin existenţa şi utilizarea cuvântului „vandalism”.

Prima menţiune cu un grad ridicat de certitudine a vandalilor apare în contextul războaielor marcomanice în care împăratul filosof Marcus Aurelius a reuşit prin efoturi deosebite să apere frontiera dunăreană a imperiului de marile mişcări de populaţii din zonă. Astfel, în tumultul de la nord de Dunăre din anul 171 este consemnat tribul astingilor (un trib vandal, probabil identic cu hasdingii de mai târziu), condus de regii Raus şi Raptus, care se apropie de teritoriul Daciei şi intră în negocieri cu guvernatorul provinciei romane, Cornelius Clemens.

Acesta reuşeşte să îi convingă pe cei doi regi ai astingilor să îi atace pe costoboci (unul dintre cele mai importante triburi ale dacilor liberi), care la acel moment reprezentau un pericol major pentru imperiu. Deşi astingii distrug satele costobocilor, aflaţi la acea vreme într-o expediţie de pradă în imperiu, ei înşişi sunt atacaţi de lacringi, probabil un alt trib vandal, şi sunt obligaţi să accepte rolul de foederatiai romanilor:primesc de la aceştia stipendii şi dreptul de a se aşeza pe cursul superior al Tisei, în schimbul obligaţiei de a lupta împotriva duşmanilor Romei de la acea vreme (Dio Cassius 72.12).

Nu se cunoaşte cu exactitate de unde a apărut acest trib la graniţele imperiului roman, dar mulţi cercetători sunt de părere că el s-ar fi desprins dintr-o mai largă confederaţie germanică situată începând cu sec. II î.e.n. în câmpiile din centrul Poloniei actuale şi care ar fi fost purtătoarea culturii arheologice Przeworsk. De acolo, astingii s-ar fi deplasat spre sud, până în nordul Daciei, pentru ca mai apoi, în urma evenimentelor amintite mai sus, să se stabilească între cursul superior al Tisei şi cursul mijlociu al Dunării, pe malul opus faţă de importanta colonie romană Aquincum (astăzi Budapesta).

Pentru multă vreme, vandalii rămân în această zonă, achitându-se de obligaţia stabilită prin tratatul cu romanii, deşi sporadic sunt consemnate şi raiduri de pradă ale acestora în provinciile de frontieră ale imperiului. Ei reprezintă doar una dintre numeroasele populaţii barbare care locuiau de-a lungul cursului Dunării, alături de sarmaţii iazygi, cvazii germanici sau daci. Singurul eveniment cu adevărat notabil din această perioadă este creştinarea lor, ei adoptând însă forma ariană a creştinismului, considerată a fi o erezie faţă de crezul ortodox niceean, stabilit prin conciliul ecumenic din 325. Apariţia hoardelor hunice în stepele nord-pontice începând cu anul 375 şi efectul de domino al acesteia în rândul barbarilor de la graniţele dunărene ale imperiului îi obligă pe vandali, niciodată foarte puternici, să se deplaseze treptat spre apus.

Conform tradiţiei, în noaptea dintre anii 406 şi 407, vandalii, împreună cu alanii de neam iranian şi cu suevii de neam germanic traversează Rinul între Mainz şi Worms, profitând de faptul că numeroase trupe romane de pe acea frontieră fuseseră retrase în nordul Italiei pentru a lupta împotriva goţilor. Până în 409, ei jefuiesc nestânjeniţi nordul Galliei, întrucât în imperiu se desfăşura un crâncen război civil între împăratul legitim Honorius, fiul lui Theodosius cel Mare, şi uzurpatorul britannic Constantin.

Odată cu înfrângerea lui Constantin de către Honorius, calea invadatorilor este deschisă spre sud şi aliaţii vandali, alani şi suevi pustiesc centrul Galliei şi Aquitania. Devastarea produsă de barbari a rămas adânc întipărită în memoria locuitorilor, poetul Orientus notând:„Întreaga Gallie a fost acoperită de fumul unui singur mare rug funerar.”Ajunşi la Pirinei, invadatorii sunt favorizaţi din nou de şansă:trupele barbare lăsate să păzească trecătorile se raliază alianţei vandalo-alano-sueve, astfel că începând cu toamna anului 409 şi Hispania este supusă devastărilor, pentru o perioadă de aproape doi ani.

În cele din urmă, în anul 411, acestea încetează, iar barbarii îşi împart Hispania între ei:alanii, probabil cei mai numeroşi, ocupă provinciile centrale Lusitania şi Carthaginiensis, vandalii silingi se aşază în bogata Baetica, vandalii hasdingi şi suevii rămân a se mulţumi cu muntoasa şi săraca Gallaecie. În urma diviziunii, romanilor le rămâne controlul doar asupra provinciei Tarraconensis (Hyd. Chron.297.17).

Împărţirea nu a reprezentat însă decât un alt moment în care şansa a surâs vandalilor hasdingi, pentru că în anii 417 şi 418, goţii conduşi de Wallia, aliaţi ai romanilor, trec Pirineii şi îi înving de o manieră categorică pe alani şi pe silingi. Supravieţuitorii iureşului gotic se retrag în Gallaecia, ocolită de invazie, şi se pun sub autoritatea regelui vandal Gunderic (407-428). La scurtă vreme, între vandali şi suevi izbucneşte un război, iar romanii, luând partea suevilor, îi înving pe vandali, care sunt respinşi până în Baetica. Totuşi, din cauza unor noi lupte civile, romanii nu pot continua cu succes luptele împotriva vandalilor care, deşi înfrânţi iniţial, ajung într-o situaţie mai favorabilă decât cea anterioară:stăpâni peste câmpiile mănoase ale Baeticei, de unde îşi vor extinde treptat dominaţia şi asupra unor teritorii restrânse de la sud de Gibraltar.

Dacă până atunci steaua norocoasă a vandalilor le asigurase acestora doar o supravieţuire destul de precară, fratele vitreg şi succesorul lui Gunderic, Geiseric (428-477) a ştiut să profite într-atât de bine de oportunităţile care i s-au deschis încât la finalul domniei sale, regatul vandal reprezenta una dintre forţele cele mai importante ale Europei occidentale.

Primul pas în acest sens a survenit în 429, când Geiseric se implică în conflictul dintre cei doi cei mai importanţi conducători militari şi oameni politici de la Ravenna de la acea vreme, patricienii Aetius şi Bonifacius, ultimul deţinând funcţia de guvernator al Africii de Nord. Deşi probabil Bonifacius îi solicitase un ajutor limitat, Geiseric ia decizia să se strămute în masă, cu toţi cei 80 000 de luptători ai săi (un număr cel mai probabil exagerat) şi familiile lor la sud de Gibraltar. În numai câţiva ani, Geiseric reuşeşte să îşi extindă stăpânirea asupra Mauretaniei şi Numidiei, stăpânire recunoscută în mod formal de către romani printr-un tratat încheiat în 435.

În pofida tratatului, în 439, Geiseric cucereşte Carthagina, capitala Africii de Nord romane. Odată cu aceasta, vandalii se înstăpânesc asupra provinciilor Africa Proconsularis şi Byzacena, renumitele grânare ale Romei pentru mai bine de jumătate de mileniu, dar şi asupra unei redutabile flote, cu care vor începe aproape imediat să atace insulele din Mediterana apuseană:Sicilia, Sardinia, Corsica, Balearele. Presat de raidurile maritime ale vandalilor, împăratul Valentinian al III-lea, nepotul lui Theodosius cel Mare, este obligat la trei ani după căderea Carthaginei să recunoască în mod formal noul regat barbar din nordul Africii.

Spre deosebire de norma de până atunci, prin care conducătorii barbarii aşezaţi în imperiu aveau statutul de reprezentanţi ai autorităţii centrale în teritoriu, Geiseric este recunoscut ca un dinast de sine-stătător. Mai mult, deşi fiul său, Huneric, este trimis ca ostatic la Ravenna, acesta urma să se căsătorească cu Eudocia, fiica împăratului, fapt care ar fi reprezentat un mare succes diplomatic pentru regatul vandal.

Asasinarea lui Valentinian al III-lea, survenită în 455, punea în pericol alianţa matrimonială dintre dinastia hasdingă şi cea theodosiană şi a constituit cel mai potrivit pretext pentru Geiseric de a lansa un devastator atac maritim împotriva Italiei. Cu acest prilej, Roma este cucerită şi prădată de vandali, care îi iau ca prizonieri pe cei mai importanţi aristocraţi, dar şi pe văduva şi pe cele două fiice ale lui Valentinian al III-lea, astfel că, în cele din urmă, căsătoria dintre Huneric şi Eudocia se încheie la Carthagina.

Raidurile piratereşti ale vandalilor continuă şi după anul 455, acestea ajungând nu de puţine ori până pe coasta dalmată şi în Grecia. Din această cauză, în 468 este consemnată ultima acţiune comună a imperiului roman de apus şi a celui de răsărit:constituirea unei impozante armada, destinată eliminării pericolului vandal. Ca şi în cazul celebrei armadespaniole de un mileniu mai târziu şi aceasta a fost distrusă ca urmare a unui complex de factori:vandalii au speculat ezitările comandantului flotei romane, precum şi condiţiile meteorologice, şi, folosind corăbii incendiare, au scufundat cea mai mare parte a navelor potrivnice. În consecinţă, printr-un tratat încheiat în anul 472, şi împăratul imperiului roman de răsărit recunoştea existenţa regatului vandal.

Abilul Geiseric nu este important însă doar pentru strălucitoarele succese ale politicii sale externe. Supravieţuirea şi înflorirea regatului vandal din nordul Africii se datorează şi remarcabilei organizări interne pe care a gândit-o şi a implementat-o. În primul rând, Geiseric a reorganizat armata după principii care slăbeau vechile legături tribale, conferind astfel mai multă putere regelui şi contribuind la omogenizarea numeroaselor grupări care luptau sub stindardul monarhului hasding:vandali, alani, suevi, goţi, chiar şi romani.

Pentru întărirea suplimentară a puterii monarhice, Geiseric a oprit pentru sine şi ceilalţi membri ai familiei regale pământuri şi alte obiective economice foarte profitabile (mine, porturi, iazuri), luptătorilor săi le-a distribuit terenurile fertile din apropierea Carthaginei, aşa-numitele sortes Vandalorum, iar populaţiei cucerite i-a permis să utilizeze doar loturi mai puţin mănoase, pentru care aceasta plătea impozite extrem de împovărătoare.

În plus, pentru a evita posibilitatea urcării pe tron a unui minor sau a stingerii premature a dinastiei, Geiseric a instituit o ingenioasă regulă privind succesiunea la tron:întotdeauna trebuia să domnească membrul cel mai vârstnic al familiei pe care el însuşi o întemeiase şi nu primul născut al regelui decedat.

Tot Geiseric este cel care a instituit şi un sistem cronologic propriu vandalilor, în care anul întâi era reprezentat de anul cuceririi Carthaginei, şi a început persecuţiile împotriva creştinilor niceeni.

În 477, la moartea lui Geiseric, statul vandal se întindea de dincolo de Gibraltar până în Libia de astăzi, îşi extinsese dominaţia asupra Sardiniei, Corsicii, Maltei şi Balearelor, deţinea cea mai puternică flotă din Mediterana şi se bucura de o economie înfloritoare, comparabilă la acea vreme doar cu cea a imperiului roman de răsărit.

În linii mari, urmaşii săi au păstrat organizarea pe care Geiseric a dat-o statului vandal, aceştia remarcându-se prin detalii minore:fiul şi succesorul imediat al lui Geiseric, Huneric (477-484) a fost cel mai aspru persecutor al niceenilor, confiscându-le acestora lăcaşurile de cult şi atribuindu-le arienilor şi trimiţând în exil zeci de episcopi;nepotul de frate al lui Huneric, Gunthamund (484-496) a declanşat o amplă reformă monetară;fratele lui Gunthamund, Thrasamund (496-523), a reluat persecuţiile împotriva niceenilor, participând în acelaşi timp la aprinsele dezbateri teologice din postura unui reputat învăţat.

În tot acest timp, în cadrul statului nord-african nou creat, elementul etnic barbar s-a constituit tot mai mult într-o aristocraţie militară suprapusă maselor largi de producători romanici şi a adoptat treptat modul de viaţă luxos al nobililor romani. Într-un fragment celebru, istoricul Procopius din Caesarea descrie efectul pe care l-a avut civilizaţia romană asupra vandalilor:„Iar vandalii, după ce s-au înstăpânit asupra Libyei, au început să se răsfeţe cu băi, în fiecare zi, şi cu mese abundente în toate, dintre cele mai dulci şi mai bune dintre câte sunt pe uscat şi în mare. Şi au început să poarte de obicei aur şi să se îmbrace în veştminte medice, pe care ei le numesc serice, şi aşa îmbrăcaţi, îşi petreceau vremea în teatre şi hipodromuri şi cu alte asemenea ocupaţii şi mai ales cu vânătoarea ... şi aveau un număr mari de bancheturi, iar toate felurile de plăceri sexuale se aflau la mare purtare printre ei.”(Procop. Vand.4.6-9)

Abia cu Hilderic (523-530), fiul lui Huneric şi al Eudociei, deci stră-stră-nepot al lui Theodosius cel Mare se observă o schimbare importantă faţă de coordonatele stabilite de Geiseric. Astfel, Hilderic urmărea convertirea la crezul niceean şi stabilirea unor strânse relaţii cu Bizanţul. Probabil ca reacţie la modificarea politicii confesionale şi externe, succesorul la tron, Gelimer (530-534), un nepot îndepărtat al lui Hilderic, îl depune pe acesta şi se urcă pe tron.

Uzurparea lui Gelimer a constituit pretextul ideal pentru Iustinian de a demara planurile sale de recucerire a coastelor Mediteranei occidentale. Invocând încălcarea tratatului din 472, Iustinian trimite o forţă expediţionară de 15000 de oameni, conduşi de renumitul general Belisarius. Acesta, profitând de faptul că o mare parte a armatei vandale reprima o rebeliune din Sardinia, înaintează neabătut spre Carthagina, pe care o şi cucereşte după ce, mai înainte, respinge atacul lui Gelimer de la Ad Decimum. După ocuparea capitalei, Belisarius porneşte spre apus, în urmărirea regelui vandal, pe care îl învinge încă o dată la Tricamarum. Soarta regatului vandal este pecetluită:cea mai mare parte a supravieţuitorilor bătăliei sunt prinşi sau ucişi în timpul fugii, iar însuşi Gelimer este capturat după ce o vreme se refugiase la o căpetenie maură aliată.

Africa de Nord redevine provincie romană pentru încă două secole şi jumătate, până la cucerirea Carthaginei de către arabi în 698. Urmele stăpânirii vandale dispar rapid din provincie, ca urmare a vastului program de reconstrucţie şi reorganizare demarat de Iustinian. Şi vandalii înşişi dispar rapid din istorie:Gelimer reprezintă atracţia triumfului lui Belisarius de la Constantinopol, dar nu este ucis, ci îi este permis să se retragă în Asia Mică, pe pământurile pe care Iustinian i le dăruieşte;o parte dintre vandali se înrolează în armata lui Belisarius;o altă parte este deportată în răsărit, pentru a apăra frontiera împotriva imperiului sassanizilor din Persia.

Uitarea s-a aşternut rapid asupra vandalilor, chiar şi în rândul cărturarilor. Mărturii precare s-au păstrat abia în titulaturile regilor Danemarcei şi Suediei, care consemnau cu mândrie nejustificată stăpânirea exercitată de aceştia, printre alţii, şi asupra „vandalilor”. Abia în 1794 renaşte amintirea vandalilor şi în rândul publicului larg, dar de o manieră negativă:îngrijorat de distrugerile operelor de artă în timpul tulburărilor Revoluţiei frnaceze, abatele Grégoire de Blois publică „Rapports sur le vandalisme”, care cunosc o largă popularitate, astfel încât, deja în 1798, termenul „vandalism” era inclus în dicţionarul Academiei Franceze. Din motive obscure (probabil de ordin fonetic – „vandalism” sună mai bine decât „goticism”, de exemplu – şi mai puţin din cauza unei cruzimi ieşite de comun), dintre toţi barbarii, vandalii au ajuns să fie asociaţi cu imaginea distrugerii nestăpânite prin excelenţă.

De-abia după cel de-al doilea război mondial, odată cu monumentala lucrare a lui Christian Courtois, „Les Vandales et L’Afrique”(1955) şi cu proiectul arheologic derulat sub egida UNESCO la Carthagina, istoria vandalilor a început să fie recuperată încetul cu încetul. Este o istorie care uimeşte prin lunga peregrinare a unui grup relativ redus de războinici, abili în a specula conjuncturile şi oportunităţile oferite de o lume aflată în pragul unor transformări profunde şi care, deşi au ajuns să controleze un adevărat imperiu maritim în Mediterana occidentală, au dispărut aproape total din memoria umanităţii pentru un mileniu şi jumătate.

 

Bibliografie selectivă

 

Cameron, Averil, „Vandal and Byzantine Africa”, în „Cambridge Ancient History”, vol. 14, Cambridge, 2001, pp. 552-569.

Courtois, Christian, „Les Vandales et L’Afrique”, Paris, 1955.

Merrills, Andrew, Miles, Richard, „The Vandals”, Leiden şi Boston, 2013.