Autor 2685 vizualizări


Statul comunist a investit masiv în industrie şi a susţinut prin toate mijloacele aparatului de propagandă că a adus progresul ţării pe cele mai înalte culmi. Totuşi, ceva nu mergea în România socialistă, chiar dacă astăzi mulţi cred că atunci a fost fericirea în raport cu decăderea politică şi economică de astăzi. Culmea este că perioada 1945 – 1989 a fost una de prăbuşire, situaţie din care nu se poate ieşi decât cu mare greutate. Autorităţile de la Bucureşti au pus accent pe oameni neinstruiţi, din cele mai de jos clase sociale, analfabeţi revoluţionari, şi au trimis la moarte intelectuali de frunte.

A pierit astfel Alexandru I. Lapedatu, decorat pentru merite culturale cu Legiunea de Onoare, cea mai respectată medalie a lumii. Nici astăzi nu este egalată monografia despre Vlad Călugărul, lucrare publicată în anul 1903. Cel care a fost Preşedintele Academiei Române, cel mai înalt for de ştiinţă şi cultură din ţară, a fost arestat în mai 1950 şi dat la Sighet pe mâna gardienilor brutali şi analfabeţi. Avea şi vina că a fost Preşedintele Senatului. A pierit în august 1950, ceea ce înseamnă că închisoarea din Maramureş era foarte „eficientă”, numai patru luni pentru un geniu român adevărat. Agenţii au vrut să-l aresteze şi pe Ion I. Lapedatu, economist recunoscut, fost ministru de finanţe şi guvernator al Băncii Naţionale a României, dar acesta a avusese „norocul” să rămână imobilizat la pat în urma unui accident de autobuz din 1947 şi a decedat natural, după ce statul comunist i-a retras pensia şi i-a luat toate bunurile.

Gheorghe Brătianu, care era un fel de urmaş al lui Nicolae Iorga în lumea istoricilor, a murit torturat la Sighet în aprilie 1953. Este interesant că a trecut în nefiinţă după moartea lui Stalin, dar autorităţile de la Bucureşti aveau misiunea să lichideze elitele burgheze şi după ce în Uniunea Sovietică a început un oarecare dezgheţ. A intrat din muceda temniţă în recele mormânt şi Constantin Gane, cel care nu este egalat nici astăzi la capitolul Trecute vieţi de doamne şi domniţe. Unul dintre cei mai mari orientalişti români, Aurel Decei, a fost răpit din Occident şi condamnat la moarte, dar a scăpat datorită insistenţelor mediului academic vestic. Abia după decesul natural au fost tipărite două cărţi prin insistenţele fostului colaborator Virgil Ciocâltan şi acestea sunt de referinţă în istoriografia naţională.  

 Mihail Manoilescu, specialist ce era consultat în perioada interbelică de către liderii din Brazilia pentru redresarea economiei, a murit în temniţa de la Sighet în 1950. A fost autorul a zeci de cărţi publicate în ţară şi în străinătate, dar există unii autori ce afirmă că a fost atras de ideile fasciste, legionare şi carliste. A fost exterminat în mai puţin de trei ani de închisoare. Este interesant că judecătorii l-au condamnat în 1951 la 15 ani de temniţă grea şi la confiscarea totală a averii. Se observă că autorităţile comuniste duceau o luptă crâncenă cu proprietatea privată, pentru ca masele să fie deposedate de orice fel de bunuri şi să fie cât mai sărace. Cele care mai rămâneau în viaţă după „înţeleptele” măsuri luate de partidul unic. Mihail Manoilescu avea şi aptitudini tehnice deosebite şi a reuşit să modifice un obuzier Krupp de calibrul 210 mm pentru a asigura sprijinul artileriei grele împotriva germanilor, specialiştii considerând arma o adevărată bijuterie artileristică, singura care putea executa tirul direct de pe roţi.

 N-au fost uitaţi nici ofiţerii ce se afirmaseră în slujba ţării în două războaie mondiale. Cei ce erau eroi în Primul Război Mondial au avut mare noroc că s-au stins din viaţă treptat în perioada interbelică. Generalul Eremia Grigorescu a pierit în 1919 de gripă spaniolă, mareşalul Alexandru Averescu a trecut la cele veşnice în 1937 şi mareşalul Constantin Prezan în august 1943. Mareşalul Ion Antonescu a fost acuzat de crime de război şi a fost ciuruit cu gloanţe oferite cu generozitate de către autorităţi. N-a fost suficient acest lot Antonescu. Trebuia decapitată întreaga armată ce fusese în slujba ţării pentru a face loc celor ce erau pionii unei ideologii ce adora lagărele de exterminare. A fost arestat generalul Henri Cihoski, cel care a reuşit în 1916 să înfrângă în Munţii Făgăraş o întreagă brigadă alpină austriacă având sub comandă o trupă improvizată şi lipsită de echipamentul necesar luptelor în munţi, pe un ger cumplit. S-a afirmat şi în bătălia de la Mărăşeşti în calitate de comandant al Diviziei 10 infanterie, marea unitate oprind împreună cu Divizia 13 infanterie asalturile furibunde ale militarilor germani impulsionaţi de către feldmareşalul August von Mackensen. Autorităţile comuniste au reuşit aici un tratament deosebit de eficient şi au omorât un om din categoria demnitarilor în numai 11 zile.

 Astfel de personalităţi au fost înlocuite cu oameni ce aveau o „inteligenţă” nativă şi încercau să se caţere în ierarhia politică prin orice mijloace. Educaţia a fost înlocuită cu studii de partid de câteva luni sau cu obţinerea unor doctorate în domenii în care nu aveau nici cea mai mică urmă de pricepere. Au continuat să facă astfel de fapte şi astăzi. Ţara poate să piară, traiul în lux să le meargă din plin. Impostura este lege la nivel înalt şi lipsa de caracter este universală în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

 Partidul comunist a reuşit performanţa exterminării valorilor reale şi ridicarea incompetenţei la nivel de virtute, talentele utile fiind subordonate regimului în poziţii din care să nu emită pretenţii la putere. Cei ce nu suportau astfel de manifestări au părăsit ţara şi a fost o uriaşă hemoragie de creiere prin emigrările permise de regim. Fisura din lagărul socialist numită Iugoslavia a dus la o altă scurgere de oameni talentaţi spre Occident. Din păcate, mulţi n-au mai ajuns şi zac îngropaţi de-a lungul frontierei comune. Erau împuşcaţi de trăgători ce aveau armament performant sau erau tocaţi cu elicele şalupelor grănicereşti.

 România comunistă a fost numai un uriaş lagăr de concentrare şi exterminare pus în slujba revoluţiei mondiale. Nu s-a dorit niciodată în mod real fericirea poporului român, ci îndeplinirea obiectivului unic, utopic: cucerirea întregii planete în numele comunismului (revoluţia mondială). Comunismul trebuia să transforme poporul într-o masă amorfă, mediocră, perfect utilizabilă în războiul specific celui de-Al Doilea Val. Cum armele sofisticate impuneau dezvoltarea unor noi elite, s-a trecut la dezvoltarea şcolii româneşti, dar startul fusese ratat cu tot felul de experimente educaţionale şi prin îndepărtarea profesorilor valoroşi şi înlocuirea acestora cu politruci.