Autor 7687 vizualizări


Anul 1944 a adus pe meleagurile româneşti trupele unei armate ce dorea cu orice preţ nimicirea libertăţii în numele unei ideologii politice ce promova libertatea oamenilor muncii. Începea era comunismului în România şi catastrofa a ţinut mult după 1989 prin emanaţiile celor ce s-au format în diferitele instituţii ale statului totalitar. Ocupanţii politici au început imediat epurarea a tot ce era românesc şi învăţământul era în centrul atenţiei. Ministrul Gheorghe Vasilichi a început în 1948 o muncă intensivă de curăţare a şcolii de tot ce putea aduce aminte de epoca veche. Profesorii ce nu corespundeau criteriilor politice au fost daţi afară fără milă şi au fost înlocuiţi cu politruci de slabă calitate, aşa cum recomandase poliţia politică sovietică într-un document ultrasecret din iunie 1947.


Este interesant că nici până astăzi n-a fost găsită varianta românească a actului, ceea ce înseamnă că se afla în posesia unui anumite persoane ce dădea directive miniştrilor fără ca aceştia să aibă libertate de manevră şi de gândire. Chiar dacă n-a fost identificat în arhive, documentul şi-a făcut efectele în practică. Mulţi au ajuns să moară în temniţele roşii din cauza unor gardieni analfabeţi, cazul Gheorghe Brătianu fiind cel mai cunoscut, sau resursele lor intelectuale au fost irosite pentru ani sau decenii, aşa cum s-a întâmplat cu C. C. Giurescu. Creierele copiilor urmau să fie bine spălate prin introducerea manualelor unice, cele de Istorie fiind fundamentale în această operaţiune de amploare naţională. Dacă tortura de la Piteşti afecta persoane cu mintea deja formată, inocularea ideilor străine de poporul român putea să meargă foarte uşor cu puii de om ce erau sfătuiţi de părinţi să frecventeze şcoala pentru a ajunge oameni mari. Partidul era deosebit de atent ca masele de educabili să ajungă la şcoală pentru atingerea obiectivului ideologic. Astfel, un copil putea să afle că în bătălia de la Mărăşeşti victoria a fost obţinută numai datorită focului susţinut al artileriei ruse. Nici nu este menţionată confruntarea dură de la Mărăşti. Se trece şi peste sacrificiul de la Oituz al trupelor române, cele formate din rândurile maselor populare pe care partidul spunea că le apreciază şi le ocroteşte prin toate mijloacele. Copiii aflau că Uniunea Sovietică a salvat populaţia înfometată a României în urma secetei devastatoare, dar nu se sufla o vorbă despre livrările din ţările capitaliste, în special din SUA. Nici nu se putea concepe spunerea adevărului despre uriaşele trimiteri de produse alimentare peste Prut, cauza fundamentală a sărăciei şi a mortalităţii prin inaniţie. Inclusiv ajutoare americane au ajuns peste graniţa de est a ţării, arhivele fiind pline de documente ce amintesc de astfel de practici. 

 Epurarea profesorilor pe criterii ideologice a continuat în permanenţă cu urmărirea copiilor de chiaburi, preoţi, oameni politici şi alte categorii sociale aflate în vizorul autorităţilor. Dramele personale sunt cu milioanele şi şcoala a fost transformată într-un imens laborator pentru formarea omului nou, care să nu mai ştie altceva în afară de ideile partidului adus cu tancurile.

 Ministrul Vasilichi, împreună cu ceilalţi lideri ai partidului comunist, a refuzat şi o uriaşă donaţie de cărţi ştiinţifice franceze pentru ca nu cumva să pătrundă idei capitaliste avansate în România populară, adică a condamnat poporul român la înapoiere prin izolarea de progresele înregistrate în statele avansate, situaţie perpetuată până după anul 1960. Atunci a început o apropiere timidă de Occident pentru a mai recupera câte ceva din decalajul produs prin astfel de iniţiative staliniste, dar nu se dorea cu adevărat eliberarea şcolii din chingile politicii. Uniformizarea cu orice preţ a copiilor prin studii a continuat până în 1989. Totuşi, cel responsabil de astfel de idei şi acţiuni are astăzi un liceu în localitatea Cetate din judeţul Dolj. Oare merită să mai existe numele celui ce a pus în practică lichidarea învăţământului românesc interbelic în denumirea Liceului Teoretic „Gheorghe Vasilichi”?


""