Autor 19696 vizualizări


Primul Război Mondial, declansat la 28 iulie 1914, urma sa se încheie la 11 noiembrie 1918, dupa aproape 53 de luni de lupte tragice. Era ultimul dintre cele patru armistitii încheiate în acelasi an:la Salonic-cu Bulgaria la 29 septembrie, la Mudros-cu Turcia la 30 septembrie, si la Padova-cu Austria la 3 noiembrie. Din punct de vedere strategic, el a pus capat dominatiei europene si absolutismului monarhic si a doborât patru mari imperii:german, austro-ungar, otoman si rus. Denumit si "matricea otravitoare a secolului al XX-lea", el a fost, din ratiuni care ramân înca misterioase, un fel de sinucidere colectiva a Europei, cu sechele ce au subzistat înca mult timp.

Cu toata speranta unei paci definitive, primul razboi mondial purta însa în sine germenele unui conflict si mai devastator. În cursul negocierilor de pace, presedintele american Wilson a încercat sa obtina acceptarea în totalitate a programului sau de 14 puncte, dar nu a insistat asupra unora dintre ele. Tratatele de pace de la Versailles, Saint-Germain, Trianon, Neuilly si Sčvres au provocat resentimente profunde si mari tulburari sociale în rândul celor învinsi, dar chiar si în al unora dintre învingatori, ale caror revendicari nu fusesera în totalitate satisfacute. Dorinta de revizuire a tratatelor a mai provocat, în timp, resurgenta unui militarism si a unui nationalism agresiv, care, odata cu cel de-al doilea razboi mondial, avea sa plonjeze omenirea din nou în haos si oroare.

 


Puterile Centrale îsi pierd coeziunea

La începutul anului 1918, profitând de scoaterea Rusiei si a României din razboi, eforturile militare ale Puterilor Centrale se concentreaza spre frontul de vest. Înaltul Comandament German declanseaza în 21 martie 1918 o puternica ofensiva în directia Amiens, fara a obtine însa rezultatele scontate. Între timp, în cadrul unor reuniuni, dintre care prima în 28 martie, generalul Ferdinand Foch este numit comandant suprem al armatelor aliate din Franta (conferinta de la Abbeville, din 2 mai). Dupa o alta ofensiva, începuta la 27 mai, în cadrul Bataliei de pe Aisne, germanii câstiga teren si înainteaza în directia Parisului.
În 15-16 iulie, germanii mai fac un ultim efort în Champagne, însa ulterior, la 25 iulie, armata franceza organizeaza o contraofensiva, prin declansarea celei de-a doua batalii de pe Marna, în zona Château-Thierry. Germanii se repliaza la 6 august, în spatele liniei fortificate Hindenburg.
Echilibrul de forte este pe cale de a înclina iremediabil în favoarea Antantei, mai ales ca trupele americane vin în sprijinul francezilor si britanicilor, cu un efectiv de patru milioane de soldati, dar si cu armament nou.În cadrul conferintelor care au loc la Spa, în 13, 14 si 15 august, austriecii se declara la capatul puterilor si cer încetarea ostilitatilor.
Ulterior, Armata 1 americana a generalului John Pershing lanseaza apoi prima ofensiva la Saint-Mihiel în 12 septembrie si înainteaza spre nord, pâna atinge pozitiile germane. Inamicul pierde numai într-o zi 15.000 prizonieri si 450 de tunuri, abandonând numeroase alte materiale de razboi.
Austria îsi exprima din nou dorinta de a adresa un apel de pace beligerantilor. Tragând dupa sine Bulgaria si Turcia înca din 25 august, ea lanseaza în 14 septembrie seara, în fata presei reunite la Viena, un apel general adresat tuturor beligerantilor în vederea pacii.
Generalul Erich Ludendorff, seful Marelui Cartier General German (Generalquartiermeister), afla ca aliatii bulgari sunt gata sa semneze armistitiul, ceea ce se va întâmpla în 26 septembrie. Vestile noi au darul sa-i îngrijoreze pe germani, deoarece în 28 septembrie aliatii încep ofensiva în Flandra. În seara aceleiasi zile, Ludendorff îl viziteaza pe maresalul Hindeburg, exprimându-si opinia ca "trebuie cerut imediat un armistitiu; orice întârziere poate fi fatala".
În ziua urmatoare, bulgarii semneaza armistitiul la Salonic.

 

Germania se resemneaza

În 30 septembrie, Hindenburg, Ludendorff, amiralul Paul von Hintze, Secretar de Stat si colonelul Heye, seful Biroului de Operatii, se întâlnesc la Spa. Expozeul lui Ludendorff este simplu:moralul trupelor este la pamânt, rezervele sunt epuizate, deci o ofensiva nu va fi posibila prea curând. La ora 12, conferinta se reia în prezenta lui Wilhelm al II-lea, care ramâne stupefiat de cele auzite. Cum politica este preocuparea sa imediata, el se gândeste sa aduca la putere o persoana care ar întruni majoritatea voturilor Reichstagului.
La 1 octombrie, printul Max de Baden accepta sa devina cancelar. Var al lui Wilhelm al II-lea, descendent direct al regelui Maximilien de Bavaria, printul este din punct de vedere politic omul circumstantelor. El stie ca misiunea sa este deosebit de grea, aproape penibila. În ziua urmatoare, în cadrul Consiliului de Coroana, el antameaza discutia privind oportunitatea unui armistitiu, dar Wilhelm al II-lea îl întrerupe imediat:"Înaltul Comandament va face demersurile necesare, dar tu nu esti aici pentru a crea dificultati Înaltului Comandament".
În 3 octombrie, cancelarul Max de Baden îi adreseaza un mesaj cu patru întrebari lui Hindenburg:"Cât timp estimeaza ca e necesar ca armata sa mentina inamicul dincolo de frontierele Germaniei; Marele Cartier General ar trebui sa se astepte la o prabusire militara? Daca da, în cât timp? Situatia militara este într-atât de critica, încât e nevoie de actiuni în vederea armistitiului si a pacii?
În cazul în care, la întrebarea a treia, raspunsul va fi afirmativ, Marele Cartier General trebuie sa tina cont de faptul ca trebuie antamate tratative de pace. Sa se tina cont de asemenea, ca situatia critica a armatei poate duce la pierderea unor colonii si a unor teritorii germane, în particular, a Alsaciei si Lorenei".
Hindenburg îi raspunde ca "armata germana ramâne puternica si respinge în continuare toate atacurile. Situatia devine însa din zi în zi mai critica, deci în aceste conditii este mai bine sa înceteze lupta, pentru a evita pierderile, atât din partea poporului german, cât si a aliatilor sai".

 

Încep negocierile de pace

În noaptea de 3 spre 4 octombrie, Max de Baden îi adreseaza o telegrama presedintelui american, prin intermediul misiunii germane în Elvetia, prin care înstiinteaza:"Guvernul german roaga presedintele Statelor Unite ale Americii sa ia în mâinile sale problema stabilirii pacii, sa înstiinteze de aceasta cerinta a lui toate statele beligerante si sa le invite sa-si trimita plenipotentiari în vederea negocierilor. Guvernul german accepta ca baza pentru negocierile de pace programul expus de presedintele S.U.A. în mesajul sau catre Congres, în 8 ianuarie 1918, precum si în declaratiile lui ulterioare, mai ales în cuvântarea din 27 septembrie. Pentru a împiedica continuarea varsarii de sânge, guvernul german propune încheierea imediata a unui armistitiu general pe uscat, pe mare si în aer...".
În 8 octombrie, secretarul de stat american Robert Lansing trimite nota de raspuns din partea presedintelui Wilson, în care specifica:"Presedintele Statelor Unite se simte obligat sa declare, în legatura cu propunerea unui armistitiu, ca nu s-ar simti îndreptatit sa propuna un armistitiu guvernelor cu care Statele Unite sunt aliate contra Puterilor Centrale, atâta timp cât armatele acestor puteri se afla pe pamântul lor... Presedintele crede a fi îndreptatit sa puna si întrebarea daca cancelarul vorbeste numai în numele acelor forte ale Reich-ului, care au purtat pâna acum razboiul. El socoate raspunsul la aceasta întrebare din orice punct de vedere extraordinar de important".
În 12 octombrie, Max de Baden îi raspunde la rândul sau presedintelui american, declarând:"Guvernul actual german, care poarta raspunderea pentru pasul facut pentru pace, a fost format prin tratative si de comun acord cu majoritatea absoluta a Reichstag-ului. În orice actiune a sa, bazat pe vointa acestei majoritati, cancelarul Reich-ului vorbeste în numele guvernului german si al poporului german".
Raspunsul lui Wilson, în 14 octombrie, este ca armistitiul va fi reglat cu puterile aliate, în conditii, care vor mentine superioritatea aliatilor. În acelasi timp, el cere încetarea imediata a razboiului submarin. Din acest moment, rolul de mediator al lui Wilson înceteaza, el devenind seful coalitiei.
Acest anunt suna ca un ultimatum pentru Wilhelm al II-lea. El întelege ca Statele Unite doresc capitularea completa a armatei germane, ca si sfârsitul dinastiei Hohenzollern.

 

Curând vom fi singuri în Europa!

Guvernul german convoaca imediat Cabinetul de razboi, în cadrul Conferintei de la Berlin, din 17 octombrie. Dezbaterile se poarta, în special în privinta efectivelor:Ludendorff estimeaza ca Foch dispune de 220 divizii, în timp ce armata germana dispune doar de 191 divizii, dintre care patru sunt austriece, iar batalioanele din 28 de divizii sunt reduse ca efectiv (200-500). Se impune deci stabilirea unui echilibru al fortelor, cât mai repede posibil. Sunt convocati 39 de înalti ofiteri, carora li se adreseaza doua întrebari importante:daca trupele îl vor urma pe Kaiser, pentru a stabili ordinea în tara si cea de-a doua, daca ele sunt capabile sa combata bolsevismul cu ajutorul armelor. Raspunsul vine cât se poate de repede, la ora 13:trupele nu vor lupta pentru ordinea interna avându-l pe Kaiser în fruntea lor. Colonelul Heye încheie deci, spunând ca:"armata va intra în ordine în tara, la ordinele generalilor sai" si ca "armata nu vrea sa mai lupte nici împotriva inamicului, nici împotriva tarii".
Dupa câteva momente de reflectie, Wilhelm al II-lea decide ca renunta la coroana imperiala, dar ca ramâne rege al Prusiei. Conform Constitutiei însa, acest lucru este imposibil. Nestiind ce altceva sa faca, Wilhelm al II-lea îl demite pe Ludendorff.
În noaptea de 21 spre 22, Hindenburg îi comunica, plin de amaraciune cancelarului, prin intermediul colonelului von Haeften, agentul sau de legatura:"Turcia a început negocierile de pace. Austria o va face si ea în curând. Curând vom fi singuri în Europa. Tensiunea de pe frontul de vest este considerabila".

 

Negocierile continua

În 20 octombrie, guvernul german consimte ca "raportul actual de pe fronturi trebuie sa stea la baza stipularilor, care sa-l asigure si garanteze. Guvernul german lasa la dispozitia hotarârii presedintelui ca acesta sa creeze o ocazie pentru reglementarea detaliilor".
În 23 octombrie, presedintele Wilson îi raspunde printului Max de Baden si le transmite aliatilor oferta de armistitiu, pentru ca acestia sa poata statua conditiile lor.
În nota sa din 27 octombrie, guvernul german da un raspuns presedintelui american si cere recunoasterea armistitiului de catre aliati:"Guvernul german asteapta de-acum înainte propunerile pentru un armistitiu, care sa dea nastere la o pace a dreptatii, asa cum a caracterizat-o presedintele în manifestarile sale".
În zilele urmatoare, la Versailles are loc examinarea detaliata a conditiilor armistitiului ce va fi impus Germaniei. În fine, la 4 noiembrie, textul definitiv al armistitiului este transmis prin cablu presedintelui Wilson. Se decide, printre altele, ca maresalul Foch asistat de un amiral britanic, sa le comunice acest text parlamentarilor germani mandatati de catre guvernul german sa semneze armistitiul.
În 5 noiembrie, Robert Lansing, secretarul de stat, adreseaza Germaniei raspunsul la ultima nota adresata de Max de Baden:"Presedintele m-a însarcinat mai departe sa va rog sa comunicati guvernului german ca maresalul Foch a fost împuternicit de catre guvernul Statelor Unite si de guvernele aliate sa-i primeasca pe reprezentantii autorizati ai guvernului german si sa le aduca la cunostinta conditiile armistitiului. El invita Germania, în cazul în care doreste un armistitiu, sa trimita parlamentari, care sa ia legatura cu generalul Foch".
În noaptea de 6 spre 7 noiembrie, înaltul comandament german face cunoscuta lista cu plenipotentiarii sai:ministrul de stat Erzberger, generalul von Winterfeldt, ministrul plenipotentiar, contele Oberndorff, capitanul de marina Vanselow, precum si capitanii Geyer si von Helldorff, interpreti.

 

Germania, între anarhie si razboi civil

În acest timp, Germania se afla între anarhie si razboi civil. În 3 noiembrie, în portul Kiel, marinarii flotei de razboi refuza sa mai lupte. Militari si civili, cer deopotriva încetarea imediata a razboiului, dar si participarea poporului la guvernare, prin intermediul Consiliului Muncitorilor si Soldatilor. Miscarea revolutionara se întinde rapid la Hanovra, Köln si Braunschweig. În 9 noiembrie, Berlinul este cuprins, la rândul sau, de o adevarata febra revolutionara. Înarmati cu drapele rosii, manifestantii instigati de spartakisti, un grup foarte activ de militanti marxist-leninisti condus de Karl Liebknecht si Roza Luxemburg, încearca sa asalteze Reichstag-ul. Manifestantii cer abdicarea imediata a Kaiserului. Printul Max de Baden îi telegrafiaza acestuia la Spa:"Abdicarea Domniei voastre a devenit necesara pentru a salva Germania de un razboi civil".
Constient de faptul ca generalii sai pledeaza în favoarea abdicarii, Wilhelm I se hotaraste sa se refugieze în Olanda. Exilul sau este definitiv. În aceeasi zi, Max de Baden îi cedeaza cancelaria liderului social-democrat Friedrich Ebert, în timp ce, într-o efervescenta revolutionara, Philipp Scheidemann, un alt sef social-democrat, proclama Republica în 7 noiembrie.

 

În drum spre Compiegne

Cei sase parlamentari germani pleaca în 7 noiembrie la prânz, din Spa, unde se afla Marele Cartier General German. Ziarul Le Petit Parisien din 7 noiembrie anunta cu litere de-o schioapa:"Parlamentarii germani se afla deja pe drum".Spre seara, delegatia se afla în fata liniilor franceze, în locul indicat de maresalul Foch, adica la Haudroy, situat la 2 kilometri nord de La Capelle. Este aproape ora 20, ploua marunt, e frig si ceata este deasa. Santinelele aflate în post reusesc sa vada un halo de lumina si se aude semnalul de "încetati focul". Sosirea celor patru Mercedes-uri este anuntata în sunet de trompeta. În fata primei masini se detaseaza conturul unui imens drapel alb. Parlamentarii sunt cazati în vila Pasques, unde sunt primiti de catre comandantii Bourbon-Basset si Ducornez. Generalul von Winterfeldt, fost atasat militar la Paris îi prezinta pe membrii delegatiei germane. Apoi, delegatia abandoneaza automobilele Mercedes ornate cu vulturul imperial, pentru a se urca la bordul a patru masini frantuzesti:un Delaunay, un Dedion, un Renault si un Panhart. La miezul noptii este servita o cina frugala în apropiere de Saint-Quentin. Drumul continua apoi catre gara din Tergnier, unde delegatia condusa de generalul Debeney ajunge la ora 3 dimineata. Un tren compus din trei vagoane îi asteapta. Vagonul-salon al parlamentarilor germani este vagonul lui Napoleon al III-lea, construit în 1860 si care îi servea acestuia pentru deplasarea la Compičgne. Salonul este tapisat în satin verde si mai poarta înca semnele coroanei imperiale. Trenul pleaca într-o directie necunoscuta parlamentarilor, iar geamurile vagonului sunt camuflate.
În 8 noiembrie, la ora 7 dimineata, delegatia ajunge la Rethondes, în apropiere de Compičgne. Trenul maresalului Foch se afla deja pe linia paralela si el îi primeste pe delegati în vagonul sau personal la ora 9.

 

Vagonul 2419 D intra în istorie

Primul contact este destul de violent, deoarece Foch asteapta mai întâi ca plenipotentiarii germani sa ceara armistitiul:"Cereti armistitiul?
Atunci spuneti asta! În cazul în care îl cereti, va vom face cunoscute conditiile în care va putea fi obtinut", spune el sec.
Dupa discutiile privind conditile armistitiului, germanilor li se da un ragaz de 72 de ore, pentru a da un raspuns definitiv. Erzberger ar dori mai întâi încetarea focului, pentru a combate miscarea bolsevica din Germania din acel moment, dar Foch refuza:"Focul nu va înceta decât dupa semnarea armistitiului".
La ora 13, capitanul von Helldorf, care serveste ca interpret, pleaca la Spa, catre cartierul sau general. Duminica, 10 noiembrie, guvernul german ia la cunostinta conditiile armistitiului si în aceeasi dupa-amiaza sunt trimise doua mesaje delegatiei germane:unul semnat de maresalul Hindenburg, în care se precizeaza anumite atenuari privind conventia de armistitiu, celalalt, semnat de cancelar, care îi acorda lui Mathias Erzberger mandatul de a semna armistitiul.
În fine, în 11 noiembrie armistitiul este semnat la ora 5.10 dimineata de catre maresalul Foch, amiralul sir Roselyn Wemyss, generalul Maxime Weygand, contele Alfred von Oberdoff, Mathias Erzberger, generalul von Winterfeldt si capitanul Vanselow. Ultimii doi au lacrimi în ochi.
La ora 5.45, generalul Mordacq îl anunta pe Clemenceau ca armistitiul a fost, în fine, semnat si ca va intra în vigoare la ora 11 a aceleiasi zile. La Ministerul de Razboi bucuria este imensa. Bucuria nu este împartasita la fel de toata lumea. Înflacaratul general Mangin exclama aproape profetic:"În 20 de ani vom avea din nou razboi! Armata germana nu a fost distrusa, iar noi nu am intrat în Germania cu arma în mâna".
În aceeasi dimineata, maresalul Foch îi relateaza presedintelui Raymond Poincaré evenimentele petrecute, remarcând totodata:ŤGermanii au acceptat conditiile pe care noi le-am impus, dar nu s-au declarat înca învinsi. Cel mai rau este ca ei însisi cred sincer acest lucru ".
La ora 11, clopotele rasuna în toata Franta. Pe front, trompetii urcati pe parapete suna din toate puterile Încetati focul, Desteptarea, sau La drapel. Pretutindeni se aude Marseilleza.
În fata, în transeele germane se simte usurarea. Pentru prima oara, în cei patru ani, francezii si germanii se pot privi fara a se împusca. Armistitiul a fost semnat dimineata între aliati si germani. Ultimul soldat francez ucis de un glont ratacit, exact la ora 11, în ziua de 11 noiembrie, este agentul de legatura Auguste Trébuchon, care anunta ordinul de adunare a regimentului sau, în vederea aprovizionarii. Razboiul lasa însa în urma sa peste opt milioane de morti si sase milioane de mutilati.
În ziua urmatoare, prin Ordinul de zi Nr. 5961, maresalul Foch adreseaza un mesaj armatelor aliate: "Ofiteri, subofiteri si soldati ai armatelor aliate, dupa ce inamicul a fost oprit definitiv, ati câstigat cea mai mare batalie din istorie, ati salvat cauza cea mai sfânta:libertatea lumii. Fiti mândri, posteritatea va va pastra recunostinta".

 

Ziua de 11 noiembrie la Paris

Vremea este racoroasa la Paris, a cazut chiar un pic de bruma. Orasul este în asteptare înca din zori. Nimeni nu manifesta îngrijorare sau nerabdare, însa toata lumea asteapta un semnal. Primii sunt informati redactorii jurnalelor si directorii de banci. Multimea asteapta o confirmare vizuala. Catre ora 10, apar afise pe toate fatadele sediilor ziarelor Echo de Paris, Gaulois si Matin.
În acest moment lumea se dezlantuie. Sunt trase 1.200 de salve de tun si toate clopotele încep sa bata ca în dimineata de Paste. Orasul se umple de drapele si trecatorii îsi transmit unul altuia vestea cea mare. Bucuria tuturor este imensa. Uzinele si atelierele se golesc, la fel si scolile sau magazinele. Toata lumea se afla în strada. Tobele bat, trompetele suna, toata lumea cânta Marseilleza: "Ziua gloriei a sosit!" Lumea se îmbratiseaza pe strazi, balcoanele încep sa fie pavoazate cu drapele. Clemenceau îsi face aparitia la una din ferestrele de la Grand Hôtel si este ovationat de multime. Place de la Concorde se umple de trofee, care din ora în ora devin tot mai numeroase. Tunurile germane servesc acum ca estrade pentru neobositii oratori. Se lasa seara si bulevardele sunt puternic luminate. Restaurantele si cafenelele sunt mai animate ca în seara de Revelion. Sampania umple paharele si convivii se ridica în picioare ori de câte ori se cânta Marseilleza sau imnurile nationale ale aliatilor.
Bucuria se prelungeste pâna târziu în noapte si parizienii merg la culcare cu zâmbetul pe buze.

 

Amara umilinta a înfrângerii

La Berlin, guvernul german si maresalul Hindenburg se arata totusi satisfacuti de rezultatele negocierilor si îi multumesc lui Erzberger, seful delegatiei, pentru serviciile aduse patriei. În Neue Badische Landes Zeitung se poate citi: "Nu ne ramâne decât o speranta si credem ca o pace încheiata pe baza unui astfel de armistitiu nu va fi de lunga durata. Libertatea recâstigata ne va face destul de puternici pentru a scapa mai târziu, de o pace atât de nedreapta".
Din acel "furor teutonicus", care strabatuse societatea germana pe parcursul anului 1914, nu mai exista acum decât o slaba urma, iar aura aproape sacra cu care fusese învaluit atunci Kaiserul în misiunea cvasi- apocaliptica de a "împlini Judecata de Apoi contra dusmanilor Germaniei" a disparut odata cu acesta.
Reprezentantii tinerei republici îi întâmpina pe combatanti cu cuvintele: "soldati, voi reveniti neînvinsi", însa sentimentul de injustitie, cel al durerii pierderii celor dragi, ca si umilinta înfrângerii îsi fac loc treptat în sufletele germanilor.
Cum cererea de armistitiu vine din partea reprezentantilor civili si nu a militarilor, acestia din urma o percep ca pe o infamie. În lunile ce urmeaza semnarii armistitiului, Hindenburg si Ludendorff atribuie înfrângerea militara suferita "unei lovituri de pumnal în spate" (Dolchstosslegende) din partea politicienilor si a burgheziei cosmopolite. Expresia este preluata cu fervoare de germanii umiliti si utilizata mai târziu de partidele ultranationaliste, în particular de partidul nazist. 

""