Valea Iadului - un colţ de rai
Fiecare loc îşi are povestea lui. Ca oamenii. O poveste cu tâlc, mister, legendă şi mit. O astfel de poveste se ţese şi în jurul Văii Iadului, localitate situată la 15 km de Stâna de Vale, în județul Bihor, Transilvania.
Una dintre cele mai frumoase zone turistice din România poartă un nume “înfricoşător”:Valea Iadului.Până şi şpanul domnesc Dimitrie Meciu, la 1816, scrie că acest ţinut nu ar trebui să se numească Iad, ci Rai, atât pentru magia iscată de frumuseţile sale, cât şi pentru oamenii săi aparte. Numai că, ceea ce vede ochiul turistului, nu percepe şi băştinaşul, cel care se înfruntă, zi de zi, cu natura şi cu vremurile. Şi nici natura, nici vremurile n-au fost prea darnice cu locuitorii acestei văi. Dimpotrivă.
Numele văii, consemnat pe majoritatea hărţilor austro-ungare din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, Jad, are o accentuată conotaţie psihologică. El s-a născut în urma inundaţiilor şi prăpădeniilor produse de apele înfuriate “cumplit de înspăimântător”, inundaţii care se întâmplau aproape în fiecare an.Atunci, între versanţii Munţilor Pădurea Craiului şi ai Bihorului, de la Dealu Mare şi până în Bulz, la confluenţa cu Crişul Repede, Iadulumplea valea îngustă, vuind îngrozitor, clocotind de mânie, devastând gospodăriile, secerând vieţi de oameni şi animale, producând panică. Se spune încă, şi băştinaşii chiar cred că acesta ar fi adevărul, că Dumnezeu, nemaisuferind răutatea şi îndepărtarea oamenilor de cele morale şi sfinte, îi pedepseşte cu potop de ape, pentru a-i atenţiona şi îndrepta. Această credinţă se accentua cu atât mai mult cu cât vremurile erau mai tulburi şi mai grele, consolidând ideea biblică a apocalipsei.
“Vremurile groaznice din bătrâni povestite” dau fiori ascultătorilor, fiindcă echivalează cu tragedii ai căror autori, apele crişului, părăsesc legendele, reflectând întâmplări şi realităţi care au marcat, peste milenii, viaţa şi rosturile unor oameni încercând, cel mai adesea, doar să supravieţuiască.Cărţi vechi cu însemnări manuscrise, găsite în Bihor, inventariate de istoricul Florian Dudaş, oferă un număr de-a dreptul impresionant de ştiri privind acest fenomen. Fenomen conjugat, în conştiinţa oamenilor, cu alte anomalii ale naturii, dezastruoase pentru fiinţa umană, şi demne de acel ţinut al pedepsei care este Iadul, în conştiinţa creştinilor ortodocşi.
Aşa cum bine remarca Iorgu Iordan, Valea Iaduluipoate fi considerată o adevărată arhivă ce păstrează amintirea unor întâmplări şi fapte mai mult sau mai puţin vechi, petrecute de-a lungul timpurilor şi impresionând într-un chip oarecare sufletul popular.
Însă, privind fenomenele prin prisma geografiei României, se poate afirma că toponimia este “o sinteză a unor caracteristici fizico-geografice ale scoarţei terestre şi, în acelaşi timp, un fel de registru, mai întâi rostit şi apoi consemnat în scris, al faptelor şi evenimentelor sociale”. Într-un final se poate concluziona, după cum susţinea şi geograful rus Nadezin că toponimia este “graiul pământului, iar pământul – cartea în care istoria omenirii se înscrie în nomenclatura geografică”.
Însă, în ciuda istoriei grele la care au fost supuşi localnicii, frumuseţea locului a bucurat, de-a lungul timpului, sufletele şi privirile multora. Iar bucuria este întemeiată numai dacă ar fi să vorbim chiar şi numai despre un singur loc:Leşu.
Splendoarea de la Leşu
Leşu este o apă curgătoare, tipic de munte, cu pantă accentuată de scurgere ce scrijelează împăduritele coaste de pe versantul stâng a mirificei Văi a Iadului. Cunoscutul lac de acumulare Leşu, care a devenit un apreciat şi căutat loc de agrement pentru împătimiţii iubitori de natură, linişte şi libertate.
Bazinetul, în ciuda unei inactive popularizări, adăposteşte fascinante fenomene naturale de o ireală frumuseţe şi misterioase coclauri care rămân ascunse de multe ori neavizaţilor trecători. Decorul se încadrează în specificul Apusenilor, preponderent carstic, unde iese la lumină tainica lume a peşterilor. Codrii de fag şi de conifere, în semeţia lor înnobilând peisajul, rămân nu numai un adaos cromatic al tabloului montan de pe Leşu, ci reprezintă un element dinamic care aduce importante modificări atât în regimul climatic cât şi în purificarea aerului. Aici vom putea găsi un binemeritat refugiu de aeroterapie cu condiţii reconfortante. Albia amenajată cu numeroase cascade, menite a îndulci panta de scurgere a apelor ce uneori devin torenţiale, contribuie de asemenea şi la desăvârşirea unui decor de basm.
Imediat traversarea podului peste Valea Iadului – aval Baraj – care, din păcate, este destul de distrus, fără balustrade, care sunt răsturnate în vale, drumul forestier (ce urmăreşte firul apei) urcă o pantă nu prea mare ce ne scoate la cariera de piatră. Aici, panta se mai domoleşte. Strădania silvicultorilor de azi şi de ieri-gospodarii acestor locuri – este evidentă prin reuşita plantaţiilor care, spre bucuria turiştilor, reîntregesc covorul verde distrus (odinioară) prin exploatările de piatră, dar şi forestiere. La circa un kilometru de la pod, pe partea dreaptă a drumului (în sensul de mers în sus), se desprinde pârâul Jderu, ce drenează apele de pe Gruiul Jderului şi de mai sus, de pe Rujet, ce delimitează zona de meleagurile Damişului – comuna Bratca. Această scurtă “deviere” s-a “transformat” de la sine într-un loc destinat, parcă, unor recreative plimbări în aerul puternic ozonificat şi dătător de sănătate, unde silvoterapia dă uimitoare rezultate.
Drumul principal ce urmăreşte pârâul Leşu, după ce trece de Jderu, o coteşte la spre stânga, urcând, din nou, spre Gropile Campăului, iar la circa doi kilometri de la pod, rămas de-acum în urmă, întâlnim cel mai important obiectiv al traseului, “Peştera cu Apă”, o adevărată diademă plină de mistere, după ce în dreapta am lăsat Coasta Leşului cu minunatele poieni – enclave – proprietăţi ale localnicilor. Este recomandat ca cei care se vor încumeta spre aceste locuri să nu le ocolească, chiar dacă urcuşul e puţin mai greu, priveliştile de pe Coasta Leşului, unice în felul lor, le vor răsplăti cu prisosinţă efortul.
La Peştera cu Apă, accesul din drumul forestier se face traversând prin vadul apei (locul nu este amenajat şi nici marcat) pe versantul opus o potecă cu pantă mare, cu stâncile la suprafaţă;se ajunge, după ce parcurgem circa 70-80 de metri (ni se va părea, poate, mai mult, din cauza urcuşului destul de greu), în faţa unui imens portal aproape vertical, la baza căruia se desprinde intrarea, printr-o impetuoasă boltă care continuă cu un horn ce urcă spre infinit;deasupra arboretele de fag cresc falnice şi nestingherite. Din misterioasa galerie de intrare se scurge o apă (de unde şi numele) limpede şi rece aducând din întunecatele adâncuri o boare răcoroasă ce îţi produce fiori şi emoţii. Apa cristalină se răsfiră în repezişuri zglobii până în albia majoră, sporind considerabil debitele Leşului. Spectaculozitatea peisajului te provoacă, irezistibil, la contemplare şi admiraţie. Orice vizitator va rămâne uimit de puterea creativă a naturii şi a Divinităţii. Câteva tăbliţe avertizează, sumar, despre pericolul eventualelor escaladări a neamenajatei peşteri. Mica placă din bronz face cunoscut vizitatorilor tragicul sfârşit al unui tânăr speolog ce s-a încumetat spre adâncurile necunoscute ale cavităţii.
Continuând periplul, urcând pe drumul forestier ce şerpuieşte (tot pe malul stâng) în numeroase serpentine, ne apropiem de Pârâul Stavileicare aduce apele dinspre Acrea şi Sohodol, ce ne despart de bazinul hidrografic al Crişului Negru. După ce se trece de valea Stavilei, drumul se bifurcă:ramificaţia din stânga duce până în Hodrânguşa, care se varsă în lacul Leşu, iar ramificaţia de dreapta, trecând spre culmea Copele, unde se mai văd “ruinele” unei vechi pepiniere de brad (odinioară prosperă “grădină” producătoare de puieţi forestieri, aparţinătoare de Ocolul Silvic Remeţi), ne conduce la Râtu Popii, locul unde “se ţin” cerbii, mai ales în perioada boncănitului, pe cumpăna apelor ce despart Depresiunea Beiuşului de versanţii bine împăduriţi ai Văii Iadului.
Pe malul drept al văii Leşu, în aval de Pârâul Stavilei, numeroase izvoare “mustesc” din coasta aridă şi se scurg alene, nefiind captate şi amenajate, de unde obositul călător să-şi poată astâmpăra setea. Poate că noii proprietari ai acestor terenuri se vor gândi şi la aspectul sesizat de noi, sprijinind în felul acesta dezvoltarea durabilă a minunatei zone turistice de pe Leşu.
În măsura în care vă veţi îndrepta paşii către aceste meleaguri, sunteţi sfătuiţi ca, la pornire, să consultaţi orice localnic, deoarece nici una din denumirile menţionate mai-sus nu le veţi găsi inscripţionate pe vreun indicator. Traseul este înscris în circuitul turistic al Munţilor Piatra Craiului şi face legătura între Cabana Leşu şi Peştera Meziad, marcat cu triunghi alb cu roşu, timp de parcurgere a întregului traseu:8 ore.
De-a latul văii, nu-ţi trebuie atlas botanic să cunoşti mândreţile de specii ocrotite de lege, că-ţi şoptesc ele cum le cheamă:iorgovanul, alunul turcesc, liliacul carpatin, bujorul banatic, narcisa sălbatică, laleaua pestriţă şi crinul de pădure. Şi dacă ai noroc şi-ţi ţii respiraţia, poţi zări acvila şi cocoşul de munte, corbi, stârci, berze, cerbi, ulii sau urşi nededaţi cu civilizaţia şi care se mulţumesc cu zmeură.
