Autor 4115 vizualizări


Dunărea Albastră (An der schonen blauen Donau sau Donauwalzer), poate cel mai cunoscut și cel mai iubit vals din toate timpurile, este considerat un simbol al Austriei și un al doilea imn național. A devenit legendară scena în care Brahms a acordat un autograf pe evantaiul doamnei Strauss (cea de-a treia soție a lui Johann Strauss-fiul), notând câteva măsuri din Dunărea Albastră, sub care a scris: „Din păcate, nu de Johannes Brahms”.  

Valsul a fost creat la cererea directorului Societății Corale Bărbătești din Viena, prieten al lui Strauss-fiul. Solicitarea a fost făcută în 1865, dar, prins cu atâtea proiecte, Strauss a amânat cererea. Cum în anul următor Austria a fost înfrântă de Prusia (în Războiul de Șapte Săptămâni), Johann Herbeck a revenit cu rugămintea pe lângă Strauss, dorindu-și un vals care să ridice moralul vienezilor.  

Poster aniversar la 100 de ani de la nașterea lui Johann Strauss-fiul, sărbătorit, cum altfel?, decât prin imagini reprezentative ale valsului Dunărea Albastră.

Lucrarea a fost inspirată de poemul dedicat Dunării, semnat de poetul maghiar Karl Isidor Beck. Paradoxal, premiera nu a fost nici pe departe un triumf: pe 15 februarie 1867, valsul nu a creat o mare impresie și se pare că principala cauză au fost versurile, total neapreciate. Mult mai îndrăgite au fost cele create, 23 de ani mai târziu, de către Franz von Gernerth, de profesie jurist. Dar, la câteva luni după premieră, Dunărea Albastră şi-a început perioada de glorie... în inima Franței! Lucrarea a fost prezentată de Strauss la Paris, la Expoziția Mondială, în formulă orchestrală (fără versuri), și așa a debutat triumful acestui vals. Se spune că valsul lui Strauss s-a răspândit imediat în întregul oraș, fiind cântat inclusiv în mici cafenele obscure, dar și de către cele mai mari orchestre. 


Hans Fantel, unul dintre biografii lui Strauss, scria despre acest moment: „Noul vals a devenit motivul muzical al expoziției. Vizitatorii străini reveneau în țările lor fără a-și putea scoate din minte melodia. Edward, Prinț de Wales, a plecat spre casă fredonându-l. Atât de obsedat a devenit față de noua melodie încât i-a propus lui Strauss să vină la Londra, unde acesta a prezentat şase concerte mult apreciate la Covent Garden. Când a dirijat noul vals... chiar și formidabila Regină Victoria și-a exprimat prin gesturi aprecierea, așa cum și-o exprimase în trecut la încoronarea ei, către Strauss-tatăl [care dirijase la marele eveniment – n.a.]”.

De trei ori BIS! 

În mod tradițional, în fiecare an, în celebra sală de concerte Musikverein, Filarmonica din Viena își încheie Concertul de Anul Nou – dedicat predominant creației familiei Strauss – cu trei bis-uri. Primul este o polcă rapidă, în fiecare an aceasta fiind surpriza neanunțată a programului. Urmează apoi Dunărea Albastră (Strauss-fiul), ale cărei prime acorduri stârnesc aplauzele publicului. Orchestra se oprește, dirijorul rostește în numele său și al ansamblului urările de Anul Nou și apoi se reia interpretarea valsului. Cel de-al treilea și ultim bis ce încheie concertul este Marșul lui Radetzky (Strauss-tatăl), aplaudat în ritmul dictat de dirijor de către publicul care devine un fel de co-interpret. Tot tradițiile nescrise ale evenimentului fac ca startul acestei ultime lucrări să fie dat de dirijor înainte de a reajunge pe podium.  

Concertul de Anul Nou de la Viena cuprinde atâtea şi-atâtea clipe de frumos, care ne redau speranța revenirii la normalitate și ne fac să visăm la o lume mai bună, la timpuri mai îngăduitoare cu oamenii.  

Acest text este un fragment din articolul "Valsurile familiei Strauss. «La Viena, lumea dansa înnebunită»", apărut în numărul 228 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei (rețeaua Inmedio, chioșcuri de ziare, benzinării) în perioada 15 ianuarie - 14 februarie 2021, dar și în format digital pe platforma paydemic.com 

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum