Autor 7400 vizualizări


În ultimele luni, UE a devenit foarte activă în promovarea unor inițiative de anvergură în domeniul securității europene. În iunie Comisia a lansat un document de reflecție reunind trei scenarii despre viitorul apărării până în 2025. A anunțat totodată un "fond de apărare" pentru stimularea sectorului industrial de nișă de pe continent.

O parte dintre măsuri rezonează cu ideea de a spori autonomia strategică europeană, o realitate mai mult sau mai puțin grăbită de pe celălalt mal al Atlanticului, de Donald Trump. Despre câteva dintre aceste aspecte am discutat cu Luis Simon, directorul filialei de la Bruxelles al Royal Elcano Institute.

Al treilea scenariu, dar și cel mai ambițios, avansat de Comisie pare să sugereze clonarea responsabilităților NATO (inclusiv a misiunii de apărare colectivă). Este acesta un deziderat realist și înțelept pentru UE?

Nu cred că este realist ca UE să intre pe teritoriul apărării colective și nu cred că aceasta este intenția Comisiei sau a statelor membre, cel puțin nu acum. Iar dacă vorbim despre apărarea colectivă, apare imediat problema descurajării nucleare. Poți să descurajezi – și să ai o apărare credibilă – doar dacă ai capacitatea de a contracara cu aceeași monedă opțiunile adversarului pe întreg spectrul operațional: de la hibrid la război convențional la etajul nuclear. Nu e ca și cum ai putea compartimentaliza aceste secvențe. Descurajarea presupune un răspuns integrat, o infrastructură integrată de comandă și control.

Anexarea Crimeii a readus pe agenda de securitate a Europei problematica descurajării și a apărării colective. În plus, eforturile Moscovei de modernizare a arsenalului său nuclear subliniază importanța armelor nucleare pentru securitatea europeană. Implicația este că orice discuție serioasă privind autonomia strategică europeană trebuie să clarifice dilema nucleară care ridică o întrebare extrem de incomodă: dată fiind reticența larg răspândită față de o potențială umbrelă germană de descurajare nucleară, sunt Parisul și Berlinul gata să ajungă la un fel de acord de partajare/împărțire a arsenalului nuclear francez?

Puțin probabil, aș spune. Ideea autonomiei strategice naționale este adânc înscrisă în ADN-ul politic al Franței. Iar descurajarea nucleară independentă este perla autonomiei franceze. Pe de altă parte din această perspectivă Germania, s-ar putea obișnui cu ideea unei subordonări/dependențe de facto față de Statele Unite prin NATO. Dar este puțin probabil să accepte un aranjament serios privind securitatea europeană dacă rolul său ar fi redus la cel de vioară a doua în raport cu Franța și chiar cu Marea Britanie.

Cum apreciați impactul administrației Trump asupra dinamicii din interiorul Uniunii Europe, într-un moment în care de facto se conturează o Europă cu mai multe viteze, iar potențialul de scindare între Vechea și Noua Europă este tot mai ridicat?

Ideea că Trump poate acționa drept un catalizator pentru autonomia strategică europeană ia avânt. Sunt voci în Europa care spun că Trump este mult prea impredictibil și de neîncredere pentru a avea grijă de interesele europene sau pentru a i se încredința apărarea ordinii liberale internaționale. Alții argumentează că preocuparea administrației pentru burden-sharing la nivelul alianței va avea drept consecință faptul că europenii trebuie să-și intensifice propriile eforturi de apărare. Pentru ambele tabere concluzia este similară: europenii nu au altă opțiune decât să facă mai mult împreună. O astfel de dinamică nu trebuie ignorată. Ea poate fi esențială pentru o mai bună cooperare europeană în materie de securitate. Dar, în același timp, trebuie să fim conștienți de limitele unui astfel de proces.

La urma urmei, ideea că o Americă iresponsabilă sau dezangajată îi forțează pe europeni să-și asume responsabilitatea pentru propria lor securitate ar putea să redeschidă clivaje vechi pe chestiuni strategice fundamentale. O astfel de chestiune ține de exemplu de descurajarea nucleară. Iar acest lucru subliniază importanța continuă a Americii pentru securitatea europeană.

Cred că trebuie să încercăm să facem distincția între componenta strategică și cea politică. Este adevărat că Trump generează o atmosferă politică toxică în cea mai mare parte a Europei occidentale. De exemplu, dacă ne uităm la alegerile germane, cu cât ne apropiem de ziua votului, crește presiunea asupra Angelei Merkel de a se distanța de Trump și de a transmite mesaje foarte dure. O cale eficientă pentru asta este de a pune la îndoială rolul indispensabil al Statelor Unite pentru securitatea europeană și de a cere în schimb conturarea unei autonomii strategice europene.

Vedem deja acest lucru. Dar cred că toate acestea se vor schimba după alegeri, presupunând că Merkel va câștiga. Sentimentul meu este că Angela Merkel este conștientă de faptul că SUA au avut un rol-cheie în susținerea unității politice germane, a dezvoltării economice și în procesul de socializare al Germaniei la nivelul Occidentului. Ea a vorbit despre toate acestea în conferința de presă comună cu Trump la Casa Albă în urmă cu acum câteva luni.

Germania joacă un rol cheie din această perspectivă. Aș spune că, în ciuda discursului despre faptul că Trump a făcut mai mult pentru cooperarea europeană în domeniul apărării decât oricine altcineva, mă aștept ca imediat ce s-a răspândit ceața electorală din Germania, lideri cheie europeni să reafirme rolul central al Statelor Unite în securitatea Europei și în arhitectura sa geopolitică.

Luis Simón este cercetător la Institutul de Studii Europene, Universitatea Liberă din Bruxelles. Are un doctorat în relații internaționale la Universitatea din Londra (Royal Holloway College).

Interviul a fost realizat de Octavian Manea. Versiunea integrală poate fi consultată pe Defence Matters.