Unirea de la 1859 şi Marile Puteri: congrese, convenţii, decizii.

După mai bine de două secole jumătate de la prima încercare de unificare a românilor într-un singur stat – nu în concepţia sa modernă, naţionalistă, ci în cea specifică epocii de la 1600 – generaţia de la 1848, instruită în marile universităţi europene, pătrunsă de spiritul vremurilor şi hotărâtă să depăşească toate barierele politice ridicate de conjunctura internaţională pentru împlinirea dezideratului – Unirea, reuşea, în 1859, să pună piatra de temelie a României moderne.

Urcarea pe tronul de la Bucureşti, la 24 ianuarie 1859, a lui Alexandru Ioan Cuza încheia un proces complex, care se întinsese pe durata a trei ani, între încheierea Războiului Crimeii (1853-1856), ce marca înfrângerea Rusiei şi diminuarea considerabilă a rolului jucat de Imperiul Țarist în destinul Principatelor şi actul de voinţă al românilor, la 5 şi 24 ianuarie 1859. Actul de unire a eludat cu dibăcie şi în deplin consens opoziţia Marilor Puteri, a consfinţit, în pofida prevederilor restrictive ale Convenţiei de la Paris, Unirea de facto a Principatelor prin alegerea unui singur domnitor la Iaşi şi la Bucureşti. 

În iulie 1856, în locul domnitorilor celor două Principate (Barbu Ştirbei şi Grigore Alexandru Ghica), cărora li se încheia perioada de şapte ani de domnie hotărâtă prin convenţia de la Balta-Liman (1849), sunt numiţi caimacami (locţiitori domneşti): în Ţara Românească – Alexandru Dimitrie Ghica, fost domn regulamentar, iar în Moldova – boierul Teodor Balş. Turcofil, conservator şi separatist, sprijinit de Viena şi Istanbul, Balş reintroduce cenzura, interzice presa unionistă şi persecută pe membrii Partidei Naţionale. Îi succede, în urma decesului, ultraconservatorul Nicolae Conachi-Vogoride. Începând cu luna octombrie 1856, reprezentanţii puterilor garante au început să dezbată cu dregătorii otomani conţinutul firmanului electoral în temeiul căruia urmau să fie aleşi deputaţii în Adunările ad-hoc. Discuţiile nu s-au încheiat decât la 26 decembrie/7 ianuarie 1857, când proiectul a întrunit consensul, după ce găsiseră soluţii atât în ceea ce privea delimitarea noii frontiere din sudul Basarabiei dintre Rusia şi Moldova cât şi în problema retragerii trupelor de ocupaţie austriece din Principate şi a flotei britanice din Marea Neagră.

Firmanul, aprobat de sultan la 14/26 ianuarie 1857, a fost comunicat într-un cadru solemn la Bucureşti şi la Iaşi. După ce documentul electoral a fost cunoscut şi a luat sfârşit ocupaţia străină în ambele Principate, mişcarea naţională şi-a intensificat activitatea, şi-a diversificat formele de organizare şi a conturat un program. În capitalele ambelor ţări s-au alcătuit comitete electorale centrale ale Unirii, care au supravegheat şi îndrumat mişcarea în judeţe şi ţinuturi şi, în acelaşi timp, au acţionat în conlucare cu fruntaţii unionişti din cealaltă ţară, ca şi cu fruntaşii revoluţionari din exil. Unioniştii moldoveni îşi propuneau să realizeze Unirea Principatelor, obţinerea netralităţii noului stat – după exemplul Belgiei – şi a confirmării autonomiei sale, un prinţ ereditar dintr-o dinastie străină, dar aparţinând unui stat limitrof şi o Adunare care să reprezinte interesele întregii naţiuni.

În Ţara Românească, conducerea Partidei Naţionale a adoptat un program în bună măsură identic în punctele esenţiale celui moldovean. La 7/19 iulie 1857 au început alegerile pentru Adunarea ad-hoc din Moldova, falsificate de caimacamul Nicolae Conachi-Vogoride. Puterile Garante au adresat note de protest, urmate chiar de ruperea relaţiilor diplomatice cu Poarta, tensiunea internaţională fiind deosebit de gravă. Pentru evitarea unui nou conflict armat, în ziua de 29 iulie/9 august 1857 a avut loc, la Osborne, întâlnirea dintre Napoleon al III-lea şi regina Victoria. Marea Britanie a acceptat anularea alegerilor şi s-a angajat, alături de Franţa, să pretindă acelaşi lucru Imperiului Otoman; în schimb, Franţa se mulţumea cu o unire administrativă, cu instituţii similare, renunţând însă la varianta unirii sub un prinţ străin.

Noile alegeri, din august (Moldova) şi septembrie (Ţara Românească) s-au soldat cu o majoritate unionistă în Moldova şi una conservatoare în Ţara Românească. Este evident că Adunările ad-hoc din 1857 au dar prilej afirmării unei noi atitudini a românilor. Tratatul de la Paris a creat un nou statut internaţional pe care românii, mai exact reprezentanţii lor, au ştiut să-l folosească pentru a-şi afirma cu energie drepturile, a pretinde abandonarea vechiului sistem de relaţii cu puterea suzerană, dar şi cu celelalte puteri şi pentru a reclama dreptul lor de deplină autonomie şi chiar, în perspectivă, de neatârnare deplină.

Decizia Convenţiei de la Paris de a nu acorda Unirea (titulatura unificatoare – Principatele Unite - ascundea separaţia) a fost primită cu lipsă de entuziasm în Principate. Fruntaşii mişcării naţionale au ştiut însă să folosească cu pricepere situaţia creată. A fost inaugurată o foarte dură campanie electorală, deşi aparent era vorba doar de un cerc limitat de alegători, însumând doar câteva mii de oameni. În realitate, în atmosfera efervescentă care continua, naţiunea se considera mai departe implicată în tot cursul evenimentelor şi ea avea să-şi dovedească forţa şi eficenţa, deopotrivă. Dacă în Ţara Românească împrejurările nu păreau să favorizeze îndeplinirea obiectivelor naţionale, în Moldova domnea o atmosferă optimistă. Când, la 28 decembrie 1858/9 ianuarie 1859, au fost deschise lucrările Adunării Elective, mulţimea i-a salutat pe deputaţi cu strigăte de „Trăiască Unirea!”. Partida Naţională dispunea de majoritate în Adunarea Electivă, dar compoziţia ei era eterogenă şi ea nu avea, până aproape de momentul alegerii domnului, un candidat propriu. Dar interesele naţionale s-au dovedit a fi mai puternice decât legăturile şi interesele personale, iar în ziua hotărâtoare de 9/17 ianuarie 1859, când Adunarea Electivă s-a întrunit pentru a-l alege pe domn, Alexandru Ioan Cuza a întrunit unanimitatea voturilor celor 48 de deputaţi prezenţi.

Victoria reputată în Moldova a reprezentat, fără îndoială, un puternic stimulent pentru reprezentanţii aripii radicale a Partidei Naţionale din Ţara Românească. Aici conservatorii obţinuseră, în urma alegerilor, majoritatea mandatelor. În principiu, nici unul dintre candidaţii la domnie nu respingea Unirea, în eventualitatea în care aceasta s-ar fi realizat sub sceptrul său. În condiţiile create, Partida Naţională a apelat la sprijin popular, ca ultimă soluţie pentru a asigura victoria cauzei naţionale.

În pofida măsurilor restrictive, când Adunarea Electivă şi-a deschis lucrările, la 22 ianuarie/3 februarie 1859, sediul reprezentanţei naţionale era înconjurat de o mare mulţime, care timp de trei zile s-a manifestat şi a acţionat la îndemnul grupării liberal-radicale. În dimineaţa zilei de 24 ianuarie/5 februarie, deputaţii Partidei Naţionale urmau să propună alegerea domnitorului Moldovei, într-o şedinţă secretă a Adunării. Ipoteza unei duble alegeri fusese prevăzută în cercurile diplomatice încă din cursul ultimelor luni ale anului 1858. De ea aminteşte consulul general austriac, ministrul de Externe al Austriei, consulul Angliei la Iaşi, ministrul Belgiei la Viena şi alţi diplomaţi. În dimineaţa zilei de 24 ianuarie, într-o şedinţă secretă, reprezentantul Partidei Naţionale, pledând în favoarea principiului Unirii şi subliniind legalitatea actului, în conformitate cu „spiritul Convenţiei”, a propus alegerea lui Alexandru Ioan Cuza şi ca domn al Ţării Româneşti. Deputaţii majorităţii conservatoare, care nu erau străini de cauza Unirii, au acceptat să renunţe la candidaţii lor, dându-şi votul lui Cuza. Reveniţi în şedinţă publică, într-o atmosferă de entuziasm patriotic care a făcut o vie impresie chiar şi în rândul adversarilor străini ai Unirii, toţi cei 64 de deputaţi l-au consacrat pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al Ţării Româneşti. Se încheia astfel, după expresia lui Ion Ghica, „una din cele mai frumoase pagini ale istoriei noastre”. Dubla alegere a fost recunoscută de ansamblul puterilor garante şi de puterea suzerană, dar condiţionată numai pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi cu menţinerea separaţiei politico-administratice a celor două ţări.

Războiul „uitat” al Crimeii 

Reprimarea revoluţiilor de la 1848 părea să îndepărteze, pentru foarte mult timp, împlinirea idealurilor paşoptiste. Consolidată în rolul de „jandarm al Europei”, Rusia era atotputernică, iar Moldova şi Ţara Românească păreau condamnate să rămână sateliţi ai Petersburgului. Dar previziunile geopolitice şi întregul context politic şi militar au fost profund modificate de Războiul Crimeii (1853-1856), încheiat cu înfrângerea Rusiei. Victoria coaliţiei franco-anglo-turco-piemonteze a adus un nou raport de forţe în Europa şi au lipsit Rusia de mijloacele de intervenţie în Principatele dunărene.

Războiul Crimeii reprezintă unul dintre acele momente din istorie pe cât de importante, pe atât de puţin cunoscute. Este conflictul care a schimbat balanţa puterilor în Europa, slăbind Rusia, întărind (cel puţin pentru o scurtă perioadă) Imperiul Otoman şi care a făcut din Franţa cea mai importantă forţă militară europeană, în timp ce Marea Britanie a rămas forţa navală cea mai însemnată. Austria şi-a mărit puterea şi prestigiul, atât Germania cât şi Italia au obţinut unificarea mult aşteptată, iar Statele Unite, care nu au fost doar un observator inocent al războiului, şi-au folosit relaţiile de prietenie cu Rusia pentru a intra în posesia teritoriilor Alaska şi Hawaii. Pentru istoricii militari conflictul e cu atât mai important; în ciuda celor afirmate de anumiţi istorici ai Războiului de Secesiune american, a fost primul suficient de bine documentat de către fotografi, primul care a avut loc în epoca telegrafului, căilor ferate şi vapoarelor cu aburi, primul în care minele au jucat un rol important în bătăliile navale şi primul care a propus utilizarea majoră a armelor chimice. Au existat până şi planuri pentru un submarin şi un tanc. E cel dintâi război despre care avem informaţii destul de bogate despre activităţiile cotidiene ale armatelor care au purtat bătălii brutale din tranşee sau faţă în faţă, despre cavalerişti care s-au înfruntat individual şi au şarjat artileria inamică, despre soldaţi, marinari şi civili care au îndurat un an de asediu susţinut.

A fost cel mai sângeros război din epoca modernă până la declanşarea Primului Război Mondial. Totalul pierderilor nu va fi cunoscut niciodată cu exactitate, dar probabil că a depăşit un milion de morţi, la care se adaugă un număr necunoscut de bărbaţi, femei şi copii rămaşi schilozi pe viaţă din cauza rănilor sau a bolilor suferite. Probabil în dreptul ruşilor se poate consemna aproape o jumătate de milion de victime omeneşti, iar turcii au suferit pierderi similare. Franţa a pierdut probabil 100.000 oameni, Marea Britanie peste 25.000, iar Italia în jur de 2000. Magnitudinea acestor pierderi pare cu atât mai înspăimântătoare având în vedere populaţia mondială de la momentul respectiv. Planeta era locuită de 1,2 miliarde de oameni, mai puţin decât populaţia actuală a Chinei şi a Indiei. În anul 1850, în Statele Unite trăiau doar 23 de milioane de oameni (deşi până la 1860 aveau să fie 31 de milioane); în Marea Britanie 26 de milioane, iar în Franţa 35 de milioane. Populaţia întregului Imperiu Otoman era de numai 25 de milioane, iar vastul Imperiu Rus avea doar 60 de milioane.

Industrializarea de la mijlocul secolului al XIX-lea a adus suferinţă pentru milioane de săraci din oraşele lumii şi speranţe pentru unii, dar progresele tehnologice rezultate au schimbat faţa războiului. Cu excepţia majorităţii trupelor ruseşti şi turceşti, soldaţii erau dotaţi acum cu puşti produse în serie, care puterau omorî la distanţe de peste un kilometru şi jumătate, faţă de muschetele cu ţeavă lisă, care aveau bătaie mică, incapabile să ucidă la distanţe de peste 100 de metri. În plus, puştile noi puteau trage de două ori mai repede decât cele vechi. Artileria putea să proiecteze acum la distanţe de câţiva kilometri obuze explozive grele de 100 de kilograme. Armele noi ucideau cu atâta eficienţă de la depărtare, încât războiul n-avea să mai fie niciodată la fel; în acelaşi timp, medicii nu erau încă în stare să împiedice nenumăratele decese cauzate de răni şi boli. Vapoarele propulsate cu aburi şi căile ferate au micşorat lumea (cât să o poţi ocoli în 80 de zile...) în timp ce telegraful a legat guvernele cu comandanţii militari de pe câmpul de luptă. Pentru prima dată, presa a adus la cunoştinţa marelui public evenimentele mondiale la scurt timp după ce se petrecuseră, deoarece corespondenţii ziarelor îşi puteau transmite reportajele şi articolele prin telegraf direct de la locul faptei. Graţie largii circulaţii a gazetelor şi prezenţei pe front a corespondenţilor de război, lumea avea să afle despre preţul conflictului mai multe decât ştiuse vreodată până atunci, şi asta înainte ca războiul să ia sfârşit.

„Problema orientală” 

Dintre războaiele care puteau fi evitate cu uşurinţă, Războiul Crimeii ocupă cu siguranţă un loc fruntaş. Desigur, între Rusia şi Imperiul Otoman continuau să existe vechi tensiuni. Cele două imperii aveau o istorie de confruntare şi Rusia îşi dorea în continuare accesul la Marea Mediterană prin strâmtorile Dardanele şi Bosfor controlate de turci, deoarece comerţul rus, şi odată cu el, puterea Rusiei erau limitate de gheaţa care închidea jumătate de an porturile ruseşti de la Marea Baltică la Orientul Îndepărtat. Ura religioasă dintre creştini şi musulmani a fost, de asemenea, un vector. Nu erau însă motive suficiente pentru un nou război, pentru care resposabil a fost, în mare parte, ţarul Nicolae I.

Când popoarele Europei de Est s-au ridicat în 1848-1849 împotriva Austriei, Rusia a intervenit în mod brutal; neliniştită de creşterea tensiunilor în această zonă, Europa Occidentală a început să se concentreze asupra a ceea ce avea să se numească „problema orientală”. Marea Britanie a devenit tot mai ostilă faţă de ţarul autocrat Nicolae I, deoarece credea – greşit, după cum s-a dovedit – că acesta intenţiona să înainteze spre sud, „pentru a smulge India din strânsoarea sa colonială”. Concurenţa dintre ruşi şi britanici devenise atunci atât de deschisă, încât era cunoscută sub denumirea de „marele joc”. Exporturile masive de cereale ruseşti afectaseră comerţul britanic din toată lumea, iar comerţul cu Imperiul Otoman a devenit o altă sursă de discordie dintre cele două puteri. Ca şi Marea Britanie, Franţa îşi dezvolta relaţii comerciale cu guvernul turc, pe care expansiunea rusă le-ar fi ameninţat. Concurenţa dintre ruşi şi britanici pentru controlul Mediteranei, Indiei şi Orientului Mijlociu crescuse şi devenise o preocupare vitală atât pentru statele respective, cât şi pentru Imperiul Otoman. Francezii erau implicaţi şi ei destul de serios.

Cu toate astea, incidentul care a împins spre războiul Crimeii a fost atât de banal, încât a părut ridicol chiar şi în momentul respectiv. În 1850, preoţii greco-ortodocşi şi romano-catolici din aşezările sfinte Ierusalim şi Betleem, aflate sub protecţia otomanilor, au început să se certe din cauza unor motive obscure (nu din perspectivă religioasă!), cum ar fi care dintre ei să intre primul în anumite locuri creştine sfinte, care dintre ei să intre prin care uşă, cine să păsteze cheile respective şi cine să aibă accesul principal la Ieslea Sfântă. Vaticanul a ignorat conflictul, poate din cauza rarităţii pelerinilor romano-catolici în Ţara Sfântă, însă călugării greco-ortodocşi, care megeau frecvent în pelerinaje, au apelat nemulţumiţi la ţar. Mereu dornic să-şi consolideze rolul trandiţional de protector al creştinilor din Imperiul Otoman, Nicolae I, serios, încruntat şi înalt de 1.93 m, a cerut ca oficialii turci să-i acorde dreptul de a proteja interesele minorităţii creştine în Imperiul Otoman şi ale miilor de ruşi ortodocşi care mergeau anual în pelerinaj la Ierusalim.

Desigur, acesta a fost doar un pretext. Motivaţiile au fost profunde, iar înfrângerea Rusiei a schimbat radical echilibrul geopolitic pe bătrânul continent. Şi, cel mai important din perspectiva noastră, statutul internaţional al Moldovei şi Ţării Româneşti a devenit o problemă a echilibrului european. Importatoare de grâne româneşti, Marea Britanie dorea să scoată circuitul cerealier de sub ameninţarea interceptării sale de către Rusia, stăpână a Deltei Dunării. În acelaşi timp, libertatea de navigaţie pe Dunăre şi crearea unei zone tampon durabile între Rusia şi Imperiul Otoman îndreptau interesul marilor puteri europene asupra statutului Principatelor dunărene. După cum aprecia regretatul Florin Constantiniu, aşa cum drumurile de negoţ au jucat un însemnat rol în apariţia statelor medievale Ţara Românească şi Moldova, tot astfel libertatea de navigaţie pe Dunăre, pusă sub control internaţional, a îndeplinit o funcţie esenţială în crearea statului român modern.

Congrese, convenţii, decizii.  

La 18 februarie/2 martie 1855 ţarul Nicolae I a murit, ceea ce a oferit succesorului său, Alexandru al II-lea, posibilitatea unei încetări a luptei armate. După căderea Sevastopolului, la 27 august/8 septembrie 1855, calea către pace a fost deschisă. În presa europeană se vânturau diferite ipoteze referitoare la prinţul străin care ar fi asumat conducerea Principatelor; se vorbea de un prinţ german, de altul aparţinând dinastiei de Savoia ori de eventualitatea ocupării tronului de către arhiducele austriac Albrecht; la începutul anului 1856 a mai fost adăugată şi ipoteza ducelui de Cambridge. Erau simple zvonuri sau ipoteze, care însă dovedeau interesul pronunţat al marilor puteri pentru reglementarea statutului principatelor.

La 30 ianuarie//11 februarie 1856 s-au întrunit la Constantinopol reprezentanţii diplomatici ai Marii Britanii, Austriei şi Franţei cu cei ai Porţii, pentru a discuta problema viitoarea reorganizări a Principatelor. Deşi s-a decis înlăturarea Regulamentului organic, pe de altă parte cele două ţări au fost declarate „parte integrantă a Imperiului Otoman, beneficiind de „o administraţie separată şi independentă”. S-a decis alegerea viitorilor domni pe viaţă dintr-o listă de trei candidaţi. Noul statut fundamental urma să fie elaborat de o comisie moldo-valahă, la Constantinopol. Aşa cum era de aşteptat, protocolul a provocat reacţii puternice, în special în ceea ce priveşte Principatele „parte integrantă” a Imperiului Otoman.

Când Congresul de Pace de la Paris şi-a inaugurat lucrările, la 13/25 februarie 1856, din prima şedintă s-a luat în dezbatere în proiectul de preliminarii chestiunea Principatelor, cu obiectivul de a înlătura protectoratul Rusiei, menţinerea suzeranităţii Porţii, restituirea de către Rusia a unei părţi din teritoriul anexat în 1812, începând chiar de la Hotin şi o reorganizare „conformă necesităţilor şi dorinţelor populaţiilor”; nu era uitată nici instituirea noului regim internaţional al Dunării şi nici neutralitatea Mării Negre. La 25 februarie/ 8 martie, problema românească a revenit în discuţie, nu numai traseul noului hotar în Basarabia (care se va accepta prin consens două zile mai târziu) ci şi problema Unirii, idee respinsă de Aali Paşa şi de Buol-Schauenstein (Austria), dar susţinută, cu argumente, de reprezentanţii celorlate mari puteri.

Semnarea Tratatului de ansamblu s-a realizat la 18/30 martie 1856, iar ratificarea sa a avut loc la 15/27 aprilie 1856. Documentul prevedea neutralitatea Mării Negre, interzicându-se astfel prezenţa militară a Rusiei în zonă, a hotărât internaţionalizarea cursului Dunării prin instituirea unei comisii europene, care urma să aibă în grijă cursul fluviului de la Isaccea la vărsarea în Mare şi o comisie a riveranilor (din care urmau să facă parte şi cele două principate româneşti pentru cursul în aval de Isaccea) şi a hotărât „rectificarea” frontierei basarabene, prin cesiunea teritoriului respectiv Moldovei, care obţinea controlul gurilor Dunării. Cele două Principate rămâneau sub suzeranitatea Porţii şi erau supuse garanţiei celor şapte puteri. Poarta se obliga să le respecte „administraţia independentă şi naţională, ca şi deplina libertate a cultului, a legislaţiei, a comerţului şi a navigaţiei”. Se mai decidea constituirea unei comisii speciale a puterilor căreia avea să-i revină şi să informeze asupra stării celor două ţări şi să propună temeiurile viitoarei lor reorganizări. Câte un divan ad-hoc, reprezentând, prin membrii săi, interesele claselor întregii societăţi, urma să fie convocat în fiecare ţară pentru a exprima dorinţele populaţiei. Printr-o convenţie specială, puterea suzerană şi puterile garante urmau să fixeze noul statut al Principatelor, cărora li se acorda şi dreptul de a se apăra cu câte o armată naţională, orice acţiune de intervenţie a Porţii fiind supusă unui prealabil consens al puterilor garante.

Aşa cum precizam, falsificarea alegerilor în divanurile ad-hoc a dus la întâlnirea de la Osborne dintre împăratul francezilor şi regina Victoria din vara anului 1857, fiind găsită soluţia de compromis. Marea Britanie accepta anularea alegerilor şi se angaja ca, alături de Franţa, să pretindă acest lucru Imperiului Otoman, iar Franţa se mulţumea cu o unire administrativă, cu „instituţii organice similare”, renunţând însă la varianta unei uniri sub un prinţ străin. A fost însă vorba de un compromis de moment, deoarece în 1866, Franţa avea să susţină România în realizarea acestui obiectiv. Imperiul Otoman a fost nevoit să anuleze alegerile falsificate şi chiar să dea dispoziţii caimacamului Vogoridi de a se situa, în perioada următoare, pe o poziţie nepartizană. Confruntarea internaţională a fost evitată. Dar nu întâmplător sultanul considera, potrivit unei corespondenţe primite din Constantinopol de „L`Indépendance Belge”, că „Unirea Principatelor va antrena într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat emanciparea succesivă a tuturor provinciilor creştine care aparţin Turciei europene”.

După reluarea adunărilor ad-hoc, comisia de informare a marilor puteri şi-a întocmit raportul (cum era de aşteptat, nu în deplină înţelegere) şi l-a înaintat Conferinţei de la Paris, care s-a deschis la 10/22 mai, încheindu-şi lucrările la 7/19 august 1858, când a fost semnată de toţi participanţii. Acest act, devenit noul statut fundamental al Principatelor, avea un caracter heteroclit, cu dispoziţii foarte revoluţionare amestecate cu altele retrograde.

Convenţia dezvolta articolele din Tratatul de la Paris referitoare la Moldova şi Ţara Românească, dar însuma şi unele stipulaţii care rezultaseră din constatările Comisiei de informare sau din lucrările Adunărilor ad-hoc. Menţinute sub suzeranitatea Porţii şi sub „garanţia colectivă” a puterilor, cele două ţări urmau „să se administreze liber şi în afara oricărei ingerinţe a Înaltei Porţi”, purtând denumirea de „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”, separaţia administrativ-politică fiind însă menţinută mai departe. Fiecare principat urma să fie condus de un domn şi miniştrii săi, ultimii supuşi responsabilităţii ministeriale. Puterea legislativă trebuia să fie exercitată colectiv de domn, Adunarea electivă din ţara respectivă şi Comisia centrală nou instituită, comună Principatelor. Puterii judecătoreşti trebuia să i se asigure neatârnarea, realizându-de „progresiv” şi inamovibilitatea magistraturii. Domnul urma să fie ales în fiecare ţară „pe viaţă” de către Adunarea electivă.

Din nou, ca şi în 1856 şi într-un mod de altfel firesc, Puterile Garante s-au dovedit, aşa cum afirma un contemporan, „nişte părinţi adoptivi care nu se puteau înţelege asupra viitorului copiilor ce le fuseseră daţi în grijă”. Problemele româneşti au fost ample şi, de obicei, dezbătute fără o înţelegere profundă. Nu s-a putut ajunge la un consens în privinţa Unirii, deşi aceasta fusese cerută de cele două Adunări ad-hoc. Soluţia la care marile puteri au ajuns – Convenţia de la Paris – a fost un compromis care a dat naştere unei situaţii paradoxale: o titulatură unificatoare – Principatele Unite – în spatele căreia se ascundea separaţia, fiind menţinuţi doi domni, două guverne, două administraţii şi două adunări legislative. Totuşi, în convenţia realizată au pătruns şi unele stipulaţii „unioniste”, de care am amintit. Salvatoare pentru mişcarea naţională românească avea să se dovedească prevederea prin care se stabilea o egalitate de drepturi pentru locuitorii celor două Principate.

„Actul energic al întregii naţiuni române”, după cum justificat se exprima Mihail Kogălniceanu, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a reprezentat concretizarea eforturilor generaţiei paşoptiste, evenimentul reflectând şi abilitatea prin care elita e reuşit să-şi exprime sentimentele patriotice printr-o soluţionare curajoasă şi inteligentă în egală măsură a unei probleme fundamentale pentru existenţa istorică a românilor dar care, totodată, devenise şi una de interes european. Europa a deschis uşa, iar românii, prin reprezentanţii lor, au fost cei care au dus până la capăt procesul de unificare.