Autor 18156 vizualizări


Ideea unirii Principatelor Dunărene într-un singur stat, puternic, consolidat, prezentă în cugetele românilor dar şi ale unor personalităţi politice internaţionale sau capete încoronate, despoţii luminaţi, încă de la sfârşitul Veacului Luminilor – a se vedea în acest sens, drept exemplul cel mai elocvent, proiectul “Regatului Daciei”, propus de ţarina Rusiei, Ecaterina a-II-a, împăratului austriac Iosif al-II-lea la 10 septembrie 1782 – a început să dea roade în prima jumătate a secolului al-XIX-lea, figurând în programele revoluţionare ale românilor la 1848.

Unirea Principatelor:o problemă internaţională

Războiul Crimeii din perioada 1853-1856 şi Con gresul de Pace de la Paris din februarie-martie 1856 care i-a pus capăt au făcut din chestiunea Unirii Principatelor o problemă internaţio nală de certă importanţă. Şi acest lucru a fost posibil datorită politicii cla re şi hotărâte a ţarului rus Nicolae I de a distruge Imperiul Otoman şi a ocupa Constantinopolul şi cele două strâmtori de însemnatate strategică, Bosfor şi Dardanele, acţiune căreia i s-au opus categoric şi cu fermitate Anglia reginei Victoria, urmată de Austria şi Franţa împăraţilor Franz Joseph şi Napoleon al-III-lea, care aveau interese economice si politico-strategice clare în menţinerea integrităţii anacronicului şi muribundului Imperiu Otoman. Anglia mai ales, prin dispariţia Imperiului Otoman şi învecinarea cu Rusia ţaristă, ar fi fost ameninţată în securitatea rutelor comerciale cu India, (“Perla coroanei britanice”), Iranul şi Asia Centrală. Nu trebuie în consecinţă să surprindă faptul că această mare putere a devenit susţinătoarea şi apărătoarea cea mai aprigă a integrităţii Imperiului Otoman. Rusia lui Nicolae I a deschis aşadar ostilităţile împotriva Imperiului Otoman, având grijă ca o primă mişcare strategică la începutul războiului, pe care îl considera scurt şi victorios, să ocupe Principatele Dunărene:Ţara Româneasca şi Moldova. Imediat, Anglia şi Franţa s-au alăturat Imperiului Otoman, declarând război Rusiei ţariste.

O a doua Belgie

Revenind la ideea unirii principatelor într-un singur stat, la sfârşitul deceniului al 5-lea şi în prima jumătate a celui următor, ea a circulat, în rândul reprezentanţilor Marilor Puteri, sub formula creării unui stat-tampon unitar românesc, situat la frontiera sep-ten trională a Turciei europene, şi aflat astfel în calea atacurilor periodice ale imperiului ţarilor. Revoluţionarii români paşoptişti au făcut cunoscut acest proiect iar demnitarii otomani l-au acceptat imediat. În primăvara anului 1848, Ion Ghica, aflat în misiune di plomatică la Constantinopol, în calitate de emisar al revoluţionarilor, a pre zentat acest plan, care a fost favora bil primit în mediile oficiale. Doi ani mai târziu, la începutul anului 1850, Nicolae Bălcescu, aflat în exil la Londra, a avut prilejul să îl consulte pe ambasadorul otoman în capitala britanică cu privire la viitorul statut al principatelor. Diplomatul otoman şi-a exprimat opinia conform căreia principatele trebuia sa fie “o a doua Belgie, adică un stat liber pus sub garanţia colectivă a marilor puteri”. O astfel de structură “ar fi împiedicat Rusia să se apropie de Dunăre”, faptul contrar reprezentând neîndoielnic “pierderea imperiului otoman”.

Proiectul lui Reşid Paşa

Ministrul de externe Reşid Paşa a dezvoltat această idee în octombrie 1854, în cadrul unei conversaţii avute cu însărcinatul cu afaceri al Franţei la Constantinopol, Vincent Benedetti, mer gând chiar mai departe, avansând nici mai mult nici mai puţin decât ideea unui stat românesc unitar şi independent, sub domnia unui principe străin, aflat sub garanţia colectivă a pu terilor. La începutul anului următor, 1855, lordul Palmerston, premierul con servator al Marii Britanii, a preluat proiectul lui Reşid Paşa, cu care a fost aproape în totalitate de acord. Premierul englez nu a acceptat independenţa noului stat şi nici ideea principelui străin. În schimb, adept al sistemului reprezentativ, el propunea adu nări reprezentative pentru cele do uă principate şi doi principi autohtoni, numiţi de sultan pe viaţă sau pe o durată determinată. Spre deosebire de Palmerston, lordul Clarendon, secretar de stat la Foreign Office, a admis în februarie 1855 ambele idei:princi pele străin mai intâi, apoi independen ţa totală a Principatelor. Din păcate însă, această poziţie nu avea să dăi nu iască multă vreme.

Memoriile paşoptiştilor trimise lui Napoleon al III-lea

Poziţia Franţei lui Napoleon al-III-lea şi a ministrului său de externe, contele Alexandre Walewski, a fost constant şi de nezdruncinat una favorabilă unirii celor două principate. De altfel, suveranul Franţei a rămas în istorie drept monarhul care a acţionat în favoarea realizării a două state uni tare:România şi Italia. Se poate aşa dar vorbi despre o politică unionistă a îm păratului francez. Monarhul a ră mas pe întreg parcursul domniei sale ataşat cu fidelitate principiului său po litic esenţial, pentru a cărui punere în prac tică a luptat până la capăt cu determinarea sa de fost carbonaro:emanciparea naţiunilor asuprite din Europa. Împăratul Franţei era ferm convins că o naţiune română liberă şi prosperă la Dunărea de Jos ar fi reprezentat cea mai bună barieră în calea periodicelor invazii ruseşti. Revoluţionarii paşoptişti exilaţi au ştiut acest lucru, trimiţându-i, lui şi vărului său cu idei la fel de liberale, principele Jérôme Napoleon, memorii după memorii, în perioada 1853-1855. Dăm numai câteva exemple, mai repre zentative:memoriul lui Ion C. Bră tianu catre Napoleon al-III-lea din ia nua rie 1853;memoriile lui Cezar Bo lliac către Napoleon al-III-lea si Jé rôme Napoleon din februarie-martie 1854;nou memoriu adresat de Ion C. Brătianu lui Napoleon al-III-lea în fe brua rie 1855. Stipulaţiile cuprinse în cele trei documente menţionate erau:crearea unui stat unitar puternic la Dunărea de Jos, prin unirea celor două prin cipate, care să constituie o barieră inexpugnabilă între Rusia şi Imperiul Otoman;reorganizarea principatelor printr-o “constituţie europeană” şi abolirea protectoratului Rusiei ţariste;“restabilirea unei Românii independente pe Dunăre”, drept barieră în calea expansionismului ţarist;solicitarea expresă a sprijinului Franţei în vede rea realizării celor două aspiraţii na ţio nale fundamentale ale românilor:uni rea şi independenţa. Merită de ase menea evidenţiate cele două memorii de la începutul anului 1856, al lui Dumitru Brătianu către secretarul de stat la Foreign Office, lordul Clarendon (21 ianuarie/2 februarie) şi al lui Vasile Boerescu către şeful diplomaţiei franceze, contele Alexandre Walewski. În primul document este reluată teza transformării principatelor într-un stat unitar şi independent, asemănător Bel giei. Dacă acest lucru nu va putea fi realizat, cele două principate trebu iau unite într-un stat autonom, cu o suzeranitate limitată a Imperiului otoman, la investirea domnului şi perceperea tributului. În memoriul lui Vasile Boerescu se pleda cu claritate pentru punerea bazelor unui stat unitar şi independent, pus sub garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri.

Lordul Clarendon îl “convinge” pe Napoleon al III-lea

Demnitarii şi diplomaţii britanici în speţă, lordul Clarendon şi ambasadorul Marii Bri tanii la Paris, Henry Wellesley Cowley, sau străduit să acreditezeteza falsă că ei ar fi fost aceia care i-ar fi convertit pe împăratul Frantei şi pe ministrul său de externe la ideea unirii celor două principate. Îndeosebi ambasadorul englez scria cu mult zel la 22 octombrie 1855 că “Walewski nu agrea ideea unirii principatelor, mai ales sub un prinţ străin”, iar Napoleon al-III lea “sfârşise prin a adera la pla nul unio nist” al lordului Clarendon. Falsitatea este clară! La Conferinţa pre liminară de Pace de la Viena din martie 1855, la şedinţa din 14/26 martie, delegatul Franţei, contele François-Adolphe de Bourqueney, ambasador în capitala imperiului austriac al Habsburgilor, a enunţat poziţia oficială a ţării sale:Unirea Principatelor Dunărene Moldova şi Ţara Românească într un singur stat, pentru a face din ele “un fel de barieră naturală, pentru ca Rusia să nu mai poată de acum înainte năvăli şi ameninţa Imperiul otoman în chiar inima acestuia”, sub un prinţ străin sau autohton ereditar, de preferinţă în primul caz membru al unei familii domnitoare cunoscute din Europa. În această ul timă chestiune, pu terea suzerană, Poarta otomană, avea cuvântul hotărâtor. În favoarea declaraţiilor sale, diplomatul francez a invocat identitatea de limbă, de tradiţii, de moravuri, de legi şi de interese a locuitorilor celor două principate precum şi voinţa poporului “conformă conformă cu cele convenite de guvernele aliate”. Aşadar, nici urmă de inspiraţie sau influenţă britanică!!! Este drept că Rusia a venit imediat cu o manevră diplomatică abilă, ce rând oficial consultarea populaţiilor celor două principate asupra viitoarei organizări şi viitorului statut al principatelor. Toate Marile Puteri au căzut de acord cu desfiinţarea protectoratului ţarist şi trecerea principatelor sub garanţia colectivă a lor. A fost lăsată în grija viitorului congres de pace sar cina organizării Principatelor Dunărene. În urma acestei conferinţe, poziţiile Marilor Puteri în problema unirii celor două principate au început să se contureze:Franţa, al cărei prestigiu a crescut după Războiul Crimeii, va sprijini cu constanţă si fidelitate uni rea. Ei i se va alătura, din calcul politic, Rusia ţaristă, ţară înfrântă în război şi cu prestigiul şifonat. La fel, Regatul Sardiniei (Piemont) şi Prusia, care luptau la rândul lor pentru rea li zarea propriilor unităţi statale. În schimb, Imperiul Otoman, începând să se teamă de perspectiva unei apropieri a Rusiei de Franţa, va înceta să mai sprijine unirea, devenind adversarul ei. Austria i se va alătura, văzând în constituirea unui stat unitar român un “periculos exemplu” pentru ro-mâ nii oprimaţi, deznaţionalizaţi, din imperiu. Iar Marea Britanie, care nu se va pronunţa niciodată oficial î m-potriva unirii, va fi, practic, un adversar din umbră al acesteia, această ma re putere rămânând în continuare o fidelă susţinătoare a integrităţii Imperiului Otoman, cu orice preţ.

Oricum, din acel moment “chestiunea românească” a devenit o problemă internaţională, caracter care îi va fi consfinţit un an mai târziu, la Congresul de Pace de la Paris. În concluzie, Războiul Crimeii, pier dut de Rusia ţaristă şi câştigat de coaliţia restului puterilor garante (Franţa, Anglia, regatul Sardiniei, Im periul Otoman, Prusia, Austria), a restabilit prestigiul Franţei lui Napoleon al III-lea în Orient şi i-a permis ambasadorului acestei ţări la Constantinopol, viitor ministru de externe, Edouard Thou venel, să-i dispute cu forţă şi vigoare preponderenţa ţării sale ambasadorului Marii Britanii la Poartă, lordul Stratford de Redcliffe. Iar împăratul şi anturajul lui au avut în vedere nu nu mai preponde ren ţa în plan politic dar şi economic. Astfel, într-un interval de timp de 20 de ani, exporturile Franţei în Levant au crescut vertigins, de la 17 milioane de franci în 1836 la 92 de milioane de franci la 1856. Dar şi aici concurenţa puternică engleză reprezenta un rival de temut. Referitor la poziţia faţă de Principate, Napoleon al III-lea a pri-mit şi va primi în continuare favorabil toate memoriile adresate lui şi celorlalţi demnitari ai celui de al Iilea imperiu francez de reprezentanţii emigraţiei revoluţionare paşoptiste, îmbrăţişând fără nici o rezervă şi devenind campionul programului acestora, care prevedea unirea Moldovei şi Va lahiei într-un stat autonom şi vasal Porţii Otomane, având o guvernare ereditară şi constituţională asigurată de un prinţ străin. Însuşi ministrul francez al Afacerilor Externe, contele Alexandre Walewski, ţinea la începutul anului 1856 să-i asigure pe revoluţionarii exilaţi că “Majestatea Sa Imperială, care cel din tâi s-a pronunţat în favoarea Unirii Principatelor, va susţine această cauză neclintit, până la capăt, atâta vreme cât va fi conş-tient de faptul că ea reprezintă voinţa incontestabilă şi univer sală, dacă nu chiar unanimă, a poporului român chemat să îi ofere întregul său sprijin.”

Lucrările Congresului de Pace de la Paris (februarie-martie 1856)

Cu puţină vreme înainte de deschiderea lucrărilor înaltului for al Marilor Puteri, Imperiul Otoman a făcut o încercare de a-şi menţine şi consacra în plan internaţional statutul de putere suzerană a celor două principate. La Conferinţa de Pace de la Constantinopol a reprezentanţilor Ma rilor Puteri, Austria, Franţa, Marea Britanie şi Imperiul Otoman (30 ianua-rie/11 februarie 1856), a fost adoptat un protocol privind organizarea internă a Principatelor, având ur mătoarele pre-vederi mai im portante:Regulamentele Organice încetau a mai fi le gi le fundamentale ale celor două principate;erau confirmate de către Poartă vechile privilegii şi imunităţi ale Moldovei şi Ţării Româneşti;era confirmată suzeranitatea Înaltei Porţi asupra lor;domnii celor două principate urmau a fi numiţi de Poartă pe viaţă;în sfârşit, în caz de tulburări interne, armata otomană avea prerogativa de a interveni pentru restabilirea liniştii. În cursul anilor 1856-1857, Imperiul otoman va mai avea ase menea iniţiative, ca parte a politicii de intimidare, de stopare a entuziasmului şi voinţei unioniste a românilor. La 13/25 februarie 1856, erau deschise în capitala Franţei lucrările Congresului de Pace de la Paris, eveniment care marca sfârşitul “Razboiului Cri meii”. Participau reprezentanţii Austriei, Franţei, Imperiului otoman, Marii Britanii, Prusiei, Ru siei şi Regatului Sardiniei. Pe ordinea de zi a înaltei reuniuni, figura şi chestiunea viitoarei organizări interne a celor două principate, devenită, după cum s-a arătat anterior, o problemă internaţională, aflată în atenţia, dezbaterea şi rezolvarea Ma rilor Puteri. Astfel, în şedinţa din 25 fe bruarie/8 martie, reprezentantul Franţei, ministrul de externe Alexandre Walewski, a pus în discuţia re uniunii internaţionale problema statutului intern şi internaţional al Principatelor Române, pledând pentru unirea lor într-un stat autonom puternic, declarând că acest deziderat răspunde unor necesităţi indicate de un examen atent al adevăratelor lor interese. Poziţia sa a fost susţinută de delegatul Marii Britanii, lordul Clarendon, de acela al Rusiei, contele Orlov, şi cel al Sardiniei, contele Camillo Benzo di Cavour. De legaţii austriac şi otoman, contele Buol şi Ali Paşa, s-au opus. A urmat şedinţa din 27 februarie/10 martie, în care a fost încredinţată unei comisii, alcătuită din Buol (Aus tria), Ali Paşa (Im periul otoman) şi Bour queney (Franţa), sarcina elaborării prevederilor din viitorul tratat de pace referitoa re la principate. La 29 februarie/ 12 martie, Bourqueney a întocmit o dare de seamă asupra activităţii comisiei, care s-a bazat pe trei principii:1. să se incheie pacea fă ră a subordona instrumentul final la un act diplomatic rămas în suspensie;2. Să se ia măsuri care să fie în concordanţă cu dorinţele populaţiei autohtone;3. Să fie respectate drepturile puterii suzerane, fără a fi înlăturate cele ale puterilor garante, stabilind principiile adoptate ca bază a organizării principatelor.

Principatele şi consultarea populară

În şedinţele următoare consacrate discutării “chestiunii româneşti”, s-a decis ca sultanul să convoace în Moldova şi Ţara Românească adunări (divanuri) adhoc, care să exprime do rinţele populaţiei cu privire la organiza rea celor două principate. O comisie internaţională, alcătuită din reprezentanţii puterilor garante, urma să fie trimisă la Bucureşti pentru ca, împreună cu delegatul puterii suzerane, să cerceteze sta rea de spirit a românilor şi să raporteze Marilor Puteri rezultatul discuţiilor din cadrul adunărilor (divanurilor) ad-hoc pri vind viitoarea organizare internă a prin cipatelor. S-a stabilit ca o oaste naţională să menţină siguranţa internă, specificându-se ca, în cazul în care liniştea internă în principate ar fi ameninţată, puterile garante se vor înţelege cu Poarta asupra măsurilor ce urmau a fi luate în vederea menţinerii ordinii legale. Şi în perioada desfăşurării lucrărilor Congresului de la Paris memoriile pro-unioniste au continuat. Dintre acestea, merită evidenţiate cu predilecţie două, ai căror autori sunt domnul regulamentar post-revoluţionar al Moldovei, cu vederi progresiste, Grigore Alexandru Ghica şi ex-revoluţionarul paşoptist Nicolae Go lescu. În memoriul său, alcătuit la 16/28 februarie şi trimis direct congresului, Gri gore Alexandru Ghica protestează vehement împotriva Protocolului Conferinţei de la Constantinopol din 30 ianuarie/11 februarie, în care cele două principate erau considerate “parte integrantă” a Impe riului Otoman. Autorul memoriului solicită unirea celor două principate într-un stat autonom, condus de un principe străin. La rândul lui, Nicolae Golescu ce rea în memoriul înaintat reprezentanţilor Franţei, Marii Britanii şi Regatului Sar di niei unirea principatelor într-un “stat neutru, independent, cu domn ereditar, sub garanţia colectivă a Puterilor”. La 18/30 martie 1856, reprezentan ţii celor şapte puteri semnau Tratatul de Pace de la Paris, care punea capăt “Războiului Crimeii”. În document, referitor la statutul intern şi internaţional al Principatelor Dunarene, erau stipulate următoarele:

1. Principatele rămâneau în continuare sub suzeranitatea Porţii, puterile sem natare devenind garante ale respectării pri vilegiilor şi imunităţilor lor.

2. Nici unul dintre statele semnatare nu va putea exercita o putere exclusivă asu pra Moldovei şi Ţării Româneşti şi nu se va putea amesteca în treburile lor interne.

3. Poarta se obliga să respecte administraţia independentă şi naţională a principatelor, precum şi deplina libertate a cultului, legislaţiei, comerţului şi navigaţiei.

4. Vor fi convocate adunări (divanuri) ad-hoc, care să exprime dorinţele po pulaţiei cu privire la organizarea viitoare a celor două principate.

5. La Bucureşti se va întruni o comisie specială de informare, alcătuită din reprezentanţii celor şapte puteri, cu misiunea de a cerceta situaţia internă a Principatelor Dunărene şi a face propuneri cu privire la reorganizarea lor.

6. După receptarea doleanţelor românilor şi a recomandărilor Comisiei de informare, reprezentanţii celor şapte puteri urmau să se întâlnească din nou la Pa ris, pentru a decide asupra organi ză rii depline a Principatelor.

7. Cele două principate aveau dreptul de a avea pe teritoriul lor armata naţională, pentru siguranţa internă şi apă rarea graniţei.

8. În cazul apariţiei unor tulburări interne în Principate, Poarta sau oricare alt stat nu putea interveni cu forţa armată, fără asentimentul celorlalte puteri garante.

Deşi nu au rezolvat problema Unirii Principatelor, Congresul şi Tratatul de Pace de la Paris au deschis calea către înfăptuirea ei. Iar susţinerea constantă şi fermă a Franţei lui Napoleon al III-lea a reprezentat un element pozitiv esenţial. A fost consolidată autonomia lor, garantată colectiv pe viitor de puterile europene. Garanţia colectivă, dată fiind imposibilitatea realizării unui consens al ce lor şapte puteri, a oferit poporului român prilejul de a realiza el însuşi cele două deziderate fundamentale ale sale:Unirea si Independenţa. Unire înfăptuită la 24 ianuarie 1859, act naţional fundamental realizat cu sprijinul împăratului Franţei, Napoleon al III-lea, un sincer şi veritabil prieten al românilor.

""