Văcăreştii, palat domnesc, mănăstire şi temniţă

Autor 10653 vizualizări


Mavrocordat, „un despot şi un tiran“,   a ctitorit Văcăreştii. Ceauşescu, alt despot şi tiran, a dărâmat-o, scrie Cristina Diac pentru Adevărul.

Întemeierea Mănăstirii Văcăreşti este legată de numele lui Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot al Ţării Româneşti. Iar sfârşitul ei-de Nicolae Ceauşescu, ultimul lider al României comuniste. Istoria mănăstirii devenită închisoare s-a scris între 1716, anul când s-a pus piatra de temelie, şi 1986, când Văcăreştii au fost demolaţi.

Ctitorul, „despot şi tiran"

„Tiran" i s-a spus lui Ceauşescu după 1989. Dar la fel s-a scris şi despre Nicolae Mavrocordat. „Despot şi aprig tiran", îl caracteriza preotul Marin Dumitrescu, autorul lucrării „Istoricul a 40 de biserici din România", în patru volume, apărute în jurul anului 1900. Preotul Dumitrescu n-a avut multe cuvinte de laudă pentru fanarioţi, chit că erau creştin-ortodocşi, şi au înălţat biserici devenite ulterior fală şi emblemă în oraşul lui Bucur. Prelatul dădea glas, de altfel, opiniei majorităţii elitelor autohtone:domnii „nepământeni", grecii venetici, i-au scos din dregătorii pe boierii neaoşi şi i-au instalat pe fidelii lor. La cumpăna dintre cele două veacuri, când şi-a scris preotul Dumitrescu lucrarea, părea să conteze mai puţin că fanarioţii fuseseră tot creştin-ortodocşi, ci doar că nu fuseseră români.

Fiul ministrului de externe Otoman

Nicolae Mavrocordat a ajuns la Bucureşti în ianuarie 1716. Primul domn fanariot al Ţării Româneşti se născuse în cartierul Fanar din Constanti­nopol, într-o familie influentă. Dinspre tată, se trăgea din insula Chios, iar după mamă - din Petru Rareş, scrie A.D. Xenopol în „Istoria românilor din Dacia Traiană", vol. IV. Tatăl lui, Alexandru Mavrocordat Exaporitul, fusese mare dregător otoman (dragoman al Porţii, demnitate asemănătoare celei de ministru de Externe).

Ambiţios şi lacom, „toată viaţa lui nu umblase decât după bani, onoruri şi glorie", îl portretizează Xenopol pe părintele primului domn fanariot din Ţările Române. Pentru că religia le interzicea otomanilor să înveţe limbi străine şi să intre într-un teritoriu altfel decât cu sabia în mână, sarcina diplomaţiei Imperiului le-a revenit grecilor din Fanar. Culţi şi abili, aceştia s-au remarcat în slujba sultanilor. Dintre aceştia au fost recrutaţi ulteriori domni pentru Ţările Române. Pe Nicolae, tatăl lui l-a vrut domn. Şi a reuşit să-l impună mai întâi pe tronul Moldovei, de două ori, apoi şi în scaunul de la Bucureşti.

Prima ctitorie

De-a lungul secolului al XVIII-lea, domnitorii fanarioţi au ridicat multe biserici. Dar au şi grecizat cultul. Abia ajuns la Bucureşti, noul domn a început ridicarea unui palat pentru folosul domnului şi a unei biserici. Viitorul ansamblu Văcăreşti s-a ridicat pe o moşie donată domnitorului de boierul român Constantin Văcărescu.

Ca o ironie a sorţii, o veche familie de boieri autohtoni a dat numele ctitoriei unui „nepământean". Mai mult de nevoie, decât de voie, şi-a donat Văcărescu terenul domnului, lasă părintele Dumitrescu să se înţeleagă. Pământurile se aflau în marginea de miazăzi a capitalei, pe malul drept al luncii Dâmboviţei. În continuare, preotul Dumitrescu explică de ce-a preferat Mavrocordat acest amplasament:„ca să fie mai la adăpost de poporul Bucureştiului, care nu-l voia, şi să fie şi mai în apropiere de Dunăre, ca la un semn de rebeliune să fugă mai repede la Constantinopol". Nu poporul Bucureştiului, indiferent la treburile celor mari, avea nemulţumiri faţă de Vodă, ci boierii ţării, îngrijoraţi de propria lor soartă sub noua stăpânire.

„Cetăţuie cu ziduri groase"

Dar spre capătul anului, începea războiul austro-turc, sfârşit în 1718 prin pacea de la Passarowitz. Nicolae Mavrocordat, omul turcilor, a fost luat prizonier de trupele austriece, care au ocupat Bucureştiul. Astfel, lucrările au fost întrerupte până în 1719, când domnitorul a revenit din captivitatea unde fusese ţinut la Sibiu. La ansamblul Văcăreşti s-a mai lucrat trei ani, până în septembrie 1722. Târnosirea (sfinţirea bisericii) a avut loc la 24 septembrie 1724, cu mare pompă. Noul lăcaş a fost închinat Patriarhiei Ierusalimului şi avea hramul Sfânta Treime.
Primul egumen al mănăstirii a fost mitropolitul Anania, de la Bethleem.

La origine, ansamblul Văcăreşti avea aspectul „unei cetăţui cu ziduri groase", scrie Al. Fălcoianu în „Călăuza istorică a Mănăstirei şi Închisorii Centrale Văcăreşti", apărută în 1929. Zidurile solide protejau atât obştea monahală, cât şi palatul domnesc ridicat în acelaşi perimetru. La restriştile pricinuite de om sau de furia naturii, populaţia Bucureştiului îşi găsea refugiul în „cetăţuia" Văcăreştilor.

La poartă exista o clopotniţă solidă din zid. A rezistat deselor cutremure care s-au abătut asupra Bucureştiului în veacul al XVIII-lea. În clopotniţă existau patru clopote de mărimi diferite. Ce n-a izbutit natura, le-a reuşit oamenilor. Sub ocupaţia germană din timpul Primului Război Mondial, clopotele au dispărut. În anii '20, soţii Mitică şi Elena Dona au donat mănăstirii două clopote mai mici.

În mijlocul incintei era biserica cu hramul Sfânta Treime. Palatul domnesc se afla în spatele curţii. După transformarea mănăstirii în temniţă, palatul lui Vodă a servit drept spital al închisorii. După obicei, noul lăcaş a fost înzestrat de ctitor cu bunuri din belşug.

Cârciumi şi mori cu apă, averea mănăstirii

Uneori, a apelat la mijloace mai puţin creştineşti, susţine Fălcoianu. „După zidirea Mănăstirei, Nicolae Mavrocordat a început să o înzestreze cu bogăţii imense luând din dreapta şi din stânga averi, pe care i le hărăzea, începând cu luarea moşiilor din jurul Mănăstirei, ale moştenitorilor lui Constantin Aga Bălăceanu, pe care-l deposedă. An de an îngrămădea şi dăruia Mănăstirei şi Egumenilor greci, ce-i pusese în capul ei, nenumărate averi, locuri în mahalalele Sârbi şi Tabaci, prăvălii şi case în mahalaua Sf. Gheorghe Vechiu, vii în dealul Văcăreştilor şi dreptul de a avea cârciumi până şi pe podul Beilicului (azi, Calea Şerban Vodă). Veniturile cele mai mari le avea de la morile ce stăpânea pe malurile Dâmboviţei şi cari produceau mai mult decât moşiile".

Teoretic, înzestrarea mănăstirii cu felurite averi avea scop nobil caritabil. În hrisovul solemn dat de domn scria că, din veniturile sale, mănăstirea trebuia „streinii să-i primească, pre goi să-i îmbrace, flămânzii să-i sature, bolnavii să-i caute, pre cei din temniţi să-i cerceteze cu milă" (Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor. Din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966). În realitate, majoritatea profitului scos de pe urma administrării uriaşei averi a mănăstirii lua calea Patriarhiei Ierusalimului, căreia îi fusese închinaţi Văcăreştii de către ctitor.

În 1730, Nicolae Mavrocordat murea răpus de ciumă. A fost înmormântat în biserica mănăstirii. După moartea lui, sfântul lăcaş a rămas în grija fiului său Constantin, domn al Ţărilor Române în mai multe rânduri, care a continuat daniile şi a adăugat noi construcţii. De la mijlocul secolului al XIX-lea, Mănăstirea Văcăreşti a devenit închisoarea centrală a Bucureştiului. A fost dezafectat în 1973. Cutremurul din 1977 a afectat serios biserica. Ansamblul Văcăreşti a fost demolat între noiembrie 1985 şi ianuarie 1987. 

Sfinţirea Văcăreştilor, cu mare pompă

Sfinţirea Mănăstirii Văcăreşti a fost descrisă de cronicarul Radu Popescu. Au luat parte mitropolitul Daniil, Ştefan, Episcopul de Buzău, arhierei străini, egumeni şi preoţi nenumăraţi. Înaltul cler l-a primit pe domn la poarta aşezământului, Mitropolitul având pe cap moaştele. Nicolae Mavrocordat (foto) a descălecat şi a înconjurat biserica de trei ori, urmat de strălucitul alai. Cu acel prilej, s-a săvârşit prima liturghie şi s-a dat un
mare praznic.

Din mănăstire, temniţă

Pentru prima oară, Mănăstirea Văcăreşti a fost folosită ca temniţă în 1848, pentru capii revoluţiei din Ţara Românească. Ulterior, spaţiile sfântului locaş au servit drept loc de detenţie pentru alţi deţinuţi politici. Închisoarea centrală a capitalei funcţiona într-o clădire primitivă, din Piaţa Sf. Anton. Incendiul din 1847 a afectat-o serios, astfel că s-a pus problema găsirii unui alt loc. Prima opţiune a fost pentru Mănăstirea Radu-Vodă. Însă acolo funcţiona o şcoală teologică.

În plus, cheltuielile pentru adaptarea spaţiului pentru noua funcţie s-au dovedit a fi prea mari. Transformarea mănăstirilor în închisori a fost favorizată de secularizarea averilor mănăstireşti, în vremea lui Cuza-Vodă. Atunci, averile mănăstireşti au intrat în proprietatea statului român, care a decis să dea spaţiilor astfel căpătate o nouă destinaţie. În acest fel, Văcăreştiul a devenit închisoarea Capitalei.

Victoria ortodoxiei

O bună bucată de vreme, veacul al XVIII-lea şi domnii fanarioţi au fost descrişi în cele mai sumbre culori. La începuturi erau greci, deci „nepământeni", străini de datinile ţării. Năvăleau în Principate cu suite degrabă dornice de îmbogăţire. Şi curtenii, dar şi domnul, interesat să recupereze cât mai repede „investiţia" făcută la cumpărarea tronului.

Grecizarea administraţiei de stat şi îndepărtarea boierilor pământeni din funcţiile importante au fost alt motiv de frustrare pentru elitele autohtone. Desele războaie între turci, austrieci şi ruşi duse pe teritoriul Ţărilor Române au accentuat instabilitatea. Pentru că, de cele mai multe ori, din faţa oştilor străine, domnul grec scăpa cu fuga. Pentru oamenii de rând, „vacanţa" mai lungă sau mai scurtă a tronului n-avea mare importanţă. Contau mai mult epidemiile de ciumă, aduse cel mai adesea de oştile otomane. Calamităţile naturale-cutremure, inundaţii, desele incendii-completează tabloul unui secol complicat, unde haosul şi dezorganizarea păreau a fi regula.

Cu timpul, opiniile despre fanarioţi s-au mai nuanţat, iar în timp li s-au recunoscut şi unele merite. Cei desemnaţi de sultan să ocupe tronul Ţărilor Române erau la origine diplomaţi. Grecii din Fanar reprezentau interesele sultanului în marile capitale europene. Vorbeau mai multe limbi străine, erau înzestraţi negociatori, unii posedau o cultură temeinică.

Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti, Ioan Caragea, Scarlat Callimachi s-au străduit să pună ordine în administraţie, finanţe, justiţie şi au încercat reforme. În general, cu puţin folos. Însă nici talentul diplomatic şi nici cultura înaltă nu i-au calificat pentru a ocupa tronul Ţărilor Române. Grecii din Fanar erau creştini şi ortodocşi. Aveau, aşadar, religia majoritară a populaţiei din Principate, pe care sultanul nu le-a vrut islamizate.

Cucerirea de noi teritorii presupunea costuri administrative importante pe care Poarta, intrată în declin, nu şi le mai permitea la începutul veacului al XVIII-lea. Şi a socotit că, dând Ţările Române pe mâna fanarioţilor, putea scoate maximum de profit, cu minimum de efort. 

Cele şapte taine ale Bisericii

În 1940, Constantin Rădulescu-Motru a publicat „Catehismul mititel cuprinzând dogmele şi tainele bisericii Răsăritului pentru învăţătura pruncilor", scris de Eufrosin Poteca. Lucrarea îi fusese dăruită tatălui filosofului de Poteca însuşi, şi s-a aflat în posesia familiei mai multe decenii. Radulescu-Motru a fost cucerit de claritatea şi simplitatea „fără pereche" a manualului, pe care-l considera „un giuvaer al literaturii noastre bisericeşti". Redăm, în continuare, un fragment din lecţia despre tainele Bisericii, aşa cum le erau ele explicate copiilor în secolul al XIX-lea.

„Cele şapte taine ale Bisericii Ortodoxe sunt Botezul, Mirul, Cuminecătura, Pocăinţa, Preoţia, Nunta, Maslul. Botezul e o taină, întru care, când trupul celui ce se botează se spală cu apă, atunci sufletul lui, prin credinţă se spală de păcate pentru preacuratul sângele lui Hristos, care s-a vărsat pre cruce pentru mântuirea noastră.

Prin această taină, cel ce se botează intră în soţietatea Hristianilor, care e turma lui Hristos. Însuşi Domnul Hristos a aşezat această taină, când a zis ucenicilor săi: «Ducându-vă învăţaţi toate neamurile, botezându-i pe dânşii în numele Tatălui şi al fiului, şi al Sfântului Duh».

Noi la botez ne făgăduim înaintea lui Dumnezeu să fugim de toate faptele cele rele, şi să facem cele bune, după pilda Domnului Hristos. Aceasta e ceea ce mărturiseşte cel ce se botează: că el se leapădă de Satana şi se împreună cu Hristos, adică leapădă răul şi alege binele.

Mirul e o taină, întru care, când se ung cu mir părţile trupului celui ce se botează, atunci prin credinţă se revarsă peste dânsul darurile Sfântului Duh, zicându-se de către preot cuvintele acestea: Pecetea darului Duhului Sfânt. Această ungere se face îndată după botez de către preot. Nota bene: Catolicii nu dau această ungere până nu învaţă pruncul Catehismul lor".

 

 

Sursa:www.adevarul.ro

""