Vânătoarea de vrăjitoare, de la motivele aberante la metodele de tortură

Autor 5619 vizualizări


Discriminarea de gen este probabil una din cele mai vechi practici de acest tip. Totuşi aceasta reuşeşte să scrie un capitol ruşinos din istoria Bisericii Catolice,dar şi a protestantismului:vânătoarea de vrăjitoare.

Imaginea femeii nu este nici pe departe una dintre cele mai bune,chiar şi în Biblie. Aceasta a fost demonizată constant şi,pe considerentul că sunt sursa păcatelor şi o permanenta ispita,milioane de femei au fost ucise. Prin ea a intrat păcatul în lume,spune Biblia chiar de la început,iar slăbiciunea ei este condamnată. Din acest motiv,prin intermediul unor torturi atroce,femeile au fost silite să recunoască zeci de aberaţii care mai de care mai bizare:participarea la Sabat,zborul pe coada de matură,întreţinerea de relatii sexuale cu demoni,transformarea în animale,practicarea de procedee magice şi alte asemenea fantezii. Într-o lume a obscurităţii în Evul Mediu s-a iscat o isterie generală,întreţinută de Biserica,care i-a facut pe oameni să le considere pe femei oricând capabile de acte de vrăjitorie sau că şi-ar fi vândut sufletul lui Satan pentru a submina societatea creştină.

Vânătoarea de vrăjitoare declanşată pe criterii de sex?

E mai multe ori femeile singure erau principalele ţinte ale suspiciunii generale. Prima bula papală care autoriza uciderea vrăjitoarelor a fost dată de papa Grigore IX încă de pe la începutul secolului al XIII-lea. Totuşi în acea perioadă Biserica Catolică avea de furcă mai mult cu ereticii şi evreii. Abia în anul 1484,papa Inocent VII emite o bula prin care se stipula că vrăjitoarele există şi trebuie reprimate fără milă. Această cerinţă papală a fost aplicată cu foarte mult zel de inchizitori. Ba chiar mai mult în toiul acestor persecuţii  este publicată lucrarea Malleus Maleficarum (Ciocanul vrajitoarelor),de către călugării dominicani Jakob Sprenger şi Heinrich Kramer,în care vrăjitoarele erau tratate ca nişte creaturi diabolice,ce nu meritau să trăiască,pentru ca şi-ar fi extins influenţa asupra „bieţilor creştini”,încercand să-i transforme şi pe aceştia în unelte ale lui Satan. Acesta carte timp de trei secole,a rămas manualul urmăririi,torturării și judecării vrăjitoarelor.

Dincolo de practicile magice,greu de demonstrat,sexualitatea feminină este văzută a fi principala sursă de rău. „Toate vrăjitoriile vin din desfrâul carnal,care este de nestăvilit la femei”,se scrie în „Malleus Maleficarum” iar filosoful Boetius în Consolările filosofiei,adaugă „femeia este un templu clădit pe o cloacă”. Interesant este că toate aceste concluzii vin din gura unor personaje care au depus votul castităţii şi cărora le sunt interzise relaţiile sexuale.

 

Practici de tortură şi motive aberante

Confesiunile acuzatelor,smulse sub tortură,ni se par astăzi aberaţii greu de crezut,dar inchizitorii de acum câteva secole le priveau cu toată seriozitatea. În Spania,o anume Maria din Ituren a admis,sub tortura,că împreună cu sora ei se transformasera în armăsari sălbatici şi zburaseră spre Sabat.

Într-o regiune din Franţa,peste 600 de femei au recunoscut că au avut relaţii sexuale cu demoni. Ca urmare a unor asemenea situaţii absurde,asezări întregi au fost depopulate de femei. Nici chiar copiii acuzatelor nu erau scutiţi,ei fiind chinuiţi pentru a depune mărturie împotriva mamelor lor,fiind acceptate chiar şi depoziţiile unor copii de 3 ani! Interogătoriile vrăjitoarelor urmau proceduri standard,stabilite prin Malleus Maleficarum. Ele erau dezbracate,li se rădea tot părul de pe corp şi apoi erau întepate cu ace lungi şi ascutite,crezându-se că astfel „stigmatele” diavolului vor ieşi la iveală. Pe zonele genitale si pe sâni,acuzatele erau arse cu fierul rosu,aceste zone erogene exercitând o atracţie specială asupra călăilor.

Represiunea vrăjitoriei a funcționat prin valuri succesive iar vrăjitoarele au fost acuzate de satanism,dar și de a fi adus ciuma. Perioada de apogeu a acestor procese odioase este atinsă în perioada 1450 – 1750. Deşi în a doua jumătate a secolului al XVI-lea are loc Reforma religioasă în urma căreia o parte importantă a Bisericii catolice adoptă protestantismul,“învăţăturile” şi practicile vis-a-vis de vrăjitorie se transmit de la catolici la protestanţi fără prea multe modificări. Vedem astfel că nu doar în regiunile rămase catolice şi controlate de Inchiziţie se practică vânătoarea de vrăjitoare,ci şi în cele protestante unde principii se întrec în sentinţe de ardewrew pe rug.

Din anii 1520 isteria vrăjitoarelor făcea ravagii în toată Europa. La mijlocul secolului,catolicii și protestanții au ars sute de vrăjitoare. Arhiepiscopul de Trier,de exemplu,între 1587 și 1593 a trimis 368 de vrăjitoare pe rug. În 1585 episcopul de Genova a dat 500 de sentințe de ardere pe rug,iar prinț-primatul de Bamberg între 1623 și 1633 a trimis 600 vrăjitoare pe rug. Şi prinț-primatul de Würzburg,Filip Adolf la începutul secolului XVII-lea se putea lăuda cu un mic record la acest capitol. El a trimis la moarte aproape 1000 de vrăjitoare,între care 19 preoți,mulți copii,și chiar unul dintre nepoți săi. Mai mult,s-a numărat între condamnați și un avocat,un administrator de oraș,soția unui primar,un student,trei canoni și paisprezece capelani,etc. Profesorul de drept penal de la Universitatea din Leipzig,care a fost extrem de mândru de faptul că a citit Biblia de 53 ori,a semnat circa douăzeci de mii de condamnări la moarte.

Vânatoare de vrăjitoare s-a extins și pe Insulele Britanice,unde inchiziția nu a fost în măsură să prindă rădăcini. În timpul lui Oliver Cromwell,Mattew Hopkins a fost cel mai notorios vânător de vrăjitoare.

Vânatoarea de vrăjitoare a ajuns și în Lumea Nouă. Procesele vrăjitoarelor din Salem sunt cele mai cunoscute. Prima învinuire s-a făcut la data de 1 martie 1692. Peste 150 de oameni au fost arestați și întemnițați,cu mult mai mulți acuzați care nu au fost urmăriți formal de autorități în multe orașe din zonă:Salem Village,Ipswich,Andover,ca și în orașul Salem. Ultimul proces a unei vrăjitoare a avut loc în primăvara anului 1693,dar mulți din persoanele întemnițate au fost eliberate abia în primăvara anului următor.

Decapitarea vrăjitoarelor era o practică frecventă în Europa secolelor XIV-XVIII. Ultima persoană considerată vrăjitoare și decapitată în Europa a fost Annei Goeldi,executată în 1782,în Elveția.

Procesele vrăjitoarelor în Transilvania

Şi în Transilvania au avut loc procese ale vrăjitoarelor. Primul care a instituit acest lucru a fost principele Mihai I Apafi. Astfel,primele procese de vrăjitoare s-au derulat în secolul XVI-lea,25 dintre ele petrecându-se în orașele Cluj și Dej. Unul din cele mai lungi procese transilvănene s-a dezbătut la Sibiu,şi datează din anul 1718 şi se întinde pe o perioadă de peste trei ani. În anul 1730 Tóth Borka din localitatea Sarollyan a fost condamnată la moarte şi arsă pe rug la Carei,iar în anul 1745 vrăjitoarele Rekettye Pila și Varga Anna din comuna Csaszló,au fost interogate și supuse la chinuri groaznice,condamnate la moarte și arse pe rug în oraș. Procesele vrăjitoarelor pe teritoriul Transilvaniei au fost interzise în 1768 de împărăteasa Maria Terezia.

Unele surse sustin că,în timpul veacurilor de persecuţii religioase,nu mai puţin de nouă milioane de femei au fost ucise ca vrăjitoare,cifră cu mult mai mare decât Holocaustul. În aceeaşi perioadă au murit şi aproximativ 40.000 de bărbaţi acuzaţi de aceleaşi practici.

Bibliografie:

Michael Baigent și Richard Leigh,Inchiziția

În Clujul Evului Mediu au avut loc procese ale vrăjitoarelor și arderi pe rug

Revista Magazin,Holocaustul vrajitoarelor