Autor 2397 vizualizări


Dispariţia theodosienilor de pe scena politică a orientului în anul 450 a adus cu sine modificări în metodele de legitimare ale împăratului. Creşte rolul femeilor:Marcian ajunge împărat graţie surorii lui Theodosius al II-lea, Pulcheria;Zeno ajunge împărat prin căsătoria cu Ariadna, fiica lui Leo I. Mai mult, femeile vor manevra chiar facţiuni politice proprii. Creşte şi rolul Bisericii, patriarhul de Constantinopol încoronându-l pe Marcian (sau pe Leo) pentru prima dată.

Dacă Leo s-a confruntat mai ales cu influenţa incomodă pe care o avea la curte generalul barbar Ardabur Aspar, epoca lui Zeno este una în care urzelile diferitelor grupuri de putere îi vor contesta permanent legitimitatea şi vor încerca cu orice preţ să-l răstoarne. Şi asta nu e tot:barbarii ostrogoţi nu renuntă la revolte, iar propria facţiune a împăratului este şi ea măcinată de conflicte interne. Şi să nu uităm desigur de turbulenţele religioase, căci politica monofizită imperială nu era tocmai una care prindea la public.

Legimitate şi uzurpare

Zeno îşi datora poziţia lui Leo, care apelase la ajutorul isaurienilor împotriva lui Aspar. După ce îl acuză de colaborare cu perşii, Zeno capătă titlul de comes domesticorum şi pe fata împăratului drept recompensă. Isaurienii reprezentau o contrapondere pretioasa la puterea tot mai agasantă a barbarilor. Dar problemele lui Zeno abia încep. După moartea lui Leo în 474, cu acrodul împărătesei-mamă Verina, el este ridicat la rangul de Augustus, dar trebuie să facă faţă revoltei lui Theoderic Strabo, înăbuşită de Illus, general isaurian cu un rol important în lupta pentru tron. Dar Zeno va primi o lovitură grea la moartea fiului său, pentru că împotriva sa se vor ralia toate fortele imperiului:gruparea legitimistă a Verinei, Theoderic Strabo şi chiar Illus. zeno nu prea are de ales şi fuge în Isauria.

Dar nu rămâne prea mult timp acolo căci unii duşmani i se raliază, poate dezamăgiţi de politica oscilantă a uzurpatorului Basiliscus. Illus trece şi el de partea lui Zeno, dar are un avantaj extrem de important:îl ţine prizonier pe fratele acestuia. Şi mai interesant este că o parte a ostrogoţilor trece şi ea de partea lui Zeno, care are acum plăcerea de a vedea blocul legitimist spulberat.

Este de altfel manevra preferată a împăratului:spargerea blocului duşman şi crearea propriei facţiuni. Beneficiind de ajutorul lui Armatus din cadrul legitimiştilor, Zeno revine în capitală. Apoi se întâmpă ceva bizar:îl asasinează imediat. Fie a subestimat gruparea Verinei, fie intenţiona să domine mai mult cu ajutorul barbarilor şi isaurienilor şi mai puţin prin legitimitate. Şi Illus se confruntă cu câteva atentate asupra sa, dar ele sunt mai degrabă orchestrate de împărăteasa Verina. Între isaurieni şi legitimişti se duc lupte crâncene pe plan politic. Cât despre barbari, Zeno l-a preferat pe Theoderic Amalul în locul lui Strabo, care se orientează acum spre Marcianus, fiul lui Anthemius, împărat în vest între 467 şi 472, şi al Leontiei, sora Ariadnei.

Încercarea sa de uzurpare o zădărnicesc însă trupele lui Illus, Marcianus fiind consacrat preot. Nici complotul din 480, organizat de Epinicius, fost prefect al pretoriului care încercase în trecut să-l asasineze pe Illus, împreună cu actualul prefect al pretoriului şi un magister militum nu a avut sorţi de izbândă. Gruparea Verinei nu are abilitatea lui Zeno. Dar necazurile se abat şi asupra acestuia din urmă, căci după dispariţia lui Theoderic Strabo este nevoit să încheie o înţelegere cu Th. Amalul care îl cam defavoriza:îi acorda pământ în Dacia Ripensisi şi Moesia Secunda, precum şi consulatul pentru anul 484. Un an nefast pentru Zeno, pentru că pierde sprijinul lui Illus, care iarăşi este pe punctul de a fi asasinat.

Lupta dintre facţiuni

Criza anului 484 înseamnă coagularea unei alianţe formidabile impotriva lui Zeno, la iniţiativa lui Illus, care o domina acum pe Verina, exilată în Isauria. La Antiohia se formează un pol de putere unde Illus reuşeşte să şi-i ralieze chiar şi pe satrapii armeni. Şi pe Odoacru, conducătorul barbar din Occident care fusese favorizat de Zeno. Totodată sprijină credintele deviante de la religia oficială, asta şi pentru că patriarhul oraşului era chalkedonian[1]şi împotriva politicii monofizite a lui Zeno şi a Henotikon-ului său[2]. Rebelii fac apel la religie, dar ei nu încearcă doar o secesiune, ci o preluare a puterii. Coalizând forţele ostile lui Zeno, ei găsesc alternativa în persoana lui Leontius, patricius, tot isaurian, deci potrivit pentru că nu se înlăturau isaurienii.

Dar Zeno apelează în continuare la metoda preferată:provoacă disensiuni în facţiunea isauriană. Cum în condiţiile revoltei deschise a lui Illus tactica aceasta nu mai era suficientă, Zeno se vede nevoit să apeleze la o altă grupare, de data aceasta din spaţiul balcanic:gruparea ‘tracică’ a lui Ioannes Scytha. Prin acest mic artificiu şi susţinerea lui Theodoric Amalul şi a propriului grup isaurian, Zeno a reuşit să creeze o breşă în dominaţia legitimiştilor.

Promovarea lui Ioannes Scytha s-a dovedit a fi extrem de folositoare, întrucât capacităţle sale militare au adus victoria asupra răsculaţilor. Isaurienii au trecut mai toţi de partea lui Zeno, ceea ce a ajutat foarte mult un împărat care nu se bucura nici de legitimitate, nici de sprijin din partea conducătorilor religioşi. Poziţia lui Zeno se îmbunătăţeşte şi după dispariţia din jocul urzelilor a Verine, a lui Illus şi a lui Leontius.

Nici Theodoric Amalul nu mai rezistă mult. Ostrogoţii au fost mereu o sursă de probleme, dominând persoana imperială prin manevre si presiune militară. Aşa că, cel puţin din ce ne spune Iordanes, Th. Amalul este trimis pentru a recupera Italia. Nu pare greu de crezut din mai multe motive. În primul rând Odoacru fusese un partizan al lui Illus. în al doilea rând, chiar dacă el conducea de fapt, în teorie vestul încă mai aparţinea imperiului. Şi mai era un aspect religios:după Henotikon se ajunsese la schisma dintre orient şi occident, iar împăratul avea datoria să rezolve conflictele religioase. Astfel, s-ar fi putut produce reconcilierea bisericilor şi temperarea atitudinii independente a papei.

În condiţiile absenţei autorităţii romane directe în Italia (“căderea imperiului de apus”), Zeno se vede nevoit să trateze nu cu un împărat, ci cu un şef barbar, ceea ce era de neacceptat. Odoacru nu era altceva decât un funcţionar în viziunea politică romană, un guvernator de provincie. Revenind la Theodoric, o altă cauză a debarasării de el putea fi chiar propria ambiţie imperială, care l-a obligat pe Zeno să ofere legitimitate plecării în Italia. Astfel gruparea barbară, cu loialităţi oscilante, nu mai reprezenta un pericol pentru curtea de la Constantinopol.

Combinând intriga cu prestigiul militar, împăratul din orient reuşeşte să urce pe cea mai înaltă treaptă a imperiului, şi mai mult, să se menţină acolo în pofida tuturor obstacolelor provocate de lipsa unei legitimităţi clare. Iniţial fără nicio şansă, împăratul îşi stabilizează poziţia fracturând diferitele facţiuni şi aducând una nouă, cea tracică, de unde se va ridica viitorul împărat Anastasius. Isaurienii, un grup de presiune periculos vreme de două decenii, vor fi eliminaţi în timpul domniei acestuia, dar nu definitiv.

 

Referinţe:


Peter Brown:The World of Late Antiquity AD 150–750, New York 1971;
Averil Cameron, The Later Roman Empire, AD 284-430, Cambridge, MA:Harvard University Press, 1993;
Roger Rémondonon, La Crise de l'Empire romain:De Marc-Aurèle à Anastase, Paris, 1980.



[1]Conciliul de la Chalkedon are loc în 451, la iniţiativa lui Marcian. Scopurile cuprindeau reinnoirea valabilităţii crezului niceean, afirmarea dublei naturi, umană şi divină, a lui Iisus şi combaterea ereziei monofizite, care nega natura umană.

[2]Edictul de uniune a celor două confesiuni, din 482, întocmit de patriarhul Acacius.