Autor 2154 vizualizări


„Românii şi bulgarii au trăit din cele mai vechi timpuri într-un permanent raport de bună-vecinătate, prietenie şi alianţă”. Această trăsătură este subliniată de istoricul român Ioan Bogdan, slavist de prestigiu, care într-un studiu publicat în anul 1895, intitulat Românii şi bulgarii. Raporturile culturale şi politice între aceste două popoare, făcea următoarea afirmaţie:„De 13 veacuri românii şi bulgarii trăiesc de ambele laturi ale Dunării, trecând când unii, când alţii, apele bătrânului fluviu, totdeauna pentru a se ajuta, niciodată pentru a se combate“.

Relaţiile de bună-vecinătate şi întrajutorare reciprocă au început încă din veacul al XII-lea, când românii au sprijinit militar statul Asăneştilor în lupta sa împotriva Imperiului bizantin. Două secole mai târziu, domnii ţărilor române şi ţarii bulgari de Târnovo şi Vidin se găsesc angrenaţi, aliaţi fideli şi de nădejde, în lupta antiotomană. Căderea acestor ţarate la sfîrşitul veacului al XIV-lea şi înrobirea pentru cinci secole a poporului bulgar de către Inalta Poartă nu a însemnat încetarea acestei alianţe, prin cucerirea unuia dintre cei doi parteneri. Din contră, detaşamente de voluntari bulgari au luptat pentru eliberarea ţării lor în oştile lui Mihai Viteazul, în campania victorioasă a acestuia întreprinsă asupra raialelor turceşti din stânga şi din dreapta Dunării (1595-1598). De asemenea, în veacul al-XVII-lea, bulgarii, alături de sârbi, greci, albanezi şi alte popoare din Peninsula Balcanică cucerite de turci, s-au arătat gata a se înrola pentru a lupta împotriva otomanilor în armatele lui Matei Basarab sau Şerban Cantacuzino, în cazul în care proiectele de cruciadă antiotomană avansate de Sfântul Scaun, Imperiul Habsburgic sau statele italiene s-ar fi concretizat în vreo acţiune militară. Iar în secolul al XVIII-lea şi la începutul celui următor, detaşamente de voluntari bulgari au luptat în armata rusă în războaiele ruso-austro-turce. Mai mult, bulgarii vor participa la revoluţia română din 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, dar şi la acţiunile Eteriei greceşti din Valahia, făcând parte din oştile română şi greacă, iar în anii 1841-1843 vor încerca, prin alcătuirea unor detaşamente înarmate, să dezlănţuie o răscoală antiotomană în Balcani. Iniţiativa se va solda din păcate cu un eşec.

Lupta comună împotriva Înaltei Porţi

După Unirea Principatelor, sub privirile îngăduitoare ale autorităţilor române, au luat naştere primele organizaţii cu caracter politic şi cultural ale emigranţilor bulgari, care militau pentru eliberarea ţării lor de sub robia imperiului otoman. Intre acestea, cele mai importante erau “Comitetul Central Secret Bulgar” (creat în anul 1866), “Comunitatea bulgară”, “Comitetul Central Revoluţionar”. In cadrul acestora au activat revoluţionarii bulgari Hristo Botev, Liuben Karavelov şi G.S. Rakovski. Sprijinul acordat de oamenii politici români revoluţionarilor bulgari era evident, el reieşind cu claritate din “Actul de coaliţiune sacră”, încheiat între C.A. Rosetti şi adepţii săi politici pe de o parte şi liderii “Comitetului Central Secret Bulgar” din Bucureşti, document al cărui articol 4 stipula:“Scopul menţionatelor comitete, atât centrale cât şi sucursale, va fi a prepara spiritele bulgarilor pentru o revoluţie generală în contra inamicului comun al popoarelor creştine din Orient, iar semnalul revoluţiei în Bulgaria îl va da Comitetul bulgar din Bucureşti atunci când va izbucni în ţările vecine, adică în România, Serbia, Muntenegru, Herţegovina, Epir şi Albania, care împreună cu Bulgaria aşteaptă a forma state autonome, independente, unite prin confederaţiune”. Iar ajutorul acordat revoluţionarilor bulgari a fost constant şi edificator.

Când în aprilie 1876 a izbucnit răscoala antiotomană a poporului bulgar, la 16/28 mai, cu ştirea şi consimţământul tacit al autorităţilor române, ceata de patrioţi bulgari condusă de Hristo Botev s-a îmbarcat la Giurgiu pe vasul “Radetzki”, trecând în Bulgaria. La o lună de la această acţiune, revoluţionarii bulgari din Bucureşti au creat, cu asentimentul autorităţilor române, la 10/22 iunie, un nou “Comitet Central revoluţionar”, mascat sub titulatura inocentă “Comunitatea centrală de binefacere”. Scopul acestuia îl constituia recrutarea de voluntari bulgari pentru a sprijini Serbia, care declarase război Imperiului Otoman, după ce răscoala din Bulgaria fusese cu cruzime înăbuşită de armata otomană. “Criza Orientală” declanşată în vara anului 1875 prin răscoala antiotomană a populaţiilor asuprite din Bosnia-Herţegovina, continuată apoi cu răscoala poporului bulgar şi cu intrarea Serbiei în război împotriva Turciei, avea să ia sfârşit cu războiul ruso-româno-turc din anii 1877-1878. Deznodământul acestuia l-a constituit înfrângerea Turciei, dobândirea independenţei de către România, Serbia şi Muntenegru şi autonomiei de către Bulgaria. In conformitate cu deciziile Congresului de la Berlin (1/13 iunie – 1/13 iulie 1878), Bulgaria era împărţită în două părţi:teritoriul dintre Dunăre şi Balcani forma un principat autonom, condus de un principe creştin (Alexandru de Battenberg), iar partea de sud, sub denumirea de Rumelia Orientală, devenea un teritoriu autonom, pus sub autoritatea politică şi militară directă a sultanului Abdul Hamid al-II-lea. Statul român independent avea acum depline drepturi de a stabili cu principatul autonom al Bulgariei relaţii diplomatice adecvate. Dar reprezentanţe diplomatice cu caracter permanent existau de mai multă vreme.

Țarul Ferdinand I

Țarul Ferdinand I

Relaţiile diplomatice oficiale debutează în 1836

Domnul regulamentar al Ţării Româneşti, Alexandru Ghica (1834-1842) a acreditat în anul 1836 un agent comercial la Varna, în persoana negustorului Constantin Stoianovici, care a funcţionat în această calitate până în anul 1860. In mai 1867, ministrul român al Afacerilor Străine, Ştefan Golescu, a înaintat Consiliului de Miniştri propunerea instituirii unui agent comercial român la Varna. Consiliul de Miniştri dând un aviz favorabil, proiectul de lege pentru înfiinţarea unei agenţii comerciale la Varna a fost votat, iar la 16 iunie 1868 Dimitrie Caramfilescu era numit “comisar pentru privegherea intereselor românilor”, din februarie 1869 el purtând şi titulatura de “agent comercial”. După evenimentele din 1877-1878, în cursul anului 1879 au fost înfiinţate alte două reprezentanţe diplomatice ale României în principatul autonom Bulgaria, moderne, adecvate epocii. La 28 mai (1879), era fondat consulatul României la Rusciuk (Ruse), titular fiind Alexandru Stoianovici, iar la 21 iulie/2 august Alexandru Sturdza era acreditat agent diplomatic şi consul general al României la Sofia. Diplomatul român şi-a prezentat, în calitatea sa oficială, scrisorile de acreditare principelui Alexandru de Battenberg, la 9/21 septembrie 1879. In baza reciprocităţii, la 11/23 noiembrie, primul agent diplomatic al principatului autonom al Bulgariei, negustorul şi bancherul Evlogie Georgiev, îi prezenta scrisorile de acreditare principelui Carol I. Merită evidenţiat faptul că, în ciuda statutului de vasalitate al Bulgariei faţă de Imperiul Otoman – Bulgaria fiind principat autonom aflat sub suzeranitatea Porţii – autorităţile de la Bucureşti au purces la întemeierea de reprezentanţe diplomatice în această ţară, fără a solicita avizul de aprobare (beratul) sultanului faţă de acest demers.

Au urmat evenimentele din toamna anului 1885 – unirea Bulgariei cu Rumelia Orientală-act faţă de

care România a fost singura ţară care a avut o atitudine neutră, binevoitoare, spre deosebire de alte state care au reacţionat violent (Imperiul Otoman, Serbia, Rusia, Austro-Ungaria). S-a demonstrat încă o dată relaţia constantă, de prietenie, româno-bulgară. Momentul va fi în fianl depăşit cu bine, după un scurt război bulgaro-sârb (1885-1886), la deznodământul fericit al crizei aducându-şi contribuţia şi profesionalismul diplomaţiei române. După o lună tratative de pace desfăşurate în capitala României – ianuarie-februarie – la 19 februarie/3 martie 1886 era semnat Tratatul de Pace de la Bucureşti, document conţinând un singur articol, care prevedea revenirea la starea anterioară, de Statu Quo Ante.

La 5 octombrie 1908, Bulgaria şi-a proclamat independenţa statală, principele Ferdinand I de Saxa-Coburg Gotha luându-şi titlul de ţar. La 7/20 aprilie 1909, Ministerul Afacerilor Străine al Bulgariei adresa Agenţiei Diplomatice a României la Sofia nota nr. 408, prin care aducea la cunoştinţă că, în urmă cu numai o zi, la 6/19 aprilie, la Constantinopol, a fost încheiat protocolul turco-bulgar prin care „Turcia declară în mod expres că recunoaşte noua situaţie politică din Bulgaria”. A doua zi, la 8/21 aprilie, Carol I, regele României, îi scria proaspătului ţar o scrisoare de felicitare în care îi mărturisea:„Fericit, în sfârşit, că marele act dorit de toţi a putut fi îndeplinit, mă grăbesc să îi transmit Majestăţii Voastre cele mai călduroase felicitări, rugând cerul să îl protejeze, împreună cu Majestatea Sa Regina şi Regatul bulgar. Cu inima deschisă, ţara mea se asociază la sentimentele pe care le simt pentru independenţa unui stat prieten, de care ne leagă atâtea legături.”

Prin decretul din 21 mai 1909, toate agenţiile diplomatice ale Bulgariei în străinătate erau automat transformate în legaţii. In fruntea legaţiei de la Bucureşti a fost numit colonelul Cristofor Hesapciev, care la 6/19 iulie (1909) şi-a prezentat scrisorile de acreditare în caliatea sa oficială de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar. În documentul oficial, se arăta că „calităţile personale care îl disting pe acest ministru, talentele sale şi zelul de care a dat dovezi clare, şi care iau meritat bunăvoinţa Majestăţii Voastre, nu îmi lasă nici un fel de îndoială asupra modului în care îşi va îndeplini misiunea și nutresc onvingerea că va continua să se bucure de încrederea şi bunăvoinţa Majestăţii Voastre”.

Agenţia diplomatică şi consulatul general al României la Sofia au fost transformate în legaţie, titular al acesteia fiind numit diplomatul de carieră Constantin Diamandy. La 16/29 iunie (1909), însărcinatul cu afaceri al României la Sofia, N. Iacovaki, informa centrala Ministerului Afacerilor Străine că autorităţile de la Sofia acordaseră agrementul pentru numirea lui Constantin Diamandy în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României în capitala Bulgariei. La 25 iunie/8 iulie 1909, prin decretul regal nr. 2048, diplomatul român era numit în această importantă funcţie. Acesta va porni spre Sofia la 5 august, iar la 2/15 noiembrie (1909) îşi va prezenta scrisorile de acreditare.

România, cel mai comod vecin pentru bulgari

La o lună după acest eveniment crucial, în numărul din 6 decembrie (1909) al ziarului “Nov Veak”, în articolul intitulat Bulgaria şi România se scriau următoarele rânduri:“ România este unica vecină cu care ne-a fost foarte uşor a trăi în înţelegere completă şi care ne-a fost folositoare şi în momente critice”. Ridicarea nivelului de reprezentare a reprezentanţelor diplomatice la rang de legaţie a marcat o intensificare a raporturilor politico-diplomatice, dar şi comerciale, bilaterale. Astfel, încă de la 20 noiembrie/3 decembrie 1907, a fost semnat Tratatul de Comerţ şi Navigaţie între România şi Bulgaria, prin care cele două părţi îşi acordau reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate, iar o lună mai târziu, la 1/14 ianuarie 1908, se semna la Sofia Convenţia româno-bulgară privind delimitarea frontierei danubiene a celor două state, urmată de o alta, în octombrie 1909.