Un mogul: Carol al II-lea

Autor 16197 vizualizări


Fondul principal de cuvinte al mass-media de la noi s-a îmbogăţit în ultimii ani cu sintagma „mogul“, folosită uneori şi în varianta, „mogul de presă“. Propusă şi impusă de Traian Băsescu, sintagma desemnează un cetăţean (om de afaceri, om politic sau chiar om de nimic) care a pus la bătaie o sumă de bani pentru a-şi făuri şi întreţine un trust de presă menit a-i servi interesele. În imensa majoritate a cazurilor, banii cheltuiţi cu trustul de presă nu sunt ai mogulului, ci fie sunt luaţi din alte surse (bugetul de stat, alte afaceri, ca, de exemplu, cea cu cârnaţi), fie daţi pe sub mână de un partid, de un demnitar sau de un lider politic. Expresie tipică a felului aparte în care democraţia dâmboviţeană înţelege libertatea presei, mogul desemnează înainte de toate o realitate românească mizeră:cea a unei prese puse în slujba intereselor meschine ale unui om şi nu în slujba Adevărului.După lovitura de stat din noaptea de 10 spre 11 februarie 1938,  Carol al ­II-lea şi-a creat un veritabil trust de presă pentru a-i servi interesele. Finanţat de la buget, trustul de presă al mogulului Carol al II-lea s-a concentrat pe propaganda în favoarea dictaturii regale şi, îndeosebi, pe susţinerea cultului personalităţii lui Carol al II-lea.

Vom încerca în acest dosar – parte din volumul Linguşirea cu sclipici, programat să apară la Editura Adevărul Holding – să trecem în revistă câteva dintre punctele cheie ale Trustului de Presă Carol al II-lea.
 

Miercuri,  1 iunie 1938

 

Criză mare, criză de-adevăratelea în presa românească. Cotidianele de stânga („Adevărul“, „Dimineaţa“, „Facla“, „Lupta“) sunt suspendate din 30 decembrie 1937, imediat după instalarea Guvernului Goga-Cuza. „Cuvântul“, ziarul lui Nae Ionescu, a fost interzis în 17 aprilie 1938. Directorul, împreună cu alţi colaboratori, au fost trimişi în lagăr. Ziarele de autoritate şi prestigiu – „Curentul“, „Universul“ – se confruntă cu mari probleme financiare. Dictatura regală, instaurată prin lovitura de stat din noaptea de 10 spre 11 februarie 1938, a suprimat partidele şi, prin asta, a pus capăt vieţii politice româneşti.
 
Regele Carol al II-lea  la Sinaia, în 1935
 
Într-o ţară care trăieşte politica la nivel de patimă telenovelistică, viaţa politică asigură hrana zilnică a presei:certuri, scandaluri, ­discursuri în Parlament, declaraţii de presă, ştiri din culise, obţinute din „surse“. Parlamentul nu s-a mai întrunit din 19 noiembrie 1937, când a fost dizolvat, în vederea alegerilor din 20 decembrie 1937.
Partidele politice sunt moarte. Guvernul n-are cum să cadă (presa interbelică trăia săptămâni în şir din informaţii despre cine va fi premier, cine şi cum a fost în audienţă la Palat), deoarece lovitura de stat a adus în fruntea ţării un guvern al Regelui, condus de Patriarhul Miron Cristea. Chiar dacă nărăvit la obiceiuri lumeşti, Preafericitul nu poate oferi presei cancanurile care
Regele Carol al II-lea  la manevrele regale de la Sighişoara din toamna anului 1934 
 
fac sarea şi piperul tirajelor.
Mult mai grav, înăsprită după lovitura de stat din 10/11 februarie 1938, cenzura emasculează ziarele. Înainte de vreme, în bătălia cu cenzura presei, cenzură durând neîntrerupt din 30 decembrie 1933, cotidianele apelau la un truc. Acolo unde rândurile sau chiar articolele erau scoase de cenzură, redacţia lăsa spaţii albe sau tipărea cuvântul Cenzurat. Acum, tocmai pentru a contracara acest şiretlic, s-a interzis o asemenea practică. Deşi cenzurat, textul apare ca şi cum aşa ar fi fost scris şi tipărit. S-a întâmplat asta cu stenograma Procesului lui Corneliu Codreanu, publicată de „Universul“ în exclusivitate, cu mari pasaje scoase de cenzură. Cititorii, lipsiţi de cuvenitele spaţii albe, au considerat că era stenograma autentică.
 

Un ziar făcut de un mare gazetar

 
Pe acest fond de criză, piaţa presei din România înregistrează apariţia unui nou ziar. Se numeşte „România“ şi, potrivit frontispiciului, îl are ca director pe Cezar Petrescu. Un ziar al lui Cezar Petrescu!, vor fi exclamat românii grăbindu-se să-l cumpere.
Un ziar având ca director pe Cezar Petrescu nu poate decât să stârnească interesul. La cei 46 de ani ai săi, Cezar Petrescu e o vedetă a vieţii publice autohtone. Împărtăşeşte mai întâi gloria a ceea ce s-ar numi azi scriitor popular. Romanele sale, printre care se remarcă Întunecare, Calea Victoriei, Aurul negru, Comoararegelui Dromichet se vând ca pâinea caldă. Au toate ingredientele cerute de succesul de librărie:drame cu iz telenovelistic, niţică filosofie, niţică psihologie, descrieri în manieră jurnalistică.
Prima pagină  a primului număr al ziarului „România“, 2 iunie 1938
 
Scriitorul e însă şi un ziarist de prestigiu, cunoscut mai ales ca arhitect de gazete:„Gândirea“, „Cuvântul“, „Curentul“. Nu se poate ca un nume precum Cezar Petrescu să apară ca director pe frontispiciul unui ziar prost. Şi, într-adevăr, aşa cum îl arată primul număr, „România“ nu e un ziar prost. Sau, cel puţin, nu e un ziar mai prost decât faimoasele „Universul“ şi „Curentul“. Cele 20 de pagini, format mare, ca şi „Universul“ sau „Curentul“, mărturisesc preocuparea de a oferi cumpărătorului lucruri de citit. „Universul“ şi „Curentul“ – cele două mari cotidiane ale momentului – sunt conduse de ziarişti-proprietari:Stelian Popescu şi, ­respectiv, Pamfil Şeicaru.
A apărut un nou ziar, cu un proprietar ziarist?! Te pomeneşti că scriitorul Cezar Petrescu s-a decis să-şi vâre banii obţinuţi din vânzarea bună a cărţilor sale într-un ziar! Din nefericire pentru Cezar Petrescu, dar şi pentru presa românească, „România“ nu e ziarul lui Cezar Petrescu. Nu e nici ziarul vreunui om de afaceri. „România“ e oficiosul dictaturii carliste sau, mai bine zis, ziarul lui Carol al II-lea.
 

O gazetă subvenţionată de Ministerul de Interne

 
Constantin Virgil Gheorghiu dezvăluie în Memoriile sale că ziarul era subvenţionat de Ministerul de Interne al lui Armand Călinescu, mai precis, de Direcţia Presei şi Propagandei din Minister, condusă de Eugen Titeanu. Documentele vremii confirmă această dezvăluire. Mai mult, ele arată şi cum a luat naştere „România“.
Piesa crucială pentru istoric rămâne jurnalul lui Armand Călinescu, tipărit după 1989, sub titlul Însemnări politice. Fostul ministru de Interne, omul de oţel al lui Carol al II-lea, cel care conduce practic maşinăria de propagandă, de administrare, dar şi de represiune a dictaturii regale, a consemnat totul cu hărnicie. Ideea înfiinţării unui ziar al dictaturii apare întâia oară în şedinţa Consiliului de Miniştri din 6 martie 1938. Din notele lui Armand Călinescu se vede că noul regim se confruntă cu dificila problemă a presei. Zvâcnind mai departe, deşi e muribundă, presa liberă şi independentă, întruchipată de ziarele lăsate să apară („Curentul“, „Universul“), dă bătăi de cap Regelui şi camarilei.
 
Regele Carol al II-lea  trecând în revistă trupele
 
Una dintre soluţii, valabilă şi azi, constă în mituire. Jurnalul lui Armand Călinescu ne dezvăluie că, la audienţa sa din 24 mai 1938 (aşa se chemau reuniunile de lucru ale Majestăţii Sale cu presupuşii săi colaboratori), ministrul de Interne, răspunzător şi de presă, abordează, la punctul Direcţiunea Presei, şi complicata chestiune pe care o puneau criticile lui Pamfil Şeicaru. Soluţia? „Calmarea Şeicaru. Dat bani. Ce mi-a spus Tătărescu la această privinţă“. Ca şi azi, lăcomia jurnaliştilor era însă greu de ostoit, mai ales că Majestatea Sa se dovedeşte zgârcit la pungă. Pe deasupra, cu şmecheri precum Pamfil Şeicaru şi Stelian Popescu, te poţi pomeni în orice clipă că-ţi iau banii şi te şi înjură. Membrii camarilei îşi storc creierul să găsească o soluţie fericită, una prin care banii să fie cheltuiţi cu folos. Folosul dictaturii, desigur.
Chestiunea îşi găseşte rezolvarea în cadrul şedinţei de guvern din 6 martie 1938. Majestatea Sa îi cere lui Armand Călinescu „să raporteze asupra stării de spirit“. Armand Călinescu se execută imediat. Probabil că raportul său nu e prea satisfăcător, o dată ce Nicolae Iorga, făcut consilier regal şi, prin asta, câştigat definitiv de partea dictaturii, ia cuvântul pentru a propune, mai întâi, acţiuni în forţă împotriva legionarilor (dizolvarea cuiburilor, descinderea) şi, mai apoi, măsuri în materie de presă. Alături de „controlul fondurilor“, marele învăţat, cum i se zice azi, propune să se înfiinţeze „o gazetă de dimineaţă, ieftină“. Nu ştim dacă iniţiativa a fost discutată de Nicolae Iorga anterior, între patru ochi, cu Majestatea Sa. Sigur e că, potrivit Însemnărilor lui Armand Călinescu, Majestatea Sa Regele intervine prompt pentru a ordona:„Să se facă un ziar «România»“. Jurnalul lui Armand Călinescu are şi goluri. Din nefericire, unul dintre acestea loveşte şi în relatarea discuţiei despre noul ziar. Textul rămas conţine doar această frântură:„Nu crede că poate reuşi“. E vorba despre cineva care declara că nu poate reuşi el? Sau despre cineva care-şi exprimă neîncrederea faţă de o astfel de iniţiativă? Cred că e vorba mai degrabă de o a doua ipoteză. Pentru că Majestatea Sa intervine din nou:„Călinescu să studieze chestiunea şi să propună un proiect bine studiat la proximul Consiliu. Mă consult cu voievodul Mihai. Ministrul de Interne să ia măsurile cele mai drastice împotriva presei“.
Silitor cum îl ştim în transpunerea în practică a unei înalte indicaţii, Armand Călinescu îşi face un obiectiv prioritar din conceperea proiectului. N-avem date despre ce-a făcut în culise. Din Însemnări aflăm că la audienţa din 4 aprilie 1938 şi-a propus să raporteze Regelui ce a întreprins pentru apariţia ziarului guvernamental. Miercuri, 1 iunie 1938, ziarul mogulului Carol al II-lea e deja pe tarabe. 
 

Mogulul e nemulţumit de ziar

 
Alegerea lui Cezar Petrescu ca director al oficiosului „România“ şi, prin asta, al trustului de presă alcătuit şi din săptămânalul „România satelor“ şi „România literară“ n-a fost întâmplatoare. Nu ştim cine s-a oprit şi a susţinut ca scriitorului şi publicistului Cezar Petrescu să i se dea o misiune atât de importantă în maşinăria propagandistică a dictaturii regale. Va fi avut un cuvânt de spus şi Regele. Ahtiat după preţuirea scriitorilor, Majestatea Sa nu putea fi decât încântat să aibă în slujba sa directă pe unul dintre scriitorii la modă în anii interbelici. Cuvântul greu, hotărâtor, l-a avut însă Armand Călinescu. Aşa cum se vede din Jurnal, Armand Călinescu a primit de la Rege ordinul de a făuri proiectul ziarului şi de a-l duce până la capăt.
 
Prima pagină  a „oficiosului“ regal „România“ din 9 iunie 1939 îl descrie pe Regele Carol al II-lea drept „MARELE STRĂJER“
 
Potrivit Memoriilorlui Constantin Virgil Gheorghiu, pentru a se asigura că ziarul nu se va abate de la misiunea de a fi oficiosul lui Carol al II-lea, Armand Călinescu îl numeşte pe Leon Kalustian ataşat al guvernului pe lângă „România“. Prin Leon Kalustian, Armand Călinescu transmite redacţiei, mai precis, secretarului general de redacţie, Ion Biciolla, conducătorul practic al oficiosului – Cezar Petrescu ocupându-se cu scrisul –, ordinele ce să se publice şi ce nu. Oricum, Cezar Petrescu e o alegere fericită pentru Armand Călinescu. Faimei de scriitor şi gazetar i se adaugă talentul de a face gazete, de a le conduce şi, mai ales, de a strânge în jurul său tineri înzestraţi, cei mai mulţi proveniţi din rândurile scriitorilor obligaţi să-şi asigure existenţa cotidiană practicând blestemata meserie de gazetar. Mult mai important, Cezar Petrescu e ceea ce se cheamă în epocă un carlist convins.
Scriitorul scrisese şi publicase în 1934 cartea Cei trei regi. Sub pretextul unei povestiri pentru ţărani a celor trei domnii – Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea – volumul e, în realitate, un incredibil elogiu adus lui Carol al II-lea, numit chiar din titlul capitolului:„Măria Sa Carol al II-lea Făuritorul României veşnice“. După instaurarea dictaturii comuniste, asemeni multor confraţi, Cezar Petrescu se pune în slujba propagandei comuniste. Cu aceeaşi hărnicie şi lipsă de scrupule ca şi în cazul dictaturii carliste.
Primul număr al oficiosului apare miercuri, 1 iunie 1938, antedatat 2 iunie 1938. Vineri, 3 iunie 1938, Însemnările zilniceale lui Carol al II-lea debutează astfel:„Din nou astăzi m-am uitat cu atenţie, de dimineaţă, la ziarul România. Nu-mi place, prea miroase a tipăritură Dimineaţa“. Ziarul „Dimineaţa“, interzis încă din timpul Guvernului Goga-Cuza, era, dacă nu duşman al lui Carol al II-lea, atunci măcar obiectiv, scutit de entuziasm faţă de Majestatea Sa. Nota dezvăluie că, după două numere – cel apărut în 1 iunie şi cel apărut în 2 iunie – Regele era nemulţumit de ziarul „România“. Într-adevăr, dacă aş fi fost în locul Majestăţii Sale, şi eu m-aş fi burzuluit citind oficiosul. 
Editorialul primului număr, intitulat „Legământ“, nu face nicio referire la „Deschizătorul de Eră Nouă“. E drept, la un moment dat, se dă un citat din Mesajul Regelui de Anul Nou. Fără niciun adjectiv, ba mai rău, fără a-i scrie numele, totul limitându-se la formula vagă:cuvânt regal. Chiar şi din punctul de vedere al noului regim, Cezar Petrescu se manifestă corect.
Regele Carol al II-lea  la manevrele regale de la Sighişoara din toamna anului 1934
 
Deşi oficios, „România“ trebuie să fie un ziar în care interesele dictaturii să fie rezolvate cât de cât profesionist. Mogulul Carol al II-lea voia însă o publicaţie care să-l cânte, să-l preamărească zilnic, nu un ziar. Nu ştim ce s-a întâmplat ulterior în culise. Poate că Măria Sa l-a convocat la Palat pe Cezar Petrescu şi şi-a manifestat nemulţumirea. Poate că Eugen Titeanu sau Armand Călinescu, sesizaţi de Carol al II-lea, i-au spus lui Cezar Petrescu de ce ia o groază de parale. Sigur e că, încetul cu încetul, „România“ devine ceea ce dorea Carol al II-lea:o trompetă aurită a persoanei sale.
 

Piesă de bază în cultul personalităţii lui Carol al II-lea

 
Timp de doi ani şi ceva, până la abdicarea lui Carol al II-lea, deşi devine, pe rând, ziar al Frontului Renaşterii Naţionale (din 19 octombrie 1939) şi al Partidului Naţiunii (din 23 iunie 1940), „România“ va fi nava amiral a presei puse în slujba incredibilului cult al personalităţii lui Carol al II-lea. Nu există număr în care, sub un pretext sau altul, să nu se înalţe un imn Regelui Dictator. Formulele gazetăreşti sunt multe şi diverse, dând seamă de o creativitate şi o fantezie excepţionale, din nenorocire, folosite de Cezar Petrescu într-un scop aberant:comentarii, analize, fotografii şi fotomontaje, plasarea de citate în colţul din dreapta sus al primei pagini, adeziuni şi telegrame adresate Suveranului.
Reportajele dedicate acţiunilor lui Carol al II-lea (participarea la deschiderea de sindrofii, înaltele botezuri regale, vizitele de lucru şi vizitele de ­curtoazie) poartă pecetea de neşters a tiribombismului absolut. Alături de adeziuni, telegrame, de aşa-zise descinderi de la faţa locului, relatarea acţiunilor lui Carol al II-lea stă sub semnul strădaniei de a dovedi dragostea şi recunoaşterea poporului faţă de Conducător.
În volumul Linguşirea cu sclipici – la care lucrez pentru Editura Adevărul Holding – voi trece în revistă punctele cheie ale cultului personalităţii lui Carol al II-lea, unic în istoria României, de departe mult mai bogat şi mult mai deşănţat decât cultul personalităţii lui Ceauşescu. Toate punctele cheie – relaţia mistică Rege-Popor, recunoaşterea internaţională, rescrierea trecutului, bilanţul măreţelor realizări, idilizarea Cuvântului Regal – se regăsesc în paginile oficiosului „România“, ale săptămânalului „România satelor“ şi ale „Revistei literare“, toate trei – împreună cu „Revista Fundaţiilor Regale“, „Albina“, „Muncă şi Voe Bună“ – publicaţii ale Trustului de presă Carol al II-lea.
Prima pagină  a săptămânalului „Albina“, din 9 iunie 1940, săptămânal editat de Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol“
 
Momentele de culme ale cultului practicat de „România“ sunt date de numeroasele sărbătoriri care domină, alături de parade, uniforme şi instituţii de mucava, regimul carlist:aniversarea Restauraţiei, aniversarea proclamării Constituţiei din februarie 1938, ziua de naştere a lui Carol al II-ea, înfiinţarea Frontului Renaşterii Naţionale, înfiinţarea Partidului Naţiunii.
Dintre numerele omagiale se detaşează, indiscutabil, cele consacrate aniversării lui 8 iunie 1930. Cele trei aniversări trăite de ziar dau prilejul unui crescendo evident în materie de pagini consacrate, de fantezie şi creativitate gazetărească. Numărul apărut în 8 iunie 1938 consacră aniversării cinci pagini din 20. Sub genericul „După opt ani, o ţară nouă“, sunt tipărite pagini precum:„Ctitoriile Regale – dăruinţe ale Restauraţiei“, „Restaurarea monarhică-Restaurarea Naţiunii“, „Închinarea celor mulţi“. Peste un an, în 8 iunie 1939, „România“ consacră aniversării un număr special, de 36 de pagini (ziarul are normal 20 de pagini). Semnificativ pentru felul în care se scrie despre Carol al II-lea e titlul dat rememorării lui 8 iunie 1930:„Coborând din văzduh, ca un arhanghel al mântuirii, M.S. Regele Carol al II-lea a reînnodat firul continuităţii dinastice“. Împlinirea a 10 ani de la Restauraţie dă ziarului prilejul unui nou spor de pagini:48! Titlurile de pagini spun totul despre Cultul personalităţii lui Carol al II-lea:„Regele consolidator de ţară“, „Rege al scriitorilor-Rege al culturii româneşti“, „Muncitorimea în jurul Regelui“.
 

Condiţii materiale deosebite

 
După un stagiu într-o clădire de pe Strada Regală, „România“ se mută într-o clădire de pe Calea Victoriei. Salt nu numai de domiciliu, dar şi de condiţie materială. Constantin Virgil Gheorghiu povesteşte în Memorii vizita sa la redacţia ziarului, urmare a invitaţiei făcute de Ion Biciolla, secretarul general de redacţie, de a deveni reporter special al ziarului. Fiind vorba de un oficios al regimului, banii vin gârlă. Ziarele bucureştene nu sunt date afară din casă de sedii chipeşe. Cele două palate existente – al „Cuvântului“ şi al „Universului“ – s-au ridicat din truda directorilor şi a gazetarilor. De aşteptat ca tânărul famelic, în căutare de cameră închiriată, să remarce tocmai opulenţa. Îi sare-n ochi mai întîi sediul:„«România» ocupă un etaj întreg în prestigiosul imobil construit recent în centrul Bucureştiului, în faţa Palatului Telefoanelor şi a Teatrului Naţional. Se numeşte imobilul Dragomir, după numele magazinului alimentar de lux care se găseşte în el“.
 
Regele Carol al II-lea  salutat de „clasa palatină“ la 8 iunie 1937. Primul din dreapta este viitorul Rege Mihai I, pe-atunci Mare Voievod de Alba Iulia
 
Dus în biroul lui Cezar Petrescu, Constantin Virgil Gheorghiu e atras de telefon. Unul de un tip special:„În timp ce vorbeşte, pe biroul lui nou-nouţ se aprinde un semnal luminos. E un apel telefonic. Ridică receptorul şi răspunde. Biciolla îmi face semn că întrevederea a luat sfârşit. Ieşim. Pâlpâiala luminoasă de pe biroul maestrului v-a intrigat, zice Biciolla. Vă uitaţi minunat la ea. Nu cunoaşteţi şmecheria asta? Cezar Petrescu nu suportă soneria telefonului. A pus să i se instaleze în locul ei un semnal luminos. Este ingenios şi practic. Sunt foarte puţine de felul ăsta în Bucureşti. Pentru o asemenea instalaţie este nevoie de o autorizaţie specială de la Societatea de Telefoane…“.
Graţie finanţării substanţiale, „România“ e astfel unul dintre ziarele româneşti, dacă nu chiar singurul, care se poate mândri cu echipamente occidentale de ultimă oră. Despre această realitate îşi amintesc toţi cei care au lucrat la ziar. Nicolae Carandino scrie în Memoriile sale:„«România» apărea pe hârtie finlandeză de import, în condiţii tipografice excepţionale şi cu mare risipă de clişee.(...) Cezar Petrescu ne-a cumpărat aparate de fotografiat tip «Leyka», atunci ultimul «ţipăt»“. Banii pentru aceste echipamente, pentru hârtie, pentru salariile mari ale redactorilor, pentru apariţia unui ziar pe care cititorii nu se mai grăbesc să-l cumpere nu erau daţi din buzunarul lui Carol al II-lea, ci de la bugetul statului. 
 

Când numele lui Carol al II-lea dispare cu desăvârşire

 
Miercuri, 4 septembrie 1940, dimineaţa. Confruntat cu mari manifestări de protest faţă de cea de-a doua ciuntire a ţării în decurs de doar două luni, Carol al II-lea apelează la soluţia considerată de el şi de camarilă drept salvatoare:îl demite pe premierul Ion Gigurtu şi-l însărcinează cu formarea noului guvern pe generalul Ion Antonescu, duşmanul său, adus rapid de la Mănăstirea Bistriţa (judeţul Vâlcea), locul în care generalul avea domiciliu forţat din 9 iulie 1940. La 3.50, în noaptea de 4 spre 5 septembrie 1940, Ion Antonescu depune jurământul în faţa Regelui.
„România Satelor“  titrează pe prima pagină după pierderea Basarabiei şi Bucovinei de Nord:„Zăbranic de doliu s’a aşternut peste întreaga suflare românească“
 
Evenimentele se succed cu maximă repeziciune. La presiunea lui Ion Antonescu, care susţine că nu-i poate garanta securitatea, ameninţată îndeosebi de manifestările de protest legionare, Carol al II-lea semnează alte două decrete. Prin cel cu numărul 3052, suspendă Constituţia din 27 februarie 1938, altfel spus, temelia legală a dictaturii sale. Prin decretul următor, cu numărul 3053, îl învesteşte pe Ion Antonescu cu puteri depline, prerogativele Regelui fiind reduse drastic.
Evident, Carol al II-lea n-a abdicat încă, deşi omul-forte, stăpânul practic al ţării, e altcineva:generalul Ion Antonescu. Ziarele îşi întârzie apariţia ediţiilor din dimineaţa de 5 septembrie 1940, pentru a putea prinde evenimentele în succesiunea lor ameţitoare. Printre ziarele care apar joi, 5 septembrie 1940, pe tarabe, se află şi „România“ lui Cezar Petrescu. Pe frontispiciu scrie, alături de „Director Cezar Petrescu“, „Ziar al Partidului Naţiunii“. Asemenea tuturor cotidianelor, „România“ publică pe prima pagină comunicatele şi decretele regale care au răsturnat peste noapte ordinea politică existentă. Restul ziarului e normal, dovadă că redacţia lăsase doar prima pagină deschisă până spre dimineaţa lui 5 septembrie 1940. Titlul paginii, dar şi materialele subsumate lui, ne aduc o surpriză colosală:deşi – repetăm – Carol al II-lea nu abdicase, deşi, teoretic, avusese loc o obişnuită numire de către Rege a unui nou premier, Suveranul a dispărut din ziar cu desăvârşire.
Ion Antonescu fusese învestit de Rege cu formarea noului guvern. Firesc ar fi fost ca titlul care acoperă prima pagină să menţioneze acest lucru, fie şi în supratitlu. Titlul pus de redacţie, mai precis de Cezar Petrescu, sună astfel:„D. General Ion Antonescu a fost învestit preşedinte al Consiliului de Miniştri cu depline puteri pentru conducerea statului român“. „România“ mai e încă oficiosul lui Carol al II-lea. Chiar şi dacă ar fi fost un ziar independent, procedurile constituţionale îi cereau să menţioneze că generalul a fost învestit de Suveran. Folosirea verbului „a fost învestit“ nu e întâmplătoare. Ea are menirea de a exclude din piesă pe Carol al II-lea, pentru a-l aduce în prim-plan pe Ion Antonescu, noul om forte al României.
Timp de aproape doi ani, „România“ ne desfătase cu poza lui Carol al II-lea pe prima pagină. În numărul de joi, 5 septembrie 1940, poza Suveranului lipseşte. Se lăfăie, în schimb, poza generalului Ion Antonescu. Oficiosul sau, mă rog!, fostul oficios, nu se mulţumeşte însă cu atât în planul relaţiei sale cu noul conducător. În colţul din dreapta, jos, cursivul „Personalitatea d-lui G-ral Ion Antonescu“ depăşeşte simpla consemnare a datelor biografice pentru a vorbi de „una din cele mai strălucite cariere ostăşeşti“.
 

Apare un nou Conducător!

 
Dacă ne mutăm privirea spre colţul din stânga, jos, al primei pagini, surpriza va fi şi mai mare. Cu litere destul de mărişoare, e publicată tableta intitulată, scurt pe doi, „Conducătorul“. Reţinem din text, printre altele, aceste rânduri:„Trăim unul din acele momente în care doar un ales poate schimba ­scurgerea destinului. Trebuie să mulţumim Dumnezeirii că la această răscruce generalul Antonescu şi-a asumat răspunderea. Este în acceptarea aceasta mărturia cea mai puternică a unui înalt patriotism şi a unui mare spirit de jertfă.“
 
"România" din 6 septembrie 1940 anunţă învestirea cu puteri depline a lui Ion Antonescu în fruntea statului, „evocând“ personalitatea generalului
 
Citeşti şi nu-ţi vine să crezi! Niciun rând, niciun cuvânt, nicio virgulă măcar despre Majestatea Sa, Regele Carol al II-lea. Timp de aproape doi ani, oficiosul a făcut din orice fapt pretextul pentru a-l cânta pe Carol al II-lea. Nu era învestirea Generalului un asemenea fapt? Fireşte că era. Se putea scrie, de exemplu, că, în alegerea lui Ion Antonescu, s-a văzut încă o dată „Marea Înţelepciune“ a Suveranului. Sau, plecând de la puterile depline acordate lui Ion Antonescu, putea fi reliefată şi cântată puterea de sacrificiu a Suveranului, care a înţeles că trebuie să se retragă în plan secund pentru a salva neamul. Nimic însă din toate acestea în oficiosul „România“. Ba mai mult, Carol al II-lea nu mai există pentru ziar, pentru Cezar Petrescu, deşi, cel puţin până la abdicare, Regele există şi e mai departe Rege! De la primul număr al oficiosului, cel datat 2 iunie 1938, Cezar Petrescu a fost prezent aproape număr de număr cu un comentariu, uneori chiar cu două. Din când în când, a dat o fugă şi la „România satelor“, pentru a iscăli şi aici un text. Evident, pe înţelesul plugărimii, dat fiind că săptămânalul e o „Foaie pentru popor“. Cu nici două săptămâni în urmă, pe prima pagină a numărului apărut în 18 august 1940 (antedatat 19 august 1940), Cezar Petrescu semna un amplu comentariu, consacrat tratativelor cu ungurii în chestiunea Ardealului:„Ceasul care venea“. Subtitlul e mai degrabă o lozincă decât un text publicist. „Strânşi în jurul Regelui, ca altădată sub scutul Voevozilor, să mântuim înainte de toate fiinţa neamului şi existenţa Statului“. Concluzia comentariului:„Strânşi în jurul Regelui, cu ochii la Rege, aşteptăm“.
 

Ei bine, s-a ivit Omul!

 
Vineri, 6 septembrie 1940, cititorii ziarului „România“ au prilejul de a-l regăsi pe Cezar Petrescu în plin exerciţiu de elogiu. Nu, nu e vorba de Carol al II-lea. E vorba de generalul Ion Antonescu! Apărând în continuare ca ziar al Partidului Naţiunii, „România“ găzduieşte editorialul lui Cezar Petrescu intitulat:„Un neam, un om, o chemare“. Neamul e, fireşte, neamul românesc. Omul nu mai e însă Carol al II-lea. E Ion Antonescu. Iar chemarea e „Proclamaţia către ţară a lui Ion Antonescu“, publicată pe prima pagină. Multe dintre textele dedicate de Cezar Petrescu lui Carol al II-lea ţineau să ne reamintească faptul că el, scriitorul şi publicistul, prevestise într-un fel o măreaţă decizie luată de Suveran. Textul despre noul conducător debutează şi el prin a ne reaminti că nu mai departe, în 30 august 1940, în „vinerea neagră a neamului nostru“, Cezar Petrescu scrisese că ţara aştepta un Cuvânt:„porunca oricât de aspră“, „chemarea la oricât de dureroase jertfiri“. La acel ceas de cumpănă, acel Cuvînt nu s-a auzit, pentru că nu se ivise însă Omul care să-l rostească răspicat:„Cuvântul pe care îl cerea ţara întîrziase. Omul lipsea. Pustiul moral ne cuprindea fără nădejde. Iar în acest gol, mai plină de cutremurare decît sfâşierea hotarelor, se vădea ca o automată consecinţă, tragica ameninţare pentru fiinţa neamului şi existenţa Statului“.
Ei bine, s-a ivit Omul! Care Om nu e altul decât Ion Antonescu. Iar Cuvântul atâta aşteptat de Norod e Chemarea din „Proclamaţia către Ţară“:„Şi iată, că în ceasul al doisprezecelea, omul s-a aflat şi cuvîntul mult aşteptat a răscolit cugetele! Chemarea către Români a domnului Prim-Ministru, general Ion Antonescu, pecetluieşte un trecut de şovăieli şi capitulări“.
Dincolo de folosirea unui clişeu al momentului („Iată Omul!“, „Iată Salvatorul!“, „Iată-l pe Cel Aşteptat!“), directorul oficiosului carlist n-are complexe în a-l înţepa niţel pe Suveran prin sintagma „trecut de şovăieli şi capitulări“. Cezar Petrescu şi toţi cei care întreţinuseră cultul personalităţii lui Carol al II-lea invocaseră la infinit rolul Cuvântului rostit de Suveran în îndrumarea naţiunii.
Iată acum un alt Cuvânt blagoslovit cu acest rol:cel al lui Ion Antonescu:„Exprimând o personalitate ascetică, deprinsă cu suferinţa şi susţinută de o neînduplecată voinţă, această sobră chemare a răspuns în toate sufletele, fiindcă de dânsa aveam cu toţii nevoie, pentru a recăpăta încrederea în noi şi nădejdea în viitor. În cadenţe scurte ostăşeşti, de proclamaţie înaintea bătăliilor decisive, ni se precizează acest îndreptar pentru mântuirea naţiunii“.
Timp de zece ani scriitori şi publicişti precum directorul oficiosului „România“ nu osteniseră a declara că discursurile lui Carol al II-lea aveau un ecou uriaş în conştiinţe. 
Acelaşi ecou îl au cuvintele din „Proclamaţia Generalului“, primul discurs dintr-un lung şir de discursuri cântate şi ele cu acelaşi zel ca şi discursurile lui Carol al II-lea:„Dar mai au, oare, cuvintele nevoie de vreo tălmăcire? S-au întipărit în conştiinţe cu litere de foc. Au cauterizat urâtele răni din noi, până la sângele curat şi viu, care într-altfel pulsează în artele naţiunii, numai după două nopţi şi două zile de când o mână viguroasă, nepătată şi dreaptă, a despicat trecutul de viitor“.
Toate textele encomiastice despre Carol al II-lea pariau pe final. Un final venind ca un foc de armă scurt şi tulburător. Şi în cazul textului despre noul Conducător finalul face toţi banii:„Chezăşia dreptăţii, a hotărîrii, a faptei – există. E omul care sfinţeşte locul. Chemarea lui se încheie aspru;dar aspru pe măsura timpului şi a aspiraţiilor noastre, ale tuturora:ÎNAINTE, LA DATORIE!“
 
Prima pagină a ziarului „România“ din 7 septembrie 1940 continua să elogieze personalitatea lui Ion Antonescu
 
Dacă n-am şti că noul conducător era Ion Antonescu, am crede că prima pagină e dedicată tot lui Carol al II-lea. Pentru că întregul ei tipic e aproape identic cu cel folosit la paginile închinate Suveranului. 
În colţul de sus din dreapta, „România“ publică fotografia lui Ion Antonescu ieşind de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Deasupra, acolo unde timp de doi ani şi ceva a sălăşluit un citat din Majestatea Sa, tronează acum un citat din Generalul Ion Antonescu:„«Durerea trebuie să ne înveţe, să ne înalţe. Popoarele adevărate îşi torc din înfrîngeri marile destine.» (Din Proclamaţia d-lui general I. Antonescu, Şeful Statului, către ţară)“.
 

Se critică deja perioada Carol al II-lea

 
Un elogiu deşănţat aduce noului conducător şi un alt text, nesemnat, tipărit în pagina a treia sub titlul:„Proclamaţia către ţară a Generalului“. Dând curs unui clişeu pe cale de a se instala în întreaga presă, Ion Antonescu e înfăţişat drept salvatorul neamului:„Neamul românesc şi-a cerut salvatorul. Problema nu a fost să se indice un nou prim ministru – ŞI ATÂT – ci să fie chemat la cârma ţării un om care să-i simbolizeze aspiraţiile şi să fie într-adevăr expresia cea mai aleasă a voinţei obşteşti. Acest om s-a găsit în personalitatea d-lui general Ion Antonescu“.
De la izbucnirea războiului european, Carol al II-lea fusese cântat drept garanţia cea mai sigură că neamul românesc va trece cu bine prin vâltoare. Noul conducător e şi el „singura pârghie de rezistenţă morală a poporului nostru în vâltoarea marii tragedii care ne-a lovit“, cel care „sintetizează toate virtuţile care se cer unui bărbat de stat în vremurile acestea de zbucium ispăşitor“.
Suntem în 6 septembrie 1940. Carol al II-lea abdică la ora 6 şi 10 din dimineaţa zilei. Ediţia din 6 septembrie fusese dată la tipar pe la miezul nopţii. Când textul a fost scris şi chiar şi când a fost tipărit, Carol al II-lea mai era Regele României, altfel spus, mogulul ziarului „România“. Cu toate acestea – supremă dovadă a iuţelii ameţitoare cu care se schimbă conştiinţele şi se reorientează condeiele în România tuturor posibilităţilor – textul îi administrează Suveranului o copită poligrafică. Prezenţa noului conducător a fost impusă de situaţia dramatică în care a ajuns ţara:„Această prezenţă a fost impusă de însuşi dramatismul excepţional al situaţiei în care ne-a adus o guvernare nenorocită plină de patimi oarbe şi de greşeli politice catastrofale. Mulţimea românească, descoperită total în faţa unei stări de lucruri iremediabile, ispăşeşte astăzi păcatele sîngerosului trecut care a subjugat-o“.
Regimul lui Carol al II-lea e declarat sfârşit pentru totdeauna. Începe – se înţelege – un nou regim, o nouă eră, o nouă epocă:„Iată de ce generalul Ion Antonescu nu va alcătui un guvern nou, ci va ctitori un REGIM NOU. Pe alte baze, cu alte metode, prin alte suflete. Un efort extraordinar ne aşteaptă pe fiecare. Prin ruinele durerii ce ne-a năpăstuit, va trebui să înălţăm o ROMÂNIE RENĂSCUTĂ CU ADEVĂRAT sub comanda marelui general. Lucrul acesta e posibil. Să credem în el ca într-o a doua Înviere“.
Carol al II-lea abdică în dimineaţa zilei de 6 septembrie 1940. Mihai e proclamat Rege. Nu e de mirare că „România“ apărută în dimineaţa lui 7 septembrie 1940 îl omagiază pe noul Rege. Întreaga primă pagină e ocupată cu fotografia proaspătului suveran. Sub ea, lozinca:„Trăiască M.S. Regele – Mihai I!“
Pagina a treia conţine deja documente şi poze despre Mihai şi despre maică-sa, Elena, subliniate de strigătul:„Trăiască Regele! Trăiască Augusta-i Mamă!“. Ultima pagină e dedicată unei fotografii a Elenei cu Mihai. Lucruri absolut noi, dacă ne gândim că fosta consoartă a lui Carol al II-lea n-a existat pentru presa românească timp de aproape un deceniu.
 

Oficiosul carlist devine ziar legionar

 

Nu e de mirare că „România“ nu mai apare ca fiind ziarul Partidului Naţiunii, ci drept o gazetă pur şi simplu, avându-l director în continuare pe Cezar Petrescu. De mirare e însă altceva. Deşi România e proclamată Stat Naţional-Legionar abia în 14 septembrie 1940, fostul oficios carlist, „România“, apare în 7 septembrie 1940 cu frontispiciul colorat în verde! Cezar Petrescu se grăbea să facă oficiosul ziar legionar! Să nu i-o ia alţii înainte. Nu e numai o schimbare de culoare (de la albastru la verde), ci şi de orientare. Pagina a V-a găzduieşte un amplu reportaj despre manifestaţia legionară din Piaţa Palatului, după proclamarea lui Mihai ca Rege. Titlul aminteşte izbitor de cele date, timp de doi ani şi ceva, relatărilor de la „manifestările populare“. Tot din Piaţa Palatului, dar în cinstea lui Carol al II-lea:„Entuziasm indescriptibil în faţa Palatului Regal. Mulţimea de manifestanţi ovaţionează timp de o oră neîntrerupt pe noul Suveran. Majestatea Sa Regele Mihai I, din balconul Palatului Regal, primeşte salutul manifestanţilor legionari şi al populaţiei capitalei“.
"România" din 8 septembrie anunţa înscăunarea lui Mihai I ca rege al României (iar verdele era culoarea dominantă a frontispiciului)
 
Alături, Septimiu Bucur, unul dintre redactorii cei mai plini de zel în cântarea lui Carol al II-lea, iscăleşte acum articolul „Victoria suferinţei“, al cărui titlu dă şi genericul întregii pagini. Citindu-l simţi nevoia să te freci la ochi. Nu, n-ai greşit ziarul. E fostul oficios carlist „România“ şi nu „Porunca vremii“.
6 septembrie 1940, ziua abdicării lui Carol al II-lea, e văzută într-un stil pur legionar:„Ziua de 6 Septembrie 1940 însemnează începutul grandios de înviere a neamului românesc de sub mişeleasca tiranie în care a fost ţinut ultimii ani. Un întreg sistem, sprijinit pe diabolica tehnică a crimei, s-a prăbuşit în haos. Naţiunea română s-a redeşteptat. Vrea să trăiască. Vrea să existe şi să-şi asigure viitorul. Puterile binelui au înfrânt oarba rezistenţă a întunericului. Imnuri de frenetică bucurie au izbucnit din piepturile sutelor de mii de români care au manifestat toată ziua pe străzile Capitalei şi cu deosebire în faţa Palatului Regal. Lumina biruinţei a pătruns ca un iureş pe porţile lăuntrice ale acestei Sodome, schimbându-i înfăţişarea şi alungând cu biciul revoltei victorioase duhurile demonice din Cetate. Binele a învins răul. România şi-a învins Vrăjmaşul care-i sugruma viaţa“.
Atmosfera creionată de articol trimite la delirul tipic publicaţiilor legionare:„Pe tron s-a urcat, în asentimentul profund şi unanim al poporului, tînărul Rege Mihai I. Şefia reală a Statului o deţine generalul Ion Antonescu, marele conducător de oaste şi naţiune. Iar pe străzi se cântă mereu superbele imnuri legionare. Cuprinsă de un adevărat delir de satisfacţie morală şi românească, mulţimea aclamă pe noul Suveran;aclamă pe Generalul izbăvitor – aclamă Legiunea Gărzii de Fier. Pe pereţii caselor străjuieşte iarăşi chipul iluminat al lui Corneliu Zelea Codreanu, omul ucis tâlhăreşte în celula credinţei lui profetice“.
Apar, evident, şi cuvenitele morminte:„Nimic nu e mai creator pe pământ ca suferinţa, ca jertfa. Poporul român a suferit şi s-a jertfit. Fiecare mormânt închis peste un trup căzut pe altarul credinţei legionare este o temelie neclintită la refacerea Patriei. Este o piatră de granit la viitorul naţiunii române. Să credem cu ardoare în acest viitor. Să muncim pentru el, să-l zidim cu sufletul şi sângele nostru“.
Din fericire pentru destinul lui Cezar Petrescu, e ultimul număr al ziarului „România“.
""