Autor 42954 vizualizări


Dacã ceri unui copil sã-ţi deseneze o hartã a lumii, îşi va pune propria casã în centru, dupã care va trasa cartierul, apoi oraşul, apoi ce mai cunoaşte din împrejurimi, evoluând de la un grad mare de detaliere pânã la vagul imaginaţiei care îmbinã adevãrul cu fantasticul…în aceeaşi logicã se încadreazã şi reprezentãrile greco-romane asupra lumii.

De pildã, o hartã mesopotamianã înfãţişeazã un pãmânt circular, înconjurat de un ocean plin de mistere. Babilonul era considerat centrul acestui univers, iar ziguratul sãu, faimosul Etemenanki, fundaţia cerului şi pãmântului. Egiptenii, fenicienii, hitiţii şi evreii au dezvoltat concepţii asemãnãtoare. Autorul “Epopeii lui Ghilgameş” îl localiza pe monstrul Humbaba în vestul extreme, la fel cum autorul textului biblic “Iona” scria cã profetul s-a refugiat tot în vestul extrem, unde a fost devorat de o creaturã marinã gigantã.

Nici grecii nu fac excepţie de la aceste credinţe. Semizeul Herakles cãlãtoreşte la capãtul pãmântului pentru a se întâlni cu amazoanele, hesperidele şi monstrul Geryon. Bineînţeles, Grecia este şi ea centrul lumii. Odinioarã, într-un trecut mitic, Zeus a slobozit doi vulturi care au zburat spre capetele pãmântului pentru a se întâlni din nou la Delphi. Este ridicat un monument în cinstea acestui eveniment, monument denumit omphalos(buricul). Povestea conferã legitimitate unui lãcaş strãvechi ale cãrui origini s-au pierdut în negura vremurilor. Este posibil ca omphalos-ul delfic sã fi fost iniţial un baetyl, o “casã a zeilor” binecunoscutã în orientul apropiat (ca şi piatra neagrã din Mecca sau statuile Cybelei şi ale zeului solar Elagabal).

Grecii sunt cei care propun imaginarului colectiv si ideea distincţiei între popoare civilizate şi popoare barbare. Iniţial barbarosînsemna “bâlbâit”, desemnând pe cel care nu ştia sã vorbeascã greceşte. Dupã rãzboaiele cu perşii (492-479), barbarul nu numai cã nu cunoaşte greaca, dar este şi inferior ca nivel de civilizaţie, trãind undeva la periferia lumii.

Pânã cam prin secolul al 6-lea a.Hr. Grecii conceptualizeazã universul ca pe o serie de cercuri concentrice. Grecia este înconjuratã de Mediterana, cu insule mari precum Sicilia, Italia sau Cipru, care la rândul sãu este înconjuratã de trei continente, dincolo de care se întinde oceanul care împrejmuieşte discul universal. Aici se gãsesc monştrii bizari menţionaţi de Homer în “Odiseea”. Desigur cã schema s-a dezvoltat, mai ales dupã cucerirea Imperiului Ahemenid de cãtre Alexandru (334-323) şi cãlãtoria lui Pytheas în Massilia (~325), dar dualitatea barbar-civilizat se pãstreazã.

Reprezentari ale lumii

Harta lui Hecateu din Milet (550-490) este prima care sparge teoria concentricã asupra lumii. În ciuda inexactitãţilor, harta sa prezintã un pãmânt plat cu margini bine definite. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Herodot din Halicarnasus (~480-429), care deşi îl criticã pe Hecateu pentru reprezentarea unui ocean în jurul unui cerc perfect, cade în aceeaşi capcanã. În opinia sa, barbarii fac totul pe dos, dar uneori se pune accent şi pe pozitivismul lumii barbare, care de exemplu beneficiazã de bogãţii minerale sau specii aparte de plante şi animale. Gradul de alteritate creşte direct proporţional cu distanţa, umanul devine inuman pe mãsurã ce cunoaşterea asupra realitãţilor scade, conform logicii imaginarului. Mulţi autori greci speculeazã pe marginea posibilelor popoare de la capãtul lumii. Ctesias din Cnidos descrie în Istoria Indiei oameni cu cap de câine (cynoscephalae), oameni cu un singur picior gigantic, oameni cu pumnul imens (pygmies) sau martichora, un fel de tigru cu un chip uman şi trei rânduri de dinţi. În alte texte întâlnim personaje cu picioare de caprã, pitici, pleşuvi, oameni galbeni, negri, vârcolaci, nudişti…rezultat al imaginarului alteritãţii.

În primul secol a.Hr., geograful Strabon din Amaseia elaboreazã o teorie a inversãrii totale în ceea ce-i priveşte pe barbari. Astfel, grecii şi romanii, popoarele civilizate, locuiesc de-a lungul râurilor şi la câmpie, în vreme ce barbarilor le revin munţii şi pãdurile, prin urmare aceştia din urmã sunt nomazi şi nu cultivã nimic. Sunt douã moduri de viaţã distincte. Grecii şi romanii pot construi oraşe şi nu simt nevoia de a purta arme, pentru cã sunt în relaţii de amiciţie cu vecinii. Îşi pot dedica timpul liber studiului. Barbarii însã cutreierã în permanenţã munţii, purtând mereu armele asupra lor. Locuitorii oraşelor trãiesc în conformitate cu legea şi etica, ceea ce barbarii nu pot înţelege. O stereotipie foarte întâlnitã este aceea cum cã barbarul nu ar respecta legea divinã a ospitalitãţii, ci îşi devoreazã oaspetele pentru a-l oferi ca sascrificiu zeilor. Dualitatea reiese şi din port, atitudine şi înfãţişare.

Barbarii poartã pantaloni, un exemplu supreme de indecenţã…toto Strabon avanseazã idea cã barbarul este prin într-un cerc vicios:pentru cã trãieşte în sãlbãticie, nu poate practica agricultura, fiind forţat sã recurgã la jaf. Dacã ia iniţiativa sã punã bazele unei ferme, este sub ameninţarea constantã a vecinilor ostili. În aceste circumstanţe de handicap social, lipsã de scrupule, agresivitate înnãscutã şi moralitate absentã civilizaţia nu se poate instala. Barbarul preferã forţa în locul raţiunii, au un mod simplu de a acţiona, apreciazã curajul, nu gândesc şi sunt uşor de manipulate. Cam la aceastã imagine s-ar reduce teoria lui Strabon. Totuşi, existã în imaginarul greco-roman şi perspectiva opusã, cea a bunului sãlbatic (Spartacus sau Iulius Civilis) sustras pericolului decadenţei în care ar rezulta civilizaţia.

Reprezentari ale barbarului

Sã luãm un caz concret:Ţãrile de Jos. Primul autor care se angajeazã într-o descriere a lor este Pytheas din Massilia, care trece de-a lungul coastei Flandrei şi Olandei în drumul sãu spre insula Helgoland, bogatã în chihlimbar. El remarcã numãrul mare de decese cauzate de confruntãrile localnicilor cu apele, lucru sesizat şi de Pliniu cel Bãtrân. Ba mai mult, pe mãsurã ce te apropii de capãtul lumii bucãţi de pãmânt se desprind spontan şi plutesc. “Acolo, de douã ori pe zi, valurile oceanice uriaşe mãturã ţãrmurile şi umbresc dilema veşnicã a apartenenţei acestei regiuni fie pãmântului, fie apelor. Acolo nefericiţii localnici ocupã terasele înalte sau platformele construite deasupra celui mai înalt nivel de inundaţii observat, locuiesc în colibe care îi fac sã parã marinari când apele încercuiesc regiunea, dar par naufragiaţi când se retrag apele. Din  jurul colibelor prind peşti când încearcã sã scape cu refluxul. Soarta nu le permite sã întreţinã stâni şi sã se hrãneascã cu lapte, nici mãcar sã se lupte cu animalele sãlbatice pentru cã vegetaţia s-a retras”. (Pliniu cel Bãtrân, Istoria Naturalã, 16, 2-3)

Iulius Caesar manipuleazã, un secol mai devreme, preconcepţiile grecilor când descrie rãzboiul împotriva regelui Ambriorix al eburonilor, trib de belgi care erau “cei mai duri dintre toţi galezii. Sunt cel mai departe de lumea civilizatã şi culturalizatã a Romei, comercianţii, care le aduc acele lucruri care îi slãbesc pe bãrbaţi, rareori ajung la ei, pentru cã sunt mai degrabã aproape de germanii de pe Rin, cu care se luptã constant”. Germanicii sunt aşadar cu un nivel de barbarie superior pânã şi belgilor…Percepţiile distorsionate ale imaginarului roman au şi o cauzã mai concretã:în ciuda tratatului cu romanii, Ambiotrix atacã şi distruge o legiune. Iar Caesar oricum are talentul de a selecta informaţiile care îi aduc admiraţia şi percepţia colectivã de erou civilizator, care îi eliminã pe sãlbaticii trãdãtori de la capãtul lumii, capãt care este de fapt vecinãtatea oraşelor moderne Tongeren şi Maastricht.

Pãdurea este iarãşi un topos foarte iubit de autorii antici când vine vorba de completarea imaginii barbarului, adãugând o culoare localã poveştilor despre acesta. Tacitus o face în “Germania”, unde perpetueazã pânã la un anumit punct dihotomia clasicã. În descrierea revoltei batavilor însã, parte a “Istoriilor”, Iulius Civilis apare în postura bunului sãlbatic, opus unui comandant incapabil, Marcus Hordeonius Flaccus. Stereotipiile abundã şi la Strabon în ceea ce priveşte regiunile amintite. Astfel, el menţioneazã cã romanii îşi recruteazã cavaleria din triburile care sãlãşluiesc pe lângã ocean, pentru cã au o agresivitate extremã. Când Cassius Dio vorbeşte despre bãtãlia din Pãdurea Teutoburgicã în "Istoria Romanã", utilizeazã imagistica tipicã ce include pãduri impenetrabile şi vãi prãpãstioase. Locul bãtãliei, identificat lângã Osnabrück, nu este însã în zona montanã…

Ĩn primul secol p.Hr. ultimele reminiscenţe ale societãţii tribale dispar din Gallia Belgica şi din arealul renan (Germania Inferior), fãcând loc unor oraşe importante precum Tongeren, Cologne, Nijmegen, Xanten, centrate pe agriculturã. Cu toate acestea, în imaginarul colectiv greco-roman barbarul feroce şi însetat de sânge nu îşi pierde din semnificaţii. Consecinţã şi a educaţiei axate pe superioritatea civilizatorie a lumii clasice, clişeele cu privire la barbari rãmân intacte pânã în secolele 4-5 p.Hr. Ĩncã le mai gãsim la Libanius, Sidonius Apollinaris sau Salvian, multe texte fiind citate şi în prezent când se studiazã trecutul îndepãrtat al Ţãrilor de Jos.