Valeri Lobanovski revoluţionează fotbalul sovietic
Când Valeri Vasilievici Lobanovski avea trei ani, Republica Socialistă Sovietică Ucrainiană era ocupată de trupele hitleriste. Nemţii primiseră suficiente injecţii cu fanatism de la Führer încât să fie convinşi că nu pot fi altfel decât invincibili.
Era 16 august 1942 şi soldaţii germani provocau la un meci de fotbal ce mai rămăsese din Dinamo Kiev. Au învins, firesc, specialiştii cu 8-0. Umilinţa nu putea fi tolerată. Fotbaliştii sovietici au fost arestaţi de Gestapo. În februarie 1943, trei componenţi ai echipei din Kiev, Truşevici, Kuzmenko şi Klimenko, au fost executaţi. După ce războiul s-a terminat, cei trei au fost declaraţi eroi anti-fascişti şi în amintirea lor a fost ridicat un monument gigantic, în incinta stadionului „Olimpic”.
Pentru că juca fotbal strălucit, Dinamo Kiev a intrat sub umbrela protectoare a NKVD-ului. Jucătorii figurau pe statele de plată ca ofiţeri ai Ministerului de Interne al URSS. În 1964 s-a produs o întâlnire fundamentală. Protagonişti:Dinamo Kiev şi antrenorul Victor Maslov. Acesta a mizat pe o politică dragă Partidului Unic:„creşterea elementelor tinere”. Proiectul Maslov cocheta cu fanatismul ofensiv. El a introdus patru jucători de creaţie la mijlocul terenului şi a trimis în faţă doi atacanţi incisivi, însetaţi de gol.
Definitiv nu e o metaforă
Valeri Vasilievici Lobanovski a ratat, aparent, integrarea în planurile lui Maslov. Atacantul a debutat devreme în tricoul lui Dinamo, în 1957, la 18 ani. A jucat şapte sezoane la Kiev, timp în care a marcat 42 de goluri în 144 de partide. Un prim indiciu despre obsesia pentru matematică:se specializase în lovituri libere şi înscria, adesea, direct din corner. Lobanovski a fost un fotbalist mic doar în comparaţie cu antrenorul uriaş care avea să devină. La 29 de ani şi-a agăţat ghetele în cui. Un an mai târziu îmbrăca definitiv treningul/sacoul tehnicianului. Definitiv nu e o metaforă. Valeri Vasilievici Lobanovski a murit după ce, pe 7 mai 2002, inima n-a mai bătut în timpul unui meci dintre Dinamo Kiev şi Metalurg Zaporoje.
Să nu ne grăbim, însă. E abia 1969 şi fotbalul sovietic se află deja în anticamera „epocii Lobanovski”. În noiembrie 1973, Valeri Vasilievici s-a întors la Dinamo Kiev pentru a rescrie reţeta Maslov. Posedat de o idee, Lobanovski şi-a construit o trupă de atleţi capabili să alerge nouăzeci de minute:„Cel mai important lucru în fotbal e ce fac jucătorii care nu se află la minge!”.
Adversarul trebuie dezintegrat
Lobanovski a propus un soccer strălucitor, în logică sovietică, în care nu era de-ajuns că adversarul pierde. El trebuia dezintegrat. Valeri Vasilievici a fost chemat să scrie, în paralel, şi istoria naţionalei Uniunii Sovietice în trei reprize (1975-1976;1982-1983 şi 1986-1990). Un an, între 1983 şi 1984, s-a ocupat doar de naţională. Din laboratorul lui Lobanovski au ieşit Andrei Bal, Igor Belanov, Oleg Blohin, Leonid Buriak, Anatoli Demianenko, Ghenadi Litovcenko, Alexei Mihailicenko, Vladimir Muntian, Oleg Protasov, Laszlo Racz, Alexandr Zavarov. Şi lista a rămas deschisă până târziu, spre finalul secolului XX şi mileniului II. Până târziu, la Andrei Şevcenko şi Serghei Rebrov.
Echipa de fotbal a URSS a fost furată adesea, pentru că era echipa de fotbal a URSS. Aşa s-a întâmplat la Mondialul din 1986, când Belgia lui Scifo a ajuns în sferturi fiindcă aşa a vrut Erik Fredriksson, un nume de reţinut pentru când se va scrie o antologie a ruşinii în arbitraj. Ca tratament pentru ostilitatea generală, Valeri Vasilievici Lobanovski a propus o etică simplă:nu ne plângem şi muncim mai mult. În 1988, URSS n-a ieşit campioană europeană, doar pentru că s-a întâmplat să fie contemporană cu o altă maşinărie unsă cu fotbal din viitor:Olanda lui Gullit şi Van Basten.
Sculptura în calm
Dacă fotbalul ar fi putut fi cu adevărat planificat, cincinalul început în Mexic ar fi trebuit să se încheie cu victoria Uniunii Sovietice la Cupa Mondială din 1990. Dar URSS era deja un imperiu prăbuşit la întâlnirea cu ultimul satelit eliberat:România. Lăcătuş, „revoluţionarul pletos şi slab”, era doar epilogul unui pariu pierdut.
Valeri Vasilievici Lobanovski a fost un geniu şi un tiran care a vrut să impună perfecţiunea în fotbal. Stadionul lui Dinamo Kiev îi poartă numele, iar în faţa lui e o statuie impozantă, cu antrenorul Lobanovski sculptat în calm, pe bancă. În ziua de mai când a fost înmormântat, o mare de 200.000 de oameni a curs pe străzile Kievului. Ştiau ei ce plâng şi de ce. În sicriu era un bărbat buhăit care obişnuia să bea prea mult şi să viseze prea departe. Valeri Vasilievici Lobanovski a murit neîmpăcat:perfecţiunea nu există.
