Un vânător de partizani bolşevici se confesează

Autor 3789 vizualizări


Ioan Tobă‑Hatmanu. Un nume care nu figurează în cărţile de istorie. O viaţă care nu a constituit subiectul unui scenariu de film. Poate că ar fi trebuit. I se spunea „Vânătorul de partizani bolşevici“. Aflat la comanda unui detaşament româno‑german, a distrus formaţiunile de partizani bolşevici pe frontul din Crimeea. A plătit aceasta cu detenţia în gulag. A supravieţuit acestei încercări şi a trăit până în 1979. Nu i‑a fost dat să moară de glonţ, aşa cum visa. A sfârşit, pur şi simplu, la coadă la CEC.

Zile de front

21 iulie 1943
Cu maşina, cu domnul general Ciurea şi cu căpitanul Ioan Gheorghe, la Simferopol. Oprim la Feodosia‑Salî‑Karasubazar.
22 iulie 1943
Mă prezint domnului general Auleb, comandantul Crimeii, predau albumul. Primesc misiune la partizani. Îmi dă o notă excelentă.
23 iulie 1943
Cu domnul general la comandantul Crimeii. Notat la excepţional pentru gradul de maior. Plec iar la partizani.
24 iulie 1943
Examinarea elevilor plutonieri pentru gradul de sublocotenent. Îi trecem pe toţi.
25 iulie 1943
Facem o călătorie, cu domnul general, prin Simferopol, Sevastopol, Bachcisarai, Livadia, Balaclava, Palatul Worontzow, Ialta, Gurzuf, Aluşta şi retur. O frumuseţe!
26‑27 iulie 1943
Plec cu domnul general spre Peninsula Kerci. Ne îmbarcăm în cincizeci şi două de vagoane în gara Sem‑Kolodosy. În momentul plecării soseşte domnul general Eisenstük, care îi decorează pe caporalul Fritz Weber şi pe sergentul Ion Mara cu „Crucea de Fier“ clasa a II‑a. În drum spre Divizie sunt grav rănit la cap de o sârmă pusă de‑a curmezişul drumului de partizani. Noaptea ajungem – prin Seitler, Kalai – în Djonkai.
28 iulie 1943
Sosesc la Simferopol. Iau contact cu germanii. Corpul de Munte este indignat că am trecut la partizani, sub comandament german. Domnul general Gheorghe Avramescu aprobă să fiu decorat cu ordinul „Mihai Viteazul“ după ce Divizia va raporta unde şi în ce împrejurări am fost rănit. Dorm pe rampă, cu escadronul.
29 iulie 1943
Plec cu întregul escadron prin oraş, spre Barabanovka, la munte. Informaţiuni de la partizani. Am lagărul de jur‑împrejur cu mine. Cu teren de aterizaj, unde zilnic sosesc avioanele. Cu moară de apă. Arme automate fără zgomot. Am Curte Marţială care dă pedepse cu execuţia, comutate după terminarea războiului. Mă instalez în noul comandament.
30 iulie 1943
La Simferopol, cu motocicleta. Ultimile transporturi. Ne‑a prins ploaia. Ne întoarcem uzi.
31 iulie 1943
Recunoaşterea cu ofiţerii şi orientarea pe teren. Călări prin codrii Crimeii. Contact cu tătarii şi populaţia. Partizanii au legături în toate satele. Corespondenţă
1 august 1943
Duminică. Recunoaşteri. O femeie ducea mâncare la partizani. Urmează judecarea după legile noastre.
2 august 1943
La Simferopol. Îl aştept pe domnul general Ciurea. „Am avut plăcerea să fiu oaspete timp de o oră la escadronul căpitanului Tobă. M‑a impresionat moralul ofiţerilor şi al trupei, consecinţe tributare perfectului camarad şi ostaş, căpitanul Ioan Tobă. Gospodărie ireproşabilă, ordine desăvârşită. Oricând îmi voi aminti cu plăcere momentele trăite împreună.“ (Ceea ce este scris în ghilimele aparţine diverşilor oaspeţi, camarazi sau şefi veniţi în inspecţie pe care Ioan Tobă i‑a invitat să lase un semn în jurnalul său.)

Divizia pleacă în Kuban şi eu rămân tot la partizani. Azi, generalul mi‑a întocmit raport special pentru gradul de maior la alegere şi pentru Ordinul „Mihai Viteazul“. (Ioan Tobă va obţine aproape toate decoraţiile de război posibile, mai puţin pe aceasta.) Nu‑mi vine să cred că mai există oameni care să facă dreptate, chiar şi fără să o soliciţi! Zi grea de tot, atmosferă apăsătoare la Corpul de Munte. Şeful de stat major, locotenentul colonel Berdan, ne va da o misiune grea. Am răspuns că fac orice. Radioul îmi anunţă că o sută şaizeci şi opt de avioane americane au bombardat Ploeştii şi Câmpina. Treizeci şi şase au fost doborâte.

Avansarea



3 august 1943
Mă duc în Simferopol şi‑l întâlnesc pe Mirtu cu treizeci şi opt de „grade“. Îl aduc la mine. Iau contact cu domnul general Ciurea în privinţa plecării în Kuban. Merg şi eu. Propus la gradul de maior „la alegere“. Mă avansează înaintea altora care au tras obiala în război
4 august 1943
Mi‑a sosit „Vulturul german“ cu spade. Pun la punct operaţiunile cu paza şi lupta contra partizanilor...
5 august 1943
Simferopol. Corpul de Munte m‑a propus tot „la alegere“. M‑am dus la Armată şi acolo mi‑au plecat actele, de asemenea, „la alegere“. La întâi septembrie e posibil să pun frunza de stejar pe chipiu.
6 august 1943
Către ora doisprezece – mare fierbere în sat. Un partizan riscă să dea în drumul patrulelor şi este prins. Adus la mine, ordon executarea. Pistolul mitralieră îşi spune cuvântul. Drept în inimă. Ca după o jumătate de oră să fie în pământ.
7 august 1943
Chemat la Simferopol. Mi se comunică faptul că au plecat propunerile mele la „Mihai Viteazul“ şi maiorie – în mod excepţional. Mă întorc noaptea în munte;frig şi umed. Noroc că radioul cântă frumos.
8 august 1943
Azi mă scoală din pat „Gioni“ cu Meltung‑ul, ştirile de la Radio Crimeea. Apoi soseşte prietenul meu, căpitanul Rossendorf, de la Comandamentul Crimeii. Două ore, într‑o atmosferă de camaraderie pur (…) Seara am dat drumul băieţilor să se ducă la Krim‑Revue, să vadă baletul rusesc;minunată realizare! O zi ce a trecut uşor, când atâţia prieteni mi‑au vizitat escadronul. Partizanii parcă s‑au potolit, dar acalmia lor anunţă furtună.
9 august 1943
Plec la drum spre munte. Câţi, oare, vom rămâne pe câmp? Iar sânge, iar văduve, iar orfani! Totuşi, trebuie să luptăm. Şi să învingem cu orice preţ.(...)
12 august 1943
„Dacă nu am putut să‑ţi dovedesc cu prisosinţă dragostea mea de camarad, te asigur că inima mea de haiduc gorjan de astăzi înainte va bate neîncetat alături de a ta. Doresc ca faptele tale de totdeauna să rămână chezăşie în viitor şi exemplu viu pentru cei ce te urmează pe drumul gloriei. Misiunea mea de câteva clipe în mijlocul escadronului mi‑a dat prilejul fericit să simt pentru prima dată contactul imediat cu inamicul şi, totodată, m‑a făcut cunoscut, alături de tine, în tabăra partizanilor din Munţii Crimeii. «Salut hatmanul! Salut escadronul! Şi Dumnezeu cu voi, pentru victoria finală şi dreptatea sfântă a neamului românesc!» Camaradul şi prietenul tău, maior Mituş Popescu, Balabanovka, Crimeea“
A plecat verificatorul, găsind administraţia perfect. Cinste plutonierului major Constantin Tronaru, singurul mânuitor leal ce l‑am avut în cariera mea de militar! Îl voi face plutonier adjutant. La Simferopol cu Lozinski. Luăm contact cu escadrila sanitară.
Întâlnirea cu „iubita“
13 august 1943
Azi, vine domnul general Ciurea de la Bucureşti. Plec spre Simferopol, să pregătesc îmbarcarea. La ora paisprezece, la aeroportul Sarabuz, îl primesc pe general şi‑l aduc în oraş. Trec apoi pe la căminul aviatorilor sanitari. Mă primesc frăţeşte, cum nu mă aşteptam. Stela (Stela Huţanu, viitoare Palade, pilot în Escadrila albă, cea mai tânără şi cea mai frumoasă dintre toate femeile‑pilot încadrate în această subunitate a aviaţiei noastre sanitare, de care „hatmanul“ se îndrăgostise cu puţin înainte de începerea războiului, n.n), mult mai rea ca pe timpuri, îmi face mici scene de neîncredere în materie de cuvânt. Oare, îşi închipuie că m‑am schimbat? Le promit că le aştept pe mâine. Dar... le‑o fac! Seara, cu BMW‑ul spre casă, cu optzeci de kilometri la oră. Program pe mâine.
14 august 1943
Ultima zi la Barabanowka. „Aterizate forţat în Munţii Crimeii, sub roţile unui camion, apoi în ghearele lui Ion Tobă‑Hatmanul, cele mai fericite prizoniere! Pilotele Escadrilei 108 Transport Uşor, Mariana Drăgescu, Stela Huţanu“

15 august 1943
Ajung la Simferopol şi primesc ordin de plecare în Caucaz‑Cuban‑Novorossisk. După‑amiază, întors la Barabanowka, pregătim plecarea. Oamenii se simt îngrijoraţi, nu atât pentru că merg pe front, cât pentru că vor avea marea în spate (...)
Momentul întoarcerii armelor


 
23 august 1944
Vorbesc din nou la radio şi maiorul Klaus Haake îmi răspunde foarte frumos. Totul e înregistrat pe discul patefonic. Apoi primesc placa. Curioasă mi se pare mentalitatea acestui popor! Femeile merg aproape goale, stau pe bănci cu rochia ridicată până la jumătatea piciorului, în văzul tuturor. În restaurante, pe străzi sau în tramvai, stau doi mână în mână, fie şi mai bătrâni. Şi multe alte asemenea gesturi care nu se potrivesc cu mentalitatea noastră. Am început cursul de tactică. Facem o temă cu angajarea divizionului de vânători de care în situaţia de a stăpâni pe timp limitat un cap de pod, având în sprijin şi alte unităţi.

Mâine ofiţerii mei din artilerie pleacă la Grosshauz, în Pomerania, pentru câteva zile. Rămâne să terminăm cursul tot pe nouă septembrie ’44 şi apoi să plecăm în ţară. După amiază, la ora paisprezece, program sportiv până la ora şaptesprezece, când trecem iar la curs. Înotul şi sporturile nautice. Am expediat în ţară o serie de cărţi poştale germane, singurele care merg mai sigur. Ofiţerii au cam rămas fără mărci şi câţiva îmi sunt datori. Nu au vrut să primească bani în ţară şi acum nu le ajung. La joc s‑au repezit la mine să‑mi ia banii pe motivul că prietenii mei îmi dau cât cer. Dar i‑am simţit şi i‑am jucat elegant, în aşa fel că, de unde aveam vreo 240 de mărci, acum am 680.

Mi s‑a trimis crupon pentru feţe la pantofi, şi tocmai din cel mai bun material. Am plătit patru RM şi jumătate, ceea ce vine 250 de lei. Pingelit pantofii şi făcuţi ca şi noi. Am lucrat iar la aparatele de emisie şi transmisiuni. Este o plăcere când toate funcţionează ceasornic. Seara mergem la teatrul de varieté. Când ieşim aflăm comunicatul extrem de alarmant, anume că trupele anglo‑americane sunt la porţile Parisului iar în răsărit ruşii au pătruns adânc, în două ­locuri, la Sudul Basarabiei şi în direcţia Chişinăului. Băieţii discută cu aprindere şi fac ipoteze. Mergem la hartă. Rămân singur.

Târziu mă gândesc şi eu serios la chestiunea aceasta. Dacă porcii ăştia de bolşevici îmi cotropesc ţara, rămân în munţi ca partizan. Păcat că nu sunt acum în ţară să văd ce este de făcut. Adorm târziu şi azi. Primesc o scrisoare din Potsdam, de la Iorgulescu şi Holner şi una din Berlin, de la Lützow.

24 august 1944
Zi tristă, mohorâtă. Intrăm la curs de la ora şase şi facem lecţii de zor. Pe la ora unsprezece, alarmă mare, prelungită. Se suspendă studiile şi trecem spre case. Mă opresc în parc. Timpul revine, cerul este iar plin de soare, dar albit de fumul avioanelor anglo‑americane. Stau pe iarbă şi mă duc cu gândul la ai mei. Mi s‑a făcut dor de acasă. Tare‑mi este sufletul negru din cauza veştii de ieri, anume că ruşii înaintează. Mă simt singur în pustiul ăsta numit Europa. Mi‑e dor de Clemence, Lia, mama, tata şi de cealaltă mamă. Oare, or fi primit ei scrisorile mele? Mă apasă ceva greu. Mi‑e dor de toţi, de luptă, chiar. Terminăm masa la ora doisprezece şi la paisprezece fac o baie caldă, fiindcă mâine plec la Berlin să‑mi cumpăr ceva şi să văd Potsdamul. Mă culc puţin.

Ca niciodată, dorm până la ora şaptesprezece. Mă scol şi mă îmbrac civil, pentru cinematograf. Pe alee mă întâlnesc cu comandantul şcolii, colonelul Menzel, un tip foarte drăguţ şi care mă priveşte cu simpatie. „Dumneata eşti un om foarte plăcut şi brav!“, zice şeful, şi ne despărţim. Mă întorc după câţiva metri. El mă privea. Probabil m‑au lăudat profesorii că sunt înfipt la cursuri şi la trageri. Ora nouăsprezece. Se întorc translatorii de la masă şi vin direct la mine, cu figurile foarte îngrijorate. O fi iar vreun ofiţer bolnav!, îmi zic. Dar ce aud nu‑mi vine a crede. Ruşii au ajuns la Roman şi Galaţi. Şi Mareşalul înlăturat, Regele trădează şi fuge, armata în revoltă, guvern comunist etc. Nu mai înţeleg nimic! Se învârteşte totul şi în capul meu este haos. E grozav! De ce lipsesc eu acum, în momentele cele mai grele, de lângă ai mei? Ce pot face? Plec la Berlin mâine, direct la ataşatul militar. Ce o fi în ţară? Ce fac ai mei, rămaşi la discreţia valurilor? Ora douăzeci şi patru. Nu pot dormi.

Mă plimb prin vilă. Băieţii, agitaţi, vin cu întrebări. Ce fac? „Mă duc ori în ţară, ori voluntar împotriva comuniştilor, la SS, le‑am spus. Dacă aş fi în ţară, aş forma voluntari partizani, în munţii noştri“. Îi potolesc pe toţi cu cuvinte convingătoare:Patrie, Neam, Drapel etc. Toţi camarazii germani ne privesc cu compătimire. Ce am ajuns după trei ani de război? Nu mai pot scrie... Ce va fi cu noi?!
25 august 1944
Pe mine nu mă poate nimeni aresta cât timp sunt înarmat şi cu conştiinţa clară. Rămân ostaş demn, orice s‑ar întâmpla. La ora unsprezece şi jumătate plec cu Niki Popescu la Berlin. Ajungem seara, la ora nouăsprezece şi jumătate, în Söhlesenssahn, de unde cu Esbahn la Friedrichstrasse, apoi schimbăm şi ajungem la Pankow, în Ilonnzgerder, Strada 3, la prietenul meu, Kurt Lützow.

El ne aştepta sâmbătă dimineaţa, a fost surpriză. Era pregătit cu de toate, ca în timp de pace. Ne‑a primit dumnezeieşte, mai ales că m‑a văzut abătut şi ştia durerea ţării mele, deci şi a mea. Stăm până târziu, către ora două, apoi coborâm. La trei – alarmă! Drumul l‑am făcut foarte comod, prin Cela‑Hanovra. Frumosul oraş vechi al Hanovrei e complet distrus;zeci de ani a fost pepiniera cavaleriei. Apoi, prin Stariţa(?) cu tren rapid facem trei sute de kilometri în patru ore
26 august 1944
De dimineaţă un prieten al lui Kurt ne aşteaptă jos, cu maşina, cu care ne ducem la ataşatul militar. Mă văd cu maiorul Darian şi Nicu Balotescu, apoi cu Tilirhi, colonelul, care se dă la o parte cu cuvintele:„Faceţi ce credeţi, eu nu pot să vă dau nici o sugestie!“ Greu! Să spun că nu mai sunt naţionalist şi că m‑am făcut comunist peste noapte? Imposibil! Plecăm în oraş, după treburi, apoi cu un alt prieten, Werner, stăm în plin centru, la un pahar de vin;cincizeci de RM o sticlă de vin de şase sute de grame, când pe cizme am dat numai cincizeci şi patru de RM. Masa o luăm la Kurt;admirabil servit! Gerda ne‑a pregătit tot, ca în timp de pace. Seara, la Werner, la fel de frumos, păcat că sufletul ne e încărcat! Ce o fi la noi, nu putem afla nimic.
27 august 1944
Iau contact din nou cu ataşatul militar, şi tot aşa. Nimic! Radioul se contrazice. Concluzii – zero! Ba e guvern, ba nu e, asta‑i tot ce nu se ştie, ţara însă nu a fost şi nu poate fi comunizată. La prânz mergem la o grădină de vară, unde mâncăm admirabil. Vizităm Berlinul tot;centrul, unde s‑a distrus în masă. Seara la Werner, Niki Popescu e neîntrecut! Program admirabil, păcat că nu putem zâmbi, măcar. Venim acasă la ora unu, când asistăm la o luptă antiaeriană grozavă.
28 august 1944

Mă consult. Soluţii, documentări, concluzii. Vorbesc cu von Alwenlehn, generalul de la S.S. Elba, apoi ne ducem în Hohen Neundorf. Acolo, la mama lui Kurt, într‑o pădure de zece mii de hectare, în aer liber. Stând cu urechea lipită la radio, aud că oraşul Focşani a fost ocupat. Mă îneacă plânsul, plec spre eleşteu. Toţi sunt îndureraţi din cauza mea. Oameni suntem!... Nu pot să mai scriu. ...Ajung acasă către orele nouăsprezece, când luăm masa şi ne pregătim să plecăm. Mai dau un telefon la ataşat;acelaşi rezultat.

Toţi derobează de la un răspuns, informaţie sau sugestie;plec deci cum am venit. Radioul anunţă că în ţară şaptezeci şi cinci la sută luptă mai departe, contra comunismului, o parte au capitulat. A venit guvern anticomunist. Se luminează, dă Doamne! Întâlnesc un ofiţer român de la artileria antiaeriană. Discutăm! Ştiu ce am de făcut! Poate că ai mei sunt în mâna ruşilor, ce nenorocire! Nu mai am de ce trăi! La ora douăzeci şi două ajung în gară şi iau trenul spre Hanovra.
29 august 1944
La ora cinci, în Celle, apoi mai departe, la Bergen. Din gară vine o maşină specială a şcolii să ne ia. Ajung la L. 10. Discutăm cu ceilalţi. Opt inşi, zece idei. Ce pot face, cum să‑i lămuresc când nu am informaţii? Le dau timp de gândire. Discutând cu Muraru mă apucă iar dorul de casă. Tristeţe grea şi apăsătoare. Vom vedea ce facem. Eu sunt hotărât să mor, numai să fie bine;m‑am bătut trei ani şi acum să plătesc aşa de scump sacrificiile! Iau contact cu comandantul nostru şi ajungem la concluzia că nu putem da declaraţie decât în condiţiile ce se pot face de către un ostaş.
30 august 1944
Dăm angajament că vom lupta numai pentru libertatea României. Primesc. Mă aşez să mă pregătesc iar de luptă. Cumpăr cizme şi manta de piele. Apoi pun la spălat rufele şi‑mi fac bagajul de drum spre front. Cine ştie în ce grea situaţie vor fi dragii mei în ţară! Mi se strânge inima de draga mea Clemence, de dulcea mea Liişor şi de scumpii mei părinţi. Ce o fi cu ei, ce or fi făcând? Dă Doamne să fie bine, să‑i găsesc măcar un ceas sănătoşi, apoi pot muri! Zi grea, ziua răscrucilor şi nădejdilor distruse de imensul necunoscut ce ne aşteaptă. Una ştiu şi m‑am hotărât:să lupt. Nu e timp de lăhuzit când numai cu fapte de arme se poate scrie istoria. Ce‑mi rămâne de făcut? Decât să ajut ţara, iar de nu, „moarte eroică“!(...)

Capitularea Germaniei
1 mai 1945

Plec şi ajung în timpul mesei la Ruhstern, cu rucsacul plin cu conserve pentru depozitare. Şi rămân. Aud ştirea cu Mussolini şi apoi de lupta şi moartea lui Adolf Hitler;Dönitz înlocuieşte, e înlocuit şi Ribbentrop. Moga îl aduce pe Rottlender şi încă doi băieţi noi. Dorm pe cotă, la H.
2 mai 1945
Horia Sima a dizolvat Guvernul, lupta continuă. Se anunţă că Himmler ar fi fost la o conferinţă cu anglo‑americanii.
3‑8 mai 1945
Ruptură completă cu legiunea şi armata. Mă retrag în munţii Austriei, să aştept ofensiva rusă.
8 mai‑8 iunie 1945
N‑am mai putut scrie fiindcă tot ce am trăit şi văzut, pe zile şi ore, nu pot uita niciodată şi pot rememora oricând, întocmai ca în clipa când s‑a petrecut;ceva de nedescris ce voi putea pune cândva pe hârtie. Acum am acte şi încerc drumul spre ţară. Gfahl, Rustein, Janerling, Papenneusbirhen, apuc spre Vest, spre Tirol, apoi prin Greim, înapoi, pribeag în ţară străină. E prea mult şi nu pot scrie acum fiindcă mă frământă ideea întoarcerii în ţară.

Va veni poate ziua când voi putea scrie totul. Sau poate nu va veni niciodată! Mai devreme sau mai târziu mă voi sfârşi într‑un fel, aşa cum scriu în prima pagină. Dar dacă ajung ţintă, se va şti – trag nădejde – adevărul faptelor mele:acela de a nu fi avut drept ţel decât să‑mi servesc ţara şi pe ai mei. Cu bine! Rog, când nu voi mai fi în stare să mă ridic, acest album scris al vieţii mele să fie trimis în ţară „Asociaţiei Cercetaşilor de Război 1916‑1919“, strada Orlando, numărul 5, Bucureşti. Ion Tobă Hatmanu.
Joi, 13 iunie 1945
Plec spre ţară cu căruţa, prin Viena, să văd cum şi până unde ajung.
18 februarie 1946
De la 8 iulie, când am sosit în ţară, am fost mereu suspicionat, urmărit şi cercetat, judecat de comisia generalilor… Achitat, din nou citat şi judecat, ca urmare a unor reclamaţii calomnioase. Azi – achitat în unanimitate. Închei şi acest paragraf din viaţa mea şi, deocamdată, plec în concediu medical, treizeci de zile.(...)
După 18 ani de puşcărie



5 august 1964
Această pagină ţine loc de optsprezece ani şi jumătate din viaţa mea, irosită prin lagăre şi puşcării, în lanţuri... Mintea umană e greu să accepte şi să creadă că nu o pagină, ci zece volume nu ajung să cuprindă în ele ce am trăit şi suferit. Mai bine muream pe front... Şi eram erou!
9 august 1964
După un lung timp de bejenie, întors în mijlocul celor dragi, încep o viaţă nouă, înnumărând zilele ce mi‑au mai rămas cu evenimentele ce secolul al XX‑lea mi le va rezerva. În casa copiilor mei, Rodrig şi Lia, pe Warthe, cu prieteni noi, cu tinereţea, chezăşia viitorului.
14 august 1964
După zece zile de contact şi odihnă cu ai mei, mă simt mai singur ca oricând. Ajuns între scumpii mei după optsprezece ani, am găsit o situaţie care mă uluieşte. Surprize la fiecare pas! Clemence, scumpa mea soţie, nu mai e cea de ieri. Albă complet, slabă, uscată şi bolnavă, muncind ca o roabă pentru a câştiga existenţa unei familii prea numeroase pentru puterile ei. Tot timpul lipsei mele, şi din cauza mea, a muncit, a suferit umiliri, insulte, fiindcă a fost nevasta mea. A ajuns cu greu asistentă într‑un spital, dar cu gingaşul ei trup distrus prea devreme de boli bătrâneşti:astm, ulcer, debilitate... Astea le‑a dobândit numai datorită absenţei mele... Fetiţa mea aruncată din facultate... Le‑a lipsit apărarea braţului meu...

Clemence, puţin impresionată de venirea mea, a trecut uşor la munca ei de robot într‑un spital de copii bolnavi de tuberculoză, ca să nu o pot vedea decât două‑trei ore pe zi. Munceşte pentru toţi, fiind degradată ca o epavă ce aşteaptă să se sfărâme la primul val. Privirea‑i este veşnic în gol, privire de femeie preocupată a hrăni şi îngriji o mamă de optzeci şi şapte de ani şi o fiică a cărei viaţă este distrusă... Acum şi eu!

Sunt bolnav, dar nu mă plâng, ca să nu‑i aduc alte sarcini materiale ce ar face‑o să robească şi mai mult, neglijându‑se pe sine. A pierdut toată distincţia şi aerul sigur de altădată, nu mai are nimic din splendoarea făpturii de ieri.(...) Tempoul cotidian îmi pare prea grăbit, ori, probabil că eu sunt arierat după optsprezece ani de puşcărie, şi secolul explorărilor cosmice mă depăşeşte. Acum, când omul se desparte de ai săi la mii de kilometri în câteva ore, e firesc, cred, ca viaţa de familie să se desfăşoare la distanţă.

Poate că partir c’est mourir un peu nu‑şi mai are rost astăzi. Totuşi, ei se împacă acum şi îmi place să cred că aşa va fi mereu, deşi am o presimţire... Clemence priveşte totul la rece. Egocentrismul ei, indiferenţa ei faţă de soţ crede că îl are şi fiica noastră. Eu cred însă că îmi seamănă şi mie.

Sunt la răscruce de drumuri! Încotro să o iau? Nu pot renunţa la ei pentru nimic în lume. Dar nici nu pot suporta să fiu un impediment pe spinarea lor. Mă voi strădui să‑mi recâştig independenţa materială ca să‑i aduc iar lângă mine, măcar pentru a‑i deturna din robia asta şi goana după câştigarea existenţei. Dintre ceilalţi ai familiei mele nu am mai regăsit pe nimeni, au murit aproape toţi. Trist! Şi sunt îngropaţi în toate colţurile ţării, acolo pe unde grozăviile epocii i‑a aruncat.

Puţinii rămaşi nu fac obiect de atenţie, nu sunt sinceri şi nu mi‑i pot reapropia. Şi nici nu mai are rost.(…) Încotro? Sunt prea bătrân ca să pot pleca şi înfrunta o viaţă nouă. Rămân lângă dulcea mea fiică, singurul cârlig sau verigă de suflet ce mi‑a mai rămas, să închin şi să slujesc ei cu puterile ce nu m‑au părăsit. Sunt încă întreg, aparent, şi dacă nu‑mi zdruncin pe parcurs nimic fizic sau moral, voi mai putea fi de folos acestei miniaturi delicate, ca un bibelou.

Îmi seamănă, e a mea;poate lângă ea şi prin ea să‑mi recâştig sufletul Clemencei, apropiindu‑l de noi, dacă de mine nu este posibil. N‑aş vrea să mor pe un pat de spital sau la un azil de bătrâni. Mai bine să cad aşa cum cad copacii ‑ din picioare, sau hatmanii ‑ în luptă!
15 august 1964
Mi‑am cumpărat prima pălărie gri, tinerească, după gustul Liişoarei... Şi totuşi, eu nu mai am dreptul să fac greşeli mari. După oarecare explicaţii calme, cum trebuie să fie între doi oameni maturi care au suferit separat, Clemence mi‑a explicat calvarul ei de optsprezece ani;singură, cu o fată pe cap, cu două mame bătrâne şi alte rude pe care ea le‑a dus în spate – pe umerii ei delicaţi, dar rezistenţi – cât s‑a putut.

Aruncată din loc în loc datorită numelui ce‑l purta, fără a şi‑l schimba, a reuşit să se impună prin muncă şi abnegaţie, desfăşurând un apostolat de femeie virtuoasă şi corectă, dovedind tuturor celor din jurul ei că au în faţă o româncă autentică, o fiinţă care nu‑şi precupeţeşte nici braţele, nici timpul, rezistând tuturor umilinţelor. Astfel că din fundul puşcăriilor pe unde am fost, să aud despre demnitatea cu care şi‑a impus punctul de vedere, şi anume dreptul de a trăi, ea cu ai ei, susţinându‑i pe toţi cu sacrificiul propriei vieţi;năruindu‑se. Mă mir că a rezistat!

Acum, datorită explicaţiilor ei care sunt sincere, că aşa a fost treizeci şi cinci de ani de când o cunosc, şi frumuseţii caracterului ei, m‑am convins că tot ea este fiinţa ce are dreptul şi calitatea să stea lângă mine restul anilor ce‑i mai avem de trăit. Mi‑am regăsit, în sfârşit, echilibrul şi liniştea de care au nevoie sufletul şi trupul meu atât de obosit. În epoca în care familia, prima instituţie a unui neam, ajunsese cel mai instabil factor, exemplul ei este revelator şi, pot zice, extraordinar. Majoritatea familiilor de care m‑am interesat, rude şi prieteni, au căzut pe drumul distrugerii, unele chiar desfiinţându‑se.

Căsătoria a devenit o instituţie temporară, atingând chiar şi pe cei mai bătrâni. Urât de tot! Eu îmi păstrez „colectivul“ meu, şi de acum voi relua iar lupta cu viaţa, pentru ei şi pentru ea. O bătrânică în exterior, un suflet de aur şi o raţiune largă în interior, şi‑a păstrat dulceaţa ei personală;lucru ce o face începând de azi, noua mea consoartă. Mai bună ca ea nu e alta pentru mine!

Deşi, chiar dacă ne‑am fi separat drumurile, rămâneam singur toată bruma de viaţă ce mi‑a mai rămas, ca un omagiu adus ei. Tot Clemencei închin viaţa şi braţul meu încă tare până voi închide ochii – undeva, cândva!? Stau şi analizez o viaţă de douăzeci de ani trăită în încordare, plină de victorii, dar şi de prăbuşiri.

Dacă n‑ar fi uitarea, viaţa pentru mine ar deveni insuportabilă. Dar nimic nu poate omul schimba din drumul hărăzit de destin! Vasile Conta a avut dreptate şi noi nu putem decât să ne supunem fatalismului. Am devenit un bătrânel glumeţ, cu fruntea încreţită de frământările de sub ea. Am însă nevoie de refacere şi de repaus pe care trebuie să mi‑l caut în lumea asta care trepidează la un tempo din ce în ce mai accelerat. Trăim în secolul vitezei şi al transformărilor sociale.

Parcă şi zilele se grăbesc, iar nopţile s‑au scurtat. Să dispari douăzeci de ani şi apoi să apari, sigur că eşti un arierat! şi dacă nu te prinzi de secol rămâi înapoia lui, ridicol şi anost. Voi încerca şi tempoul ăsta. Simt că pot!