Autor 8033 vizualizări


Pentru a putea lupta cu o navă inamică sau, mai degrabă, pentru a speria echipajul acesteia în asemenea măsură încât să se predea fără prea multă rezistenţă, era foarte important ca piraţii să fie bine înarmaţi. Cele mai multe dintre armele folosite de aceştia făceau parte din arsenalul comun al celor care cutreierau mările acelor vremuri – şi acest lucru nu trebuie să ne mire, ţinând seama că piraţii se înarmau cu ceea ce capturau. Ceea ce îi diferenţia însă pe piraţi de ceilalţi aventurieri era numărul mare de arme pe care le posedau, tocmai în scopul de a-şi înspăimânta victimele.

 

Armele albe

Sabia de abordajavea o lamă grea şi lată, ascuţită pe o singură parte, lungă de aproximativ 60 de centimetri. Se bănuieşte că la originea acestei arme s-ar afla cuţitele lungi pe care primii bucanieri le foloseau pentru hăcuirea animalelor pe care le vânau. Deşi iniţial arma fusese creată pentru a fi folosită pe uscat – mulţi dintre lucrătorii forestieri şi agricoli din Caraibe şi America Centrală utilizează încă aşa ceva – sabia de abordaj a devenit în scurt timp o armă perfectă pentru acţiunile pe mare. Lama era, de obicei uşor, curbată şi ascuţită pe exterior. Deşi semăna puţin cu o sabie clasică, dar cu o lamă mai grea şi mai scurtă, nu avea nici pe departe curbura elegantă a armelor cu plăsele de argint şi mâner acoperit cu piele de rechin, cu care erau dotaţi ofiţerii din Royal Navy.

Lungimea redusă a lamei nu reprezenta deloc un dezavantaj în lupta la bordul unei nave. Din cauza frânghiilor, a pânzelor şi a celorlalte obiecte îngrămădite pe puntea corăbiilor, rămânea foarte puţin spaţiu în care să fie manevrată o sabie mai lungă. O singură lovitură aplicată cu o astfel de lamă grea putea rupe cu uşurinţă în două orice sabie elegantă, mânuită de ofiţerii din marina regală.

Era o armă atât de bună încât, în scurtă vreme, a fost adoptată de majoritatea forţelor navale care operau pe mările şi oceanele lumii. În timpul luptei, sabia de abordaj era folosită ca o sabie obişnuită pentru a ciopârţi trupul adversarului. În loc de a fi străpuns în zonele vitale, inamicul putea fi scos la fel de uşor din luptă dacă i se tăia o mână. Datorită lamei scurte şi grele, sabia de abordaj putea fi foarte bine folosită şi pe post de unealtă, cu care se puteau reteza odgoanele, se deschideau chepengurile ce dădeau spre cala unei nave capturate sau se ucideau şi se ciopârţeau animalele folosite drept hrană. Cu o sabie de abordaj se tăia cu uşurinţă un copac. Era o armă care se putea folosi atât la tăierea unei nuci de cocos, cât şi la tăierea cablului ancorei când nava se afla în pericol.

Citeste si:

Nomenclatorul funcţiilor pe un vas de piraţi

Piraţii, aşa cum nu apar în filme

Epoca de aur a pirateriei-între bogăţii, boli şi mizerie

Pumnalul, folosit pentru înţepătura fatală

La bordul unei nave exista şi o varietate foarte mare de cuţite.Acestea erau folosite în scopuri diverse, de la tăierea frânghiilor sau a pânzelor până la tăierea bucăţilor de carne în timpul mesei. Orice cuţit putea fi utilizat şi ca armă de apărare, deşi piraţii foloseau în luptă pumnale special destinate acestui scop. Aceste arme aveau un vârf ascuţit şi erau special alcătuite pentru împungerea adverarului. Deşi în mod obişnuit ambele margini ale lamei erau ascuţite, aceste pumnale nu dădeau rezultate prea bune la ciopârţire.

Pumnaleleaveau plăsele şi apărători ale mâinii exact ca o sabie. Se prevenea în acest fel alunecarea mâinii pe lama ascuţită şi se evita contactul sabiei oponentului cu mâna luptătorului. Forma şi structura unora dintre pumnale erau împrumutate din scrimă, unde astfel de cuţite se foloseau pentru a para un atac. Multe dintre aceste pumnale erau proiectate pentru a frânge lama spadei utilizate de adversari, asemenea arme fiind chiar numite pumnale pentru pararesau rupătoare de săbii.

În duelurile cu săbii, acestea erau folosite de cele mai multe ori pentru a crea un spaţiu deschis sau pentru a dezechilibra adversarul. Apoi, inamicul fiind expus, pumnalul era folosit pentru înţepătura fatală. Piraţii foloseau însă aceste arme într-o altă manieră. Lovitura de sabie a inamicului era parată sau blocată cu ajutorul pumnalului, sabia de abordaj fiind utilizată pentru contraatac.

Satârul – prima armă la care se apela în cazul unei revolte

Piraţii aveau de cele mai multe ori asupra lor şi un fel de satâr, care putea fi folosit şi pe post de armă în situaţii critice. Aceste cuţite semănau foarte mult cu cele care se utilizează în bucătărie în zilele noastre, deşi lama unora se putea strânge la fel ca aceea a bricegelor. Satârul se folosea la ciopârţire, fiind ascuţit, de regulă, numai pe una din margini şi era frecvent folosit la bordul navei. Fiind o unealtă de care mateloţii se despărţeau foarte rar, satârul reprezenta prima armă la care se apela în cazul unei revolte.

Cârligul pentru frânghiiera o armă apreciată de piraţii răzvrătiţi. Acesta avea o lamă rotundă cu vârf ascuţit. Prevăzută cu un mâner de lemn, arma semăna foarte bine cu un spărgător de gheaţă folosit pentru prepararea cocteilurilor. Mai degrabă unealtă decât armă, cârligul era proiectat pentru a fi utilizat la separarea celor două fire răsucite care formau marea majoritate a parâmelor folosite pe vremea aceea pe corăbii. Aceste cârlige foloseau, de asemenea, la prinderea frânghiilor de suprastructura de lemn a corabiei.

Cei mai mulţi căpitani obişnuiau să ţină armele sub cheie, de frica unor revolte. Cârligele pentru frânghii trebuiau să fie însă în permanenţă la dispoziţia mateloţilor pentru ca nava să poată naviga în bune condiţii şi ele se puteau transforma foarte uşor în arme periculoase.

 

Toporul, armă de temut în lupta corp la corp

Topoarele de abordajerau folosite de piraţi pentru a se căţăra pe pereţii navelor şi pentru a tăia parâmele. Erau, de asemenea, deosebit de utile pentru deschiderea uşilor şi a chepengurilor încuiate. Topoarele reprezentau şi o armă de temut în lupta corp la corp. Dar ele erau folosite şi în scopuri defensive. La abordarea unei nave, se foloseau cârlige cu frânghii pentru a trage nava lângă cea atacată. Toporul era unealta cea mai potrivită pentru a reteza aceste frânghii şi a-i ţine la distanţă pe cei care voiau să sară pe punte. În mod obişnuit, un topor de abordaj semăna cu un topor obişnuit, cu coadă de lemn măsurând între 60 şi 90 de centimetri, şi un cap din fier – mai târziu din oţel. Capul era ascuţit într-o parte şi aplatizat în cealaltă, aşa că unealta putea fi folosită şi ca ciocan. Aceste arme nu erau proiectate pentru a fi aruncate. Cu toate astea, unii piraţi americani foloseau tomahawk-uri, un fel de toporişti pe care le aruncau. Cuvântul tomahawkeste derivat din tomahack, aparţinând indienilor Algonquian din Virginia. La origine, aceste topoare specifice populaţiei indigene din America de Nord aveau capete din piatră, însă neguţătorii şi exploratorii europeni au contribuit la introducerea capului metalic şi tomahawk-ul a devenit parte componentă a echipamentului lor standard.

Tomahawk-urile erau mai mici şi mai uşoare decât topoarele de abordaj şi puteau fi atât aruncate, cât şi folosite în locul pumnalelor, pentru a bara loviturile. Deşi nu erau la fel de bune ca topoarele la tăiat parâmele sau la spart uşi, aceste arme puteau fi utilizate cu uşurinţă în luptele în spaţii mici.

 

Armele de foc

Pentru bucanieri, muscheteleau reprezentat o adevărată comoară şi spaniolii îi considerau cei mai buni trăgători din lume. Mânuită cu pricepere, această armă putea face ravagii pe puntea unei nave inamice înainte de abordaj. O salvă de muschete grele era la fel de distrugătoare ca o salvă de tun. Dar arma era la fel de bună şi pentru alungarea celor care doreau să se suie pe corabie. Piraţii le foloseau şi la vânătoare, când coborau pe uscat după provizii. Muschetele s-au dovedit extrem de eficiente la asediul oraşelor spaniole, la atacarea convoaielor care transportau metale preţioase sau la înfruntările în câmp deschis, acţiuni care au caracterizat acţiunile bucanierilor din America Centrală.

În secolele XVI şi XVII, cantităţi uriaşe de muschete fuseseră produse pentru a echipa armatele europene. O mare parte dintre aceste arme au ajuns în Caraibe, unde au putut fi cumpărate sau capturate de piraţi. Una dintre problemele acestor arme era calibrul proiectilelor, care varia foarte mult de la producător la producător. Cel mai bine era când muschetele aflate la bordul unei nave proveneau din aceeaşi sursă.

 

Piratul:o singură muschetă şi mai multe pistoale prinse la brâu

Muschetele erau încărcate pe la gura ţevii şi nu pe la culată, ca în cazul armelor moderne. Încărcătura de praf de puşcă şi proiectilul se introduceau separat. Piraţii erau adevăraţi specialişti care ştiau câtă pulbere să introducă pe ţeavă şi cât de tare să o îndese acolo. Mulţi dintre ei îşi pregăteau din timp, înainte de începerea luptei, câte douăsprezece încărcături formate din pulbere, dop din pânză şi proiectil. Aceste încărcături erau cunoscute sub numele de „apostoli” – atât din cauza numărului, cât şi a rugăciunilor care se spuneau la producerea fiecăreia – şi erau ţinute în nişte pungi de piele sau din lână prinse la centură. În secolul al VXII-lea, locul mecanismelor de aprindere a focului cu cremene a început să fie luat de cel cu rotiţă, care era mult mai sigur. Au apărut, de asemenea, şi ghinturile – adâncituri tăiate în spirală în interiorul ţevii, care făceau ca proiectilul să capete şi o mişcare de rotaţie – ceea ce a contribuit la mărirea preciziei acestor arme. Încărcarea unei arme cu ţeavă ghintuită dura însă mai mult decât a uneia cu ţeavă linsă.

Cel mai mare dezavantaj al folosirii unei muschete la bordul navei era lungimea ţevii, care măsura în jur de un metru şi jumătate. Se trăgea de obicei cu aceste arme de la mică distanţă, când nava piraţilor se apropia de pradă, apoi erau lăsate deoparte, în clipa în care începea abordajul. Pentru a trage cu o muschetă se foloseau ambele mâini, în timp ce pentru pistol era suficientă una singură. Muschetele erau, de asemenea, mult mai dificil de încărcat şi de cărat, astfel că fiecare pirat avea o singură muschetă şi mai multe pistoale prinse la brâu. În duelurile individuale, sabia şi pumnalul rămâneau totuşi armele favorite, fiindcă în acest caz nu exista niciodată pericolul ca piratul să rămână fără muniţie.

 

Efectul unei lovituri de blunderbus era devastator

Blunderbusulera o armă de foc cu rază mică de acţiune. Avea o ţeavă cu calibrul foarte mare, ce putea ajunge până la cinci centimetri. Unele foloseau un singur proiectil de mari dimensiuni, în timp ce altele trăgeau mai multe proiectile odată sau o salvă de alice. Folosită pe puntea aglomerată a unei nave, o astfel de armă putea scoate din luptă mai mulţi inamici cu o singură salvă.

Scopul unui blunderbus era de a împrăştia proiectile pe o suprafaţă cât mai mare, aşa că gura ţevii avea forma unei pâlnii. De fapt, acest detaliu constructiv nu contribuia prea mult la împrăştierea proiectilelor, însă arma avea un aspect înfricoşător. Dacă primele arme de acest tip au început să fie utilizate de prin anii 1530, ele erau folosite şi la 1840. Lungimea unui blunderbus varia între 35 şi 75 de centimetri. Unele erau nişte pistoale cu ţeavă largă, dar cele mai multe aveau pat – însă acestea nu erau proiectate pentru a fi sprijinite de umăr ca în cazul muschetei. Arma era sprijinită cu patul de şold sau se ţinea zdravăn între antebraţ şi partea laterală a corpului pentru a atenua reculul puternic.

De la mică distanţă, efectul unei lovituri de blunderbus era devastator. Proiectilele se puteau împrăştia la o distanţă variind în funcţie de mărimea armei de la 3 la 12 metri, ceea ce era mai mult decât suficient ţinând cont de dimensiunile corăbiilor la acea dată. Ca şi muscheta, blunderbusul era dificil de încărcat. De obicei, cel care se afla în fruntea piraţilor care atacau o navă, înainte de a trece la atacul cu săbiile de abordaj, descărca un blunderbus, în special datorită efectului psihologic creat de zgomotul puternic şi de efecul de împrăştiere al proiectilelor. Aceste arme erau folosite cu rezultate foarte bune şi în scop defensiv, pentru alungarea celor care încercau să se urce pe punte. Arma nu a fost produsă însă niciodată în cantităţi prea mari, nefiind foarte eficientă pe câmpurile de bătălie din Europa;în consecinţă, era o raritate la bordul unei corăbii de piraţi.

 

Pistoalele ofiţerilor de cavalerie fracezi, printre armele cele mai preţuite de către piraţi

Cea mai preţuită armă de către piraţi era pistolul, acesta folosindu-se toate formele şi mărimile. În epocă, fabricarea unui pistol era considerată o artă şi majoritatea armurierilor lucrau numai la comandă. Exista obiceiul ca la preluarea unei comenzi căpitanul să primească şi o pereche de pistoale. Pe lângă atenţia acordată ţevii şi a mecanismului de dare a focului, armurierul depunea un efort considerabil pentru decorarea patului cu înflorituri din argint sau chiar din aur. Cocoşul avea de cele mai multe ori forma unui leu, a unui unicor sau a unui alt animal ce apărea pe emblema familiei posesorului. Pistoalele ofiţerilor de cavalerie fracezi se numărau printre armele cele mai preţuite de către piraţi.

Căpeteniile piraţilor se foloseau de atracţia oamenilor lor faţă de aceste arme pentru a-i însufleţi înainte de abordaj. Primul luptător care ajungea pe puntea navei atacate avea dreptul să-şi aleagă orice armă din cele confiscate, fără ca aceasta să fie inclusă în partea sa din pradă. Voluntarii care se ofereau să atace primii erau de cele mai multe ori sortiţi pieirii. În mod normal, apărătorii pregăteau o salvă de foc care dobora primul val de atacatori.

Şi pistoalele se încărcau pe la gura ţevii, dar erau mai uşor de pregătit pentru tragere, deoarece ţeava era scurtă. Până la inventarea cartuşelor, încercările de a produce pistoale care să se încarce pe la culată au dat greş.

 

Pregătirea unui pistol, o operaţiune complexă

Mecanismele de dare a focului folosite la muschete şi la pistoale au evoluat foarte mult în perioada destul de scurtă a bucanierilor şi a „pirateriei clasice”. Primele astfel de mecanisme au fost cele cu fitil, care echipau îndeosebi armele mai mari. A urmat apoi mecanismul de dare a focului cu o rotiţă, făcută din pirită sau cremene, care a eliminat folosirea unui fitil – în timp, arma a fost perfecţionată, apărând cocoşul sau percutor. Au fost introduse apoi mecanismele de dare a focului cu cremene, care sunt specifice marii majorităţi a pistoalelor utilizate în epoca de aur a pirateriei din Marea Caraibilor.

Înainte de a trage cu un astfel de pistol, luptătorul trăgea înapoi cocoşul până se auzea un clic. Acesta era indiciul că pistolul a fost semiarmat. Se introducea apoi pe ţeavă o cantitate de pulbere de iniţiere. Aceasta era mai mărunţită şi mai fină decât pulberea obişnuită, având şi un conţinut de salpetru sau nitrat de sodiu mai mare, ceea ce făcea aprinderea mai rapidă. Pulberea de iniţiere se păstra într-un corn. Era introdusă apoi pulberea neagră obişnuită, făcută din salpetru, mangal şi sulf. Praful de puşcă se producea după mai multe metode, de unde şi puterea diferită a acestor tipuri de pulberi, însă oricare dintre ele era foarte slabă conform standardelor din zilele noastre. Pe ţeavă era forţat apoi un tampon din material textil, după care era introdus proiectilul sau glonţul. Pulberea, tamponul şi glonţul erau presate cu ajutorul unei mici vergele;în unele cazuri, aceasta era prinsă de pistol cu ajutorul unui cârlig ca să nu se piardă. Vergeaua reprezenta o piesă foarte importantă a armei, fără de care nu se putea trage.

Pentru a mări viteza de încărcare a pistolului, încărcăturile erau de cele mai multe ori pregătite din timp, se înfăşurau în suluri de hârtie şi se păstrau într-o geantă specială. Când arma trebuia încărcată, se rupea hârtia la capătul în care se afla pulberea şi aceasta începea să curgă pe ţeavă. După ce se termina încărcarea pistolului prin ţeavă, se adăuga o cantitate de pulbere în locaşul de iniţiere şi se verifica dacă orificiul din ţeavă unde ajungea locaşul de iniţiere era şi el plin cu pulbere. Trăgând apoi cocoşul şi mai mult, până se auzea un al doilea clic, pistolul era armat şi pregătit pentru tragere. Cu alte cuvinte, pregătirea unui pistol era o operaţiune complexă.

 

Orice asemănare cu Errol Flynn, destul de greu de imaginat

Ţeava unui pistol măsura, de obicei, între 10 şi 25 centimetri. În capătul patului, aceste arme aveau un înveliş metalic, destinat să asigure contrabalansarea pistolului. Acest element oferea posibilitatea ca, după tragere, pistolul să fie folosit pe post de... bâtă. În cazul armelor mai scumpe, învelişul metalic al patului era gravat sau avea inserţii de pietre preţioase.

Unul dintre primele modele de pistoale cu încărcare pe la culată a fost aşa-numitul „pistol cu înşurubare”. Ţeava pistolului se deşuruba, ceea ce permitea introducerea pulberii şi a proiectilului în camera de ardere, ulterior ţeava fiind înşurubată la loc. Încărcarea unei astfel de arme devenea mult mai uşoară şi mai sigură, fiindcă glonţul şi pulberea nu mai trebuiau împinse de-a lungul ţevii şi dispărea astfel şi necesitatea vergelii.

Unele pistoale aveau sistemul de dare a focului dispus pe partea stângă a armei, fiind cunoscute sub numele de „pistoale pentru stângaci”, deşi structura respectivă nu însemna că tragerea s-ar fi făcut mai uşor sau mai precis cu mâna stângă. În mod normal, orice pistol putea fi acţionat la fel de bine atât cu mâna stângă, cât şi cu cea dreaptă. Plasarea mecanismului de dare a focului pe partea stângă făcea însă mai uşoară scoaterea pistolului de la brâu cu mâna stângă. Cei mai mulţi dintre piraţi mânuiau sabia de abordaj cu mâna dreaptă, ceea ce însemna că stânga era cea care trăgea cu pistolul. Era mult mai comod ca atunci când ai pistolul la brâu, mecanismul de dare a focului să fie dispus spre exterior, ceea ce împiedica agăţarea armei de haine când doreai să o scoţi ca să tragi cu ea. Dacă vrei să bagi la brâu un „pistol pentru dreptaci”, astfel încât să poţi să tragi cu mâna stângă arma respectivă, mecanismul de dare a focului îţi va împunge stomacul. Din această cauză, „pistoalele pentru stângaci” erau foarte apreciate de piraţi.

Pistoalele cu mecanism de dare a focului cu cremene trăgeau de obicei cu un singur foc, dar existau şi versiuni cu mai multe ţevi. Exista şi aşa-numitul „pistol rotativ”, care consta în utilizarea unui singur mecanism de dare a focului şi două sau mai multe ţevi care se roteau până ajungeau în dreptul lui, de fapt fiecare ţeavă având propriul mecanism, dar erau iniţiate cu un singur cocoş. Existau şi pistoalele de tras în salvă, unde toate ţevile erau ataşate la acelaşi mecanism de dare a focului. Ţevile erau dispuse în evantai, pentru împrăştierea focului. Toate aceste „variante” au fost însă rarităţi la bordul corăbiilor de piraţi.

Cunoscând toate aceste detalii, ne putem imagina că un pirat complet înarmat reprezenta fără îndoială o imagine înspăimântătoare. Într-o parte avea atârnată sabia de abordaj. Purta o haină murdară, de cele mai multe ori din catifea, peste care erau petrecute în diagonală curele din piele de care atârnau „apostolii”. La brâu avea mai multe pistoale, fiecare atârnat de o eşarfă de mătase, şi câteva cuţite prinse la centură. Uneori, într-o mână ţinea muscheta, de care se debarasa repede după ce o descărca. Fruntea îi era legată cu o eşarfă menită să împiedice sudoarea să-i intre în ochi. Pe cap, unii piraţi purtau tricorn. Faţa sa era înnegrită din cauza pulberii arse de la muschetă sau de la tunurile navei. Piratul era invariabil nespălat, iar dacă era un veteran al pirateriei (ceea ce, în termenii epocii, putea însemna şi câteva luni), pierduse fără îndoială câţiva dinţi şi era puţin probabil să aibă un set complet de ochi, urechi, mâini şi picioare. Ca atare, orice asemănare cu Errol Flynn este destul de greu de imaginat.

 

Tunuri şi proiectile de artilerie

Ca şi armele de calibru mic, artileria navală a evoluat foarte mult de-a lungul secolelor XVI, XVII şi XVIII. O artilerie navală „dedicată” a apărut abia la sfârşitul secolului al XVII-lea. Tunurile au început să fie montate pe laturile corabiei, pe navele mari găsindu-se şi până la 50 de tunuri. Principala tactică de atacare a unei alte nave era îndreptarea propriului vas cu o latură orientată spre inamic şi trimiterea unei salve laterale, adică deschiderea simultană a focului cu toate tunurile de pe latura respectivă. Cheia succesului era să nu-i permiţi adversarului să facă acelaşi lucru. Drept urmare, luptele navale au început să includă complicate elemente de tactică.

În secolul al XVII-lea, corăbiile au ajuns să fie dotate cu peste 100 de tunuri fixate pe trei punţi separate. Tunurile au ajuns să fie clasificate după numărul de livre (unitate de măsură folosită în ţările anglo-saxone, echivalentă cu 453, 6 gr), care se referea la mărimea ghiulelei pe care o putea trage. Cu cât ghiuleaua era mai mare, cu atât creşteau şi greutatea, diametrul ţevii tunului şi cantitatea de pulbere necesară pentru tragere. Raportul dintre cantitatea de pulbere şi calibru scădea cu cât tunurile erau mai mari. Calcularea cu precizie a cantităţii de pulbere necesare pentru o lovitură devenise o adevărată ştiinţă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, tunarii fiind de asemenea maeştri în stabilirea traiectoriei proiectilului.

Cea mai mare parte a greutăţii tunului era concentrată în zona culatei, acolo unde se producea explozia pulberii şi se exercita cea mai mare presiune. Ţevile tunurilor de calibru mare se uzau destul de repede. După tragerea a 700-1.000 de proiectile, ele deveneau inutilizabile. Cele mai mari tunuri aveau o bătaie efectivă de 1.800 de metri, deşi cele mai multe dintre confruntări se purtau de la distanţe situate sub 1.000 de metri, ajungându-se uneori la distanţa echivalentă cu bătaia unui pistol, adică sub 40 metri.

 

La bordul unui vas de piraţi, doar 2-3 tunuri

Piraţii nu erau mari amatori ai duelurilor de artilerie, în primul rând pentru că nu doreau să provoace stricăciuni corabiei care putea deveni noul lor cămin. În cazul în care erau urmăriţi de o navă militară încercau să odepăşească prin viteză, pentru că cele 2-3 tunuri aflate de obicei a bordul navelor de piraţi n-ar fi putut face faţă zecilor de tunuri, ca să nu mai vorbim de precizia tunarilor din marina militară.

În secolul al XVII-lea au existat mai multe tipuri de proiectile destinate luptelor navale, proiectate în aşa fel încât să distrugă velatura navei atacate sau să aibă un efect distrugător asupra echipajului.Unul dintre cele mai eficiente proiectile era aşa-numita „lovitură cu lanţ”. Două sau trei ghiulele turnate din fier erau legate între ele cu lanţuri. Ghiulele erau băgate toate odată pe ţeava tunului. Traiectoria acestui proiectil era destul de greu de anticipat, dar dacă reuşea să atingă nava inamică putea produce efecte majore.

„Loviturile-mănunchi” erau proiectate pentru nimicirea echipajului. Mai multe bare scurte din fier erau legate cu o sfoară astfel încât să umple ţeava tunului. După ieşirea de pe ţeavă, sfoara se rupea şi barele din fier se deplasau în mod independent. Dacă loveau ţinta, aceste bare se răsuceau şi produceau distrugeri semnificative pe o punte aglomerată.

În cazul „loviturii cutie”, un container metalic era umplut cu bile de fier sau cu pietre. În contact cu corpul navei inamice, containerul se dezintegra şi producea o „ploaie” de mici proiectile. „Lovitura cu alice” era asemnănătoare, însă bilele din fier – având aproximativ 2 centimetri diametru – erau împinse pe gura ţevii între două discuri din lemn. Când se trăgea, discurile se rupeau şi de la gura ţevii izbucnea o ploaie de oţel. Era o lovitură foarte eficentă de la mică distanţă şi de obicei era folosită în scopuri defensive.

Pentru echipaje, cea mai temută lovitură de tun era fără îndoială cea cu „schije”. Un sac din pânză era umblut cu schije din fier. După ce se trăgea, sacul se rupea şi bucăţile ascuţite din fier se împrăştiau în toate direcţiile. Rănile produse erau îngrozitoare, iar bucăţile de fier arareori puteau fi îndepărtate din trupul victimei fără a se produce decesul sau infirmitatea acesteia.