Autor 2273 vizualizări


În anii dintre cele două războaie mondiale, un subiect anume stârnea dezbateri aprinse:potenţiala introducere a criteriului etniei în selecţionarea fotbaliştilor din reprezentantiva naţională. Altfel spus, „românizarea” echipei naţionale de fotbal. Printre susţinătorii ideii se număra şi scriitorul (dar şi gazetarul sportiv) Camil Petrescu.

Participarea echipei naţionale de fotbal la Jocurile Olimpice din 1924 s-a încheiat după un dureros 0:6 împotriva Olandei. Presa a acuzat atunci organizarea defectuoasă a deplasării. Într-un inutil meci amical, Desideriu Jacobi s-a accidentat la picior, dar, prost îngrijit, a murit la Viena. Deşi contemporanii nu l-au uitat pe jucătorul originar din Bucovina, un alt element a inflamat spiritele:presupusele ironii ale spectatorilor şi ale presei străine faţă de numărul mare de ne-români din echipa naţională.

Rezultatul a contat mai puţin, dat fiind că nu era deloc o surpriză. Cu timpul, microbiştii s-au liniştit, iar echipa naţională a început să se dezvolte. În 1930 a avut loc participarea la Cupa Mondială din Uruguay, iar în 1933 România câştiga spectaculos Balcaniada de la Bucureşti.

La 2 octombrie 1932, România primea însă vizita Poloniei şi pierdea cu 0:5. În minutul 26, când Polonia avea deja un avantaj serios, Jean Lăpuşneanu (Venus Bucureşti) a fost înlocuit de Czinczer Istvan (CA Oradea). Un incident destul neclar între acesta şi spectatori a prilejuit ziarului „Curentul” o campanie virulentă împotriva jucătorului. Acuzele la adresa lui Czinczer erau foarte serioase, jucătorul naţionalei fiind învinuit de grave jigniri aduse României ca stat şi naţiune. Pentru portarul care apărase în celebrul 6:3 obţinut contra Franţei a fost ultima selecţie în echipa naţională.

 

„N. Grămătic” şi „principiile pentru formarea echipei naţionale”

Înfrângerea în amicalul cu Polonia a avut o urmare ciudată:deja cunoscut ca scriitor, Camil Petrescu a hotărât să includă fotbalul printre preocupările sale gazetăreşti. Dintr-un spectator frenetic de fotbal şi box, Camil Petrescu a devenit un redutabil ziarist sportiv, semnând cu pseudonimul „N. Grămătic”. În scurt timp a fost clar pentru el că viaţa ştiinţifică sau artistică a devenit mai puţin importantă pentru presă decât cea sportivă. Considera însă că publicul nu are suficiente cunoştinţe despre sport, domeniu care nu reuşise să insufle societăţii româneşti „fairplay-ul”. În 1939, ca director al Teatrului Naţional din Bucureşti, a invitat echipa naţională la un spectacol.

În 1933 şi 1947, „N. Grămătic” avea să editeze, din fonduri proprii, periodicul „Foot-ball”, apărut, în total, în şapte numere. Alături de analizele ce denotau o cunoaştere bună a jocului cu balonul rotund, în gazetă au fost tipărite şi câteva articole consistente conţinând „principii pentru formarea echipei naţionale”. În esenţă, Camil Petrescu cerea eliminarea jucătorilor provenind din minorităţile naţionale (în special cea maghiară) şi introducerea criteriului etniei în selecţionarea reprezentativei naţionale.

 

Formula „8+3”

Camil Petrescu a fost însă doar una dintre vocile care au cerut „românizarea”. Deşi revendica întâietatea, el nu a fost deloc vehement. Alţi jurnalişti au mers până la ideea de a accepta potenţiale înfrângeri, dar cu echipe pur româneşti. S-a cerut părerea cititorilor, însă au fost publicate cu precădere părerile favorabile. În alte cazuri, s-a ajuns la anchete privind originea părinţilor jucătorilor, chiar dacă Nicolae Covaci a fost singurul jucător care a mers la toate cele trei Cupe Mondiale interbelice.

F.R.F.A. avea să reacţioneze la presiunea presei. V. V. Tillea, politician şi diplomat devenit preşedinte al federaţiei între 1933-1939, a încercat să pună în practică proiectul românizării. Într-o primă fază s-a ajuns la formula 8 (jucători etnici români)+3 (jucători minoritari). Decizia a fost luată în primăvara anului 1935 iar peste două luni, la Balcaniada de la Sofia, echipa României a terminat pe ultimul loc. Cel mai bun jucător a fost desemnat Augustin Juhasz, tot de la CA Oradea, echipă considerată pe nedrept un simbol al iredentismului. Mai târziu a fost creată o selecţionată B unde aveau drept de joc doar românii.

O decizie clară nu a fost luată niciodată. Nici Gavrilă Marinescu nu a încurajat ideea românizării, deşi, în contextul politic al anilor 1939-1940, ca preşedinte al F.R.F.A., a luat o serie de hotărâri privind înlocuirea echipelor din diviziile superioare cu altele, mai slabe, dar formate din jucători români. În fond, Venus, echipa pe care o patrona, se baza pe jucători de mare valoare, care atrăgeau publicul prin talent şi nu prin apartenenţa etnică. „Românizarea” echipei naţionale de fotbal a fost cerută şi la nivelul cluburilor, câteva luând decizii oficiale în acest sens.

Totuşi, în rarele ocazii în care originea a primat asupra valorii propriu-zise, echipa naţională nu a obţinut rezultate bune (evident, aici se adăugau şi erorile de selecţie şi de pregătire a meciurilor, greşelile de antrenament şi tactică observate de jurnalişti precum Gheorghe Ţari, care s-a aflat, în câteva rânduri, în cantonamentul echipei naţionale). În cele din urmă, proiectul românizării integrale a primei reprezentative a eşuat, eşec la care au contribuit, în mod direct, relaţiile umane şi cele de joc dezvoltate în timp între sportivi;dar şi faptul că majoritatea oamenilor din fotbal lăsau să primeze calităţile jucătorilor. Şi chiar dacă pe alocuri publicul părea să susţină ideea unei reprezentative alcătuite numai din etnici români, bucuria victoriei desfiinţa toate discuţiile motivate altfel decât sportiv.