Un plan în 4 trepte pentru soluționarea războiului din Ucraina
Pentru soluționarea conflictului din Donbas este nevoie de o regândire a implicațiilor europene ale crizei din Ucraina. Amplificarea sancțiunilor economice și individuale ar trebui însoțită de oferte pozitive pentru o Rusie post-imperială. Donbas-ul ar trebui temporar pus sub controlul unei administrații internaționale și al forțelor ONU de menținere a păcii.
Nu în ultimul rând, Ucraina și Occidentul trebuie să găsească o modalitate creativă prin care să asigure controlul Kievului asupra unui Donbas reintegrat, implementând și prevederile politice ale Acordurilor din Minsk.
Pasul 1: re-interpretarea
O campanie de comunicare ar trebui să corecteze percepția eronată conform căreia confruntarea de astăzi din Donbas este comparabilă cu disputele teritoriale înghețate din Georgia, Azerbaidjan sau Moldova. Consecințele conflictului de astăzi rezonează dincolo de Estul Ucrainei și necesită clarificări publice. Războiul din Donbas este un “conflict fierbinte” care pune sub semnul întrebării întreg sistemul de securitate al Europei atâta vreme cât unul dintre cele mai mari state europene rămâne în pragul colapsului.
Deși lăudabil în sine, sprijinul financiar extins acordat Ucrainei este uneori greșit conceput drept instrumentul major pentru rezolvarea crizei din Ucraina. Cu toate acestea, dislocări interne politice și economice poate chiar mai grave din trecutul recent al Ucrainei nu au amenințat stabilitatea statului. În timpul disoluției URSS (1989-1991), al protestelor "Ucraina fără Kuchma" (2000-2001), al Revoluției portocalii (2004) sau în timpul Euromaidan-ului (2013-2014), Ucraina a fost zdruncinată de schimbări masive. Cu toate acestea, niciunul dintre aceste momente nu a periclitat grav integritatea republicii ucrainene. Situația economică a Ucrainei pe parcursul anilor ‘90 sau în timpul recesiunii din 2008-2010 a fost la fel de dificilă ca astăzi. Cu toate acestea, nici una dintre ele nu a reprezentat o amenințare pentru securitatea europeană. Ajutorul occidental pentru Ucraina ar trebui să continue, dar nu trebuie să mai fie înțeles în mod eronat drept un substitut pentru soluționarea efectivă a conflictului din Donbas.
Combinația hibridă dintre mijloace militare și metode non-militare de rebeliune are menirea de a submina Ucraina ca entitate social-politică. Instrumentul principal al Kremlinului pentru atingerea acestui obiectiv este acela de a păstra Donbasul ca rană deschisă, care sângerează permanent și care ar putea să grăbească implozia statului uncrainean. Un colaps al statului poate fi apoi folosit de Kremlin pentru a demonstra populației rusești impotența integrării europene și nebunia democratizării post-sovietice.
Deși aceasta este o strategie rațională din perspectiva stabilității pe termen scurt a regimului rusesc, rămâne un demers riscant. Formatorii occidentali de opinie trebuie să explice mai bine de ce un potențial colaps al Ucrainei generează riscuri transnaționale. De exemplu, milioane de refugiați ucraineni ar putea intra în UE. În cel mai rău caz, o funcționare defectuoasă a celei mai mari centrale nucleare din Europa aflată la Zaporizhia, la mai puțin de 300 de kilometri distanță de zona de război actuală, ar avea consecințe mai grave decât cele ale dezastrului de la Cernobîl din 1986. O narațiune care pune accentul pe interesul național al statelor europene în stabilitatea ucraineană trebuie să înlocuiască externalizarea războiului Donbas considerat un conflict tragic, dar prea îndepărtat, cu puține implicații directe asupra UE.
Pasul 2: prioritizarea
O nouă înțelegere a importanței europene a războiului din Donbas ar trebui să forțeze UE să plaseze eventualele soluții mai sus pe agenda politică externă. Regimul actual de sancțiuni nu este unul trivial, dar rămîne totuși unul inegal distribuit. Sancțiunile europene "sunt capabile să pună în pericol producția de gaze naturale și de petrol." Premisa operațională a Bruxelles-ului este aceea că patriotismul strategic ghidează deciziile Moscovei. Vestul speră că diminuarea resurselor bugetare pentru statul rus va determina Kremlinul să își modifice poziția față de Ucraina. Dar logica Moscovei de a-și asigura stabilitatea internă a regimului poate fi diferită. O prăbușire rapidă a statului ucrainean pe fondul unui război hibrid de succes – cu prioritate în Donbas – poate fi suficientă pentru a compensa consecințele politice negative ale diminuării exporturilor de energie.
Cu alte cuvinte, Occidentul trebuie să răspundă explicit competiției dintre efectele interne pe care sancțiunile occidentale le au asupra Rusiei, pe de o parte, și distrugerea ucraineană, pe de altă parte. Dacă exemplul negativ al Ucrainei demonstrează în timp util populației rusești că democratizarea înseamnă doar suferință și haos, sistemul Putin poate să absoarbă mai târziu un declin al standardelor de viață pe fondul sancțiunilor europene. În timp ce un viitor stat rus mai sărac ar putea fi rău, un astfel de deznodământ ar putea fi considerat răul mai mic în raport cu o democratizare a Rusiei care riscă să se sfârșească într-un colaps asemănător Ucrainei. Astfel, regimul lui Putin va prevala în ciuda efectelor sancțiunilor UE.
Pentru contracararea unui astfel de scenariu, Occidentul ar trebui să dezvolte o combinație mai eficientă de stimulente și măsuri punitive. În primul rând, sancțiunile trebuie modificate. Printre altele, accesul Rusiei la piețele financiare occidentale ar trebui si mai mult limitat, iar construcția conductei Nord Stream II înghețată. În al doilea rând, integritatea sistemului lui Putin ar trebui zdruncinată prin măsuri suplimentare împotriva oficialilor guvernamentali și a "oligarhilor". Libertatea principalililor stakeholderi ai regimului ar trebui drastic limitată pentru a genera și mai mult frustrare în interiorul regimului. În al treilea rând, o viziune prospectivă pentru îmbunătățirea relațiilor ruso-occidentale post-conflict ar trebui comunicată pe întreg teritoriul Rusiei. Potențialele oferte din partea Vestului pentru o Moscova mai puțin agresivă ar putea include proiecte energetice comune sau o zonă de liber schimb între Uniunea Euro-asiatică și UE. Compensații suplimentare pentru soluții cuprinzătoare la toate disputele teritoriale de la Transnistria și Crimeea până în Osetia de Sud ar putea include un acord de asociere cu UE, un regim fără vize și chiar un MAP (Membership Action Plan) la NATO. Aceste oferte ar trebui făcute oficial, în mod explicit și în mod repetat, pentru a alimenta o presiune din partea societății pentru o schimbare a cursului politic extern al Rusiei.
Etapa 3: pacificarea
Experții occidentali, diplomații și politicienii trebuie să înceapă să se gândească la finanțarea, mandatul și forma unei operațiuni internaționale de peacebuilding în Donbas. O intervenție temporară ar oferi o etapă de tranziție între actuala cripto-ocupație a Moscovei și revenirea treptată a teritoriilor din Est sub controlul Kievului. O misiune de menținere a păcii sub egida ONU cu un efectiv de 30.000 de pacificatori, ca element esențial al unei astfel de operațiuni, ar putea să ofere Kremlinului o oportunitate. Moscova va trebui să aprobe în Consiliul de Securitate al ONU desfășurarea unei forțe multinaționale în Donețk și ar putea prezenta acest lucru publicului rus ca fiind o inițiativă de pace a lui Putin.
În combinație cu observatori din partea OSCE și UE, precum și în cooperare cu statul ucrainean, sarcina principală a forțelor ONU ar fi să asigure demilitarizarea, dezarmarea, deminarea, resetarea autonomiei locale, libertatea presei, reîntoarcerea refugiaților interni, crearea unei noi forțe de poliție, respectarea drepturilor civile și politice, precum și pregătirea alegerilor locale. Detașamentele militarizate ale ONU ar trebui să vină din țări non-NATO și non-CSTO. Organizațiile internaționale de dezvoltare (Banca Mondială, PNUD, BERD, USAID, GIZ, DFID) ar trebui să devină active în teritoriile ocupate imediat ce contextul de securitate s-a îmbunătățit.
Etapa 4: reintegrarea
Problema principală privind reintegrarea teritoriilor ocupate în administrația ucraineană, este reprezentată de prevederile Acordurilor de la Minsk. Principalii stakeholderi din Ucraina (parlamentari, partide, lideri de opinie etc.) resping prevederile politice ale acordurilor din 2015. Politicienii, diplomații și experții occidentali și ucraineni trebuie să discute, deja, o cale de ieșire din acest impas. O posibilă modalitate ar fi o re-interpretare comună ucraineano-occidentală asupra statutului acordat Donbas-ului. O nouă lectură privind "statutul special" al Donbasului ar putea permite Kievului un viitor cu un control consolidat, mai degrabă decât un control mai slab asupra teritoriilor ocupate în prezent.
Desigur, prin Minsk II, Kremlinul a vrut să sporească independența formală a Donbasului și influența neoficială a Rusiei acolo. Cu toate acestea, diplomații ucraineni și occidentali ar putea să convină asupra transformării acestui obiectiv în opusul său, chiar îndeplinindu-i oficial prevederile. O viitoare lege ucraineană asupra Donbas-ului ar putea într-adevăr proclama un "statut special" pentru teritoriile ocupate în prezent. Cu toate acestea, ar putea, de exemplu, să mărească puterea prefecturilor Luhansk și Donețk.
În timp ce prefecții au fost inițial concepuți cu un rol de supraveghere într-o Ucraină descentralizată, prerogativele lor ar putea fi extinse pană la nivelul unor guvernatori temporari în cadrul unui regim interimar regional. Garda Națională - care nu este menționată deloc în Acordurile de la Minsk - ar putea, într-o viitoare lege a Donbas-ului, să primească drepturi și obligații suplimentare în teritoriile ocupate astăzi. Prevederi similare ar putea fi incluse într-o viitoare lege a Donbas-ului pentru a face reforma constituțională acceptabilă și chiar dezirabilă pentru Rada Supremă.
Un astfel de plan în patru etape este cu greu pe gustul Kremlinului. Dar aplicat în mod consecvent ar putea forța Moscova să îl accepte. Înăsprirea sancțiunilor occidentale ar putea determina în cele din urmă anturajul lui Putin să accepte răul cel mai mic - o administrație internațională în Donbas. Iar din momentul dislocării de trupe ONU acolo, Kievul ar putea începe să implementeze treptat un plan de reintegrare care nu încalcă textul acordurilor de la Minsk, dar restabilește controlul centrului asupra bazinului Donețk.
Andreas Umland este senior fellow la Institute for Euro-Atlantic Cooperation din Kiev.
