Autor 15048 vizualizări


În anii ‘60, Dej şi Ceauşescu au trăit tensiunile cu ţările „frăţeşti“. La îndemnul Kremlinului, vecinii vorbeau despre Ardeal, iar românii – despre Basarabia.

La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, frontierele României au suferit noi modificări. Ultimele din istoria contemporană a ţării. Nordul Bucovinei şi Basarabia au fost ocupate de Uniunea Sovietică. În schimb, Stalin a fost de acord ca Transilvania să revină, integral, României. În timpul lui Nikita Hruşciov, succesorul lui Stalin la conducerea PCUS (1953-1964), configuraţia graniţelor în Estul Europei a fost readusă în discuţie. Au fost de ajuns câteva declaraţii ale liderului de la Kremlin ca spiritele să se-nfierbânte.

În 1959, la Leipzig, cu ocazia Congresului Partidului Socialist Unit din RDG, Hruşciov anunţa dispariţia frontierelor, odată cu victoria comunismului „la scară universală". În anii următori, a făcut precizări. La o întâlnire la nivel înalt, desfăşurată la Berlin, a declarat că „România rămăsese cu un balast, cu Transilvania". Apoi, în decembrie 1963, a vehiculat ideea modificării paşnice a graniţei româno-maghiare.

Sprijin de la Marx

Declaraţiile liderului de la Kremlin referitoare la soarta Transilvaniei i-au iritat pe conducătorii PMR. Atât de tare încât, în şedinţa Biroului Politic din 26-27 februarie 1963 s-a repus pe tapet problema Basarabiei. „[Hruşciov, n.r.] se apucă şi vorbeşte la Berlin că cu (sic!) Polonia s-a înţeles, dar cu România a mai rămas un balast cu Transilvania", a declarat atunci Gheorghiu-Dej, secretarul PMR.

„Noi atât am vorbit cu Epişev: ce aţi zice voi dacă sub pretextul acesta am deschide discuţia despre Basarabia şi Bucovina de Nord, ar fi just ca în loc să combatem aceste tendinţe, să reluăm această discuţie ? Sigur n-ar fi just. Atunci voi de ce ridicaţi o astfel de problemă. Dar cine ţi-a dat mandat să faci asta. Mie niciodată nu mi-a reproşat. Am fost odată la vânătoare şi, trecând prin Transilvania, i-am spus că aici este oraşul Dej, aici este Transilvania şi mă întreabă: dar ce populaţie trăieşte aici? Eu i-am spus că trăieşte şi populaţie maghiară. El a zis: da".

Ca să-i contracareze pe sovietici, liderii comunişti români l-au invocat pe Karl Marx. În 1964, s-a publicat în regim de urgenţă volumul „Însemnări despre români:manuscrise inedite". Până atunci fusese păstrat în biblioteci, la „Secret", deoarece recunoştea apartenenţa Basarabiei la România şi critica raptul teritorial din 1812. Dacă oficialii români s-au ferit să discute public condiţiile în care s-a pierdut provincia dintre Prut şi Nistru, au făcut-o în schimb chinezii.

Se amestecă şi chinezii

În anii 1960, în „Jenminjibao", oficiosul Partidului Comunist Chinez, s-au publicat articole pe această temă. Iar la o întâlnire sindicală, Mao Zedong a amintit suferinţa României pricinuită de pierderea Basarabiei. Părerea lui Mao au auzit-o fruntaşii PMR chiar la Beijing, în timpul vizitei unei delegaţii din care a făcut parte şi Nicolae Ceauşescu (martie 1964).

La întoarcere, comuniştii români au făcut o escală în URSS, pentru o întrevedere cu Nikita Sergheevici Hruşciov. Conducătorul PCUS se relaxa în localitatea Gagra, la poalele Munţilor Caucaz, la câţiva kilometri de litoralul Mării Negre.

Întâlnirea a avut loc la 15 martie 1964, la Piţunda. „La un moment dat, Hruşciov a adus vorba despre momentul în care chinezii au spus că sovieticii ne-au luat Basarabia", a povestit, după 1990, Ion Gheorghe Maurer, şeful delegaţiei (Maurer şi lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României, Cluj-Napoca, Dacia, 2001). „Eu am tăcut. «Ce le-ai răspuns?», m-a întrebat Hruşciov. «Ce puteam să le răspund ?», am zis eu. Ceea ce însemna:«Ne-aţi luat-o!» Hruşciov n-a mai zis nimic. Ce să mai fi zis? Amândoi ştiam de partea cui este dreptatea, dar noi nu eram sub puterea dreptăţii, ci a lor".

Plebiscit pentru soarta Basarabiei

În arhivele PCR s-a păstrat stenograma convorbirii de la Piţunda. După ce a trecut în revistă diferendurile de la frontiera dintre China şi URSS, Hruşciov a pus degetul pe rană. „Să luăm de pildă Basarabia", a spus el. „Eu cred că nu trebuie să discutăm despre această chestiune. Atunci, în ţările socialiste ar trebui să se facă un plebiscit.

Dacă românii ar ridica această problemă, eu personal aş fi pentru plebiscit şi să lăsăm popoarele să hotărască unde vor să aparţină. Numai că aceste probleme se ridică pentru alte ţări. De exemplu, graniţa cu Polonia. Numai să se pună o asemenea problemă şi imediat ucrainenii şi bieloruşii se vor ridica şi ei. (...) Graniţa României cu Ungaria;sunt multe probleme care apar în legătură cu aceasta". În schimb, Hruşciov propunea ca graniţele să se schimbe doar cu acordul popoarelor implicate.

Horthy, în librării

Pentru a-i întărâta pe români, Uniunea Sovietică a încurajat Ungaria să rediscute statutul Transilvaniei. Interesul crescând al sovieticilor pentru istoria Ardealului i-a pus pe gânduri pe liderii români. Elocventă este poziţia lui Dej, Ceauşescu şi a celorlalţi lideri ai partidului, când s-au reeditat - inclusiv la Moscova - memoriile amiralului Horthy.

În 1963, în librăriile maghiare au apărut, într-o nouă ediţie, însemnările conducătorului interbelic Miklos Horthy. Gheorghiu-Dej a propus traducerea volumului, pentru uzul activiştilor („să le aibă la îndemână"). Liderul PMR era convins că tonul naţionalismului maghiarilor îl dăduse de fapt Hruşciov, căci vizitase în mai multe rânduri Budapesta.

Dej intuia bine interesul conducerii RP Ungare pentru problemele naţionale. „Eu sunt de acord că poţi face orice pentru a câştiga bunăvoinţa poporului maghiar mai ales după stările de lucruri din 1956, poţi face orice, dar nu pe seama celorlalţi", a spus el în şedinţa Biroului Politic din 20 ianuarie 1964.

Ceauşescu s-a prins şi el în discuţie. „Noi trebuie să pregătim materialul, dar cred că ar trebui să avem în vedere la problema aceasta, ceea ce reiese clar, că ungurii nu numai în ţară, dar şi în Uniunea Sovietică şi în alte părţi desfăşoară de vreo doi ani sistematic o activitate de masă şi tot ceea ce noi auzim sunt lucruri adevărate. Ei duc o activitate sistematică", opina secretarul CC. Cu „scop bine precizat". 

"Când ne-am întors din China, în martie 1964, ne-am întâlnit şi cu el. Şi între alte probleme, am discutat şi problema Basarabiei."

Nicolae Ceauşescusecretar PMR

Români deznaţionalizaţi la sud de Dunăre

Todor Jivkov, fostul lider comunist al Bulgariei

Nici relaţiile cu statul vecin de la sud de Dunăre nu erau prea bune. Cel puţin aşa reiese dintr-un memoriu trimis lui Gheorghiu-Dej de Ambasada RPR din Sofia (25 iulie 1960). Mihai Roşianu, reprezentantul diplomatic al României, reclama „linia politică a şovinismului bulgar de deznaţionalizare a minorităţilor naţionale". După ce a citit raportul, Dej l-a adnotat, în stilu-i caracteristic, cu diverse culori. Notiţele sugerează că acţiunea autorităţilor bulgare l-a interesat deosebit pe secretarul PMR.

Conform raportului întocmit de ambasador, cetăţenii de origine străină erau obligaţi să-şi schimbe numele şi să se declare bulgari. Ţiganii şi turcii au fost primii vizaţi. Nici românii şi grecii nu o duceau mai bine, se pare. RP Bulgară a refuzat înfiinţarea şcolilor cu limba de predare maternă. Gheorghiu-Dej a solicitat procurarea tuturor materialelor care dezvăluiau politica statului bulgar. Îi trebuiau dovezi pentru eventuale discuţii pe temă cu omologul său Todor Jivkov. În recensământul populaţiei din 1956, românii nu figurau deloc, nefiind recunoscuţi ca minoritate naţională.

Din informaţiile comunităţii, peste Dunăre existau 92 de localităţi cu români, mai ales în regiunile Vidin, Nicopole, Şiştov. „Minoritatea română nu este tratată ca celelalte minorităţi naţionale din RP Bulgaria", se plângea diplomatul. „De ce oare?", nota, cu roşu, pe margine, Gheorghiu-Dej. Unii români erau de-a dreptul persecutaţi.

Bunăoară, din memoriu aflăm că profesorului Morărescu i s-a cerut să-şi schimbe numele în Melnicearov. Cei care cereau deschiderea de şcoli româneşti erau, şi ei, prigoniţi. Atanase Petrache, fost secretar al Comitetului de Partid din comuna Vrîf, a fost eliberat din funcţie. La fel şi Niţă Grigore, fost prefect al judeţului Vidin după război. Unii se plângeau de respingerea, fără motiv, la concursurile pentru admiterea în învăţământul superior.

Mulţi elevi români pierdeau examenele fiind slab pregătiţi la limba bulgară. „Întrebăm dacă putem trece odată pentru totdeauna în România sau să devenim cetăţeni români pe teritoriul bulgar, dar să avem şcoli româneşti în care să se înveţe limba literară română", scria autorităţilor bulgare Ivan Vasilev Colev, din comuna Beloslav, Regiunea Varna. 

Se fereau de basarabeni

Pe ambasadorul român la Moscova, Mihai Dalea (foto), vizitele în teritoriu, prin Uniunea Sovietică, l-au dus până în îndepărtatul Extrem Orient. La un moment dat, oficialul Inturistului care-l însoţea i-a semnalat existenţa unui sat de moldoveni. „Uite acum ajungem într-o comună Moldoveanca, în care trăiesc moldoveni, vorbesc româneşte", i-a spus sovieticul. Numai că, de-acasă, diplomaţii români fuseseră instruiţi să se ferească de vreun contact cu fraţii de peste Prut. Oriunde s-ar fi aflat, chiar şi pe continentul asiatic. Evitau astfel oss potenţială acuzaţie de racolare a cetăţenilor sovietici.

Dalea a relatat episodul care l-a pus în mare încurcătură, într-o şedinţă a Comitetului Central, în 8 martie 1963:„Am ajuns în comuna aceea cam aproape de graniţa chineză, într-un deşert cuprins între Alma Ata şi Frunze, unde nu prea sunt sate şi acolo am întâlnit moldoveni.

Eu n-am vrut să mă opresc, pentru că am considerat că nu este just să mă amestec". Pe durata vizitei, ambasadorul a rămas în maşină. Dar primul secretar al ambasadei a coborât din vehicul, ca să-i cunoască pe săteni. La auzul limbii materne, basarabenii au început să plângă. Speriat, Dalea a ordonat şoferului să pornească motorul. Din spusele ambasadorului român, atât cât văzuse din maşină, basarabenii - chiaburi deportaţi din satele de baştină - nu aveau de nici unele. „N-aveau acolo nimic, erau aruncaţi, nici şcoală, nici nimic; copiii nici nu mai ştiau de acum româneşte".