Autor 91791 vizualizări


„În inima bietei prepeliţe era o luptă sfâşâietoare. Ar fi vrut să se rupă în două:jumătate să plece cu copiii sănătoşi, care sufereau de frigul toamnei înaintate, iar jumătate să rămâie cu puiul schilod, care se agăţa de ea cu disperare [...]. Decât să-i moară toţi puii, mai bine numai unul – şi fără să se uite înapoi, ca să nu-i slăbească hotărârea, a zburat cu puii zdraveni, pe când ăl rănit striga cu deznădejde:Nu mă lăsaţi! Nu mă lăsaţi!”.

Rândurile de mai sus, care au înlăcrimat copilăria a zeci de generaţii de copii, aparţin scriitorului Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti, autorul schiţei „Puiul”. Brătescu-Voineşti (1868-1946), scriitor totuşi de mâna a doua, deşi încărcat de onoruri, academician, directorul Teatrului Naţional, vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, are printre altele însă şi îndoielnicul merit de a fi lansat în spaţiul public povestea triunghiului amoros Eminescu-Veronica Micle-Caragiale şi, mai cu seamă, interpretarea fantezistă a „Luceafărului” în cheie bulevardieră (Maiorescu-Demiurgul, Eminescu-Luceafărul, Veronica Micle-Cătălina, Caragiale-Cătălin, „vicean copil de casă”), pornind de la nişte destăinuiri pe care i le făcuse Maiorescu, la curent cu tribulaţiile sentimental-amoroase ale trioului Eminescu-Caragiale-Micle. 

„Mă îngrijora şi mă durea faptul că-l vedeam în fiecare zi în mrejele unei femei ca Veronica Micle”

Maiorescu rămăsese cu o anumită adversitate faţă de Veronica Micle încă din 1865, când aceasta împreună cu mama sa depuseseră mărturie împotriva şefului Junimii într-un proces de imoralitate. Iubirea chinuitoare şi imposibilă dintre Eminescu şi Veronica îşi urma meandrele deznădăjduite atât de sugestiv surprinse în corespondenţa lor:„Eşti singurul punct luminos al vieţii mele întunecate de griji şi de necazuri”, îi scrie Veronica din Iaşi lui Eminescu, care îi răspunde:„Să fii a mea, oricum aş trăi şi oriunde”. 

Până la urmă, Eminescu se decide să se căsătorească pentru a pune capăt neliniştilor femeii iubite şi a-şi găsi şi el împăcarea. Se duce într-o dimineaţă la Maiorescu acasă pentru a-i împărtăşi noutatea, dar se loveşte de răceala celui care n-o iertase pe cea care depusese mărturie împotriva sa cu 15 ani în urmă:„Am rămas încremenit […]. Îmi aduc aminte, pentru a câştiga timp, m-am ridicat, am sunat şi am cerut servitorului un pahar cu apă”, îi va povesti mult mai târziu Maiorescu lui Brătescu-Voineşti reacţia avută. Şi continuă corifeul Junimii:„Aş fi vrut să-l văd ocupând o catedră universitară de filosofie, aş fi vrut să-l văd căsătorit cu o fată bună, cinstită, cu ceva stare, care să-l fi putut pune la adăpostul nevoii de a munci din greu, pentru a-şi asigura existenţa. Mă îngrijora şi mă durea faptul că-l vedeam în fiecare zi în mrejele unei femei ca Veronica Micle”. 

În faţa refuzului poetului de a renunţa la proiectul mariajului, Maiorescu foloseşte artileria grea, destăinuindu-i lui Eminescu că Veronica Micle avusese mai multe aventuri amoroase, inclusiv cu bunul său prieten Caragiale. Reacţia nefericitului îndrăgostit se rezumă la un singur cuvânt:„Canalia!” Căsătoria nu a mai avut loc, deşi se pare că Eminescu a cerut-o în căsătorie pe Veronica. Oricum, lovitura primită a fost dură, iar Caragiale, care trăia viaţa prin toţi porii, greu ar fi putut să fie conştient de răul pe care îl produsese. Dramaturgul trăia adânc înfipt în solul realităţii, în timp ce Eminescu îşi pregătea deja drumul spre stele.

Ralea spunea că, în lumea lui Caragiale, toate ticăloşiile se săvârşesc cu un aer de nevinovăţie care aproape că-i absolvă de vină pe făptaşi. Din această perspectivă putem şi noi să-l absolvim pe Caragiale de vina de a-i fi provocat atâta suferinţă poetului nepereche.

Singura concesie pe care Caragiale i-o face lui Eminescu este aceea de a cere să fie mutat din funcţia de revizor (pe care şi-o îndeplinea mult prea aproape de Iaşii Veronicăi) pe acelaşi post, dar în judeţele Argeş şi Vâlcea...

""