Autor 19189 vizualizări


În anul 1897 o expediţie ştiinţifică franceză, condusă de marele orientalist J. de Morgan, începe săpături arheologice pe ruinele străvechiului oraş Susa, în sud-vestul Iranului de azi. Fostă capitală a statului elamit independent, Susa fusese distrusă în anul 640 î.e.n. de către Assurbanipal, dar, sub împăratul Darius şi urmaşii săi, ajunge capitala imperiului persan. Cu ocazia săpăturilor, expediţia a dat la iveală, în luna decembrie 1901, prima bucată dintr-un bloc de bazalt negru pe care se afla săpat o parte din codul lui Hammurabi, iar în luna ianuarie 1902, cel de al doilea fragment al blocului, cu restul codului.

Înălţimea stelei este de 2, 25 m, iar lăţimea de 1, 90 m, în partea de jos şi 1, 65 m, în cea de sus. În partea superioară este sculptat zeul Soarelui, Şamaş, stând pe un scaun fără spetează. Acesta, purtând pe cap o tiară cu colţuri şi din umeri ţâşnindu-i flăcări, ţine în mână un fel de sceptru şi un inel, simboluri ale puterii. În faţa lui, în picioare, regele Hammurabi ia aminte la sfaturile pe care s-ar crede că i le dă zeul, cu privire la conţinutul, importanţa şi modul de aplicare a legilor. Dedesubt, este tăiat textul faimosului cod. Pe faţa stelei, textul ocupă 21 de coloane, din care 16 în stare perfect lizibilă, dar celelalte cinci, distruse cu dalta, rămân de necitit. În partea inferioară a stelei, textul este săpat pe 28 de coloane, bine conservate şi, în consecinţă, uşor de citit. În total, aşadar, textul a fost scris pe 49 de coloane, cuprinzând patru mii de rânduri şi opt mii de cuvinte.

După toate probabilităţile, textul codului a fost repartizat iniţial pe mai multe asemenea stele. Din cuprins, rezultă că textul care făcea credinţa – adică cel autentic – a fost expus în Babilon:„În cetatea Babilonului, pe care au ridicat-o zeii Anu şi Bel în Esaggil, templu a cărui temelie este tot atât de tare ca cerul şi pământul, am scris în inscripţia mea cuvintele mele preţioase şi le-am aşezat înaintea chipului meu de rege al dreptăţii“.

Codul începe cu un prolog întins pe primele patru coloane de text şi o parte din coloana a cincea. Hammurabi declară că zeii i-au încredinţat sceptrul şi, în temeiul acestei misiuni, promulgă textul codului “ca să nimicească pe cel rău şi viclean, ca cel puternic să nu asuprească pe cel slab…“. Deşi Hammurabi invocă numele zeilor, legea ca atare nu este „nemijlocit“ opera lor. Dacă legile lui Urukagina apar ca legi divine, căci „zeul Ningirsu le întocmise“, începând cu Urnammu se încetăţeneşte ideea că regele este acela care exercită puterea legiuitoare, deşi puterea temporară o deţine de la zei.

Codul lui Hammurabi continuă tradiţia şi, ca atare, nu este o lege religioasă, edictată „nemijlocit“ de zei, ci întocmită din porunca zeilor şi sub oblăduirea lor de către rege, care deţine în stat dreptul de a legifera. De aceea, Hammurabi declarându-se „nobilul care se pleacă înaintea marilor zei“ şi regele căruia zeul Marduk i-a încredinţat domnia, încheie astfel prologul:„Eu, rege ce ţin în supuşenie cele patru părţi ale lumii… am făurit eu însumi dreptul şi dreptatea în limba ţării, făcând pe oameni să se bucure“.

În afara acestor declaraţii de principii, prologul cuprinde o lungă înşirare a tuturor binefacerilor făcute de Hammurabi oraşelor statului său. Printre acestea figurează şi cetăţile Larsa  şi Mari, ceea ce dovedeşte că legiuirea a fost întocmită după ce acestea au fost înglobate „imperiului“ său, eveniment posterior biruinţelor obţinute împotriva regilor Rim-Sin şi Zimrilim. De aici, ooncluzia că data promulgării codului a fost începutul celui de al IV-lea deceniu al domniei sale (1760 – 1759? î.e.n.). În continuare, urmează textul legislativ propriu-zis, care începe de la coloana a V-a şi se sfârşeşte la coloana a XXIV-a.

Primul editor al codului – V. Scheil, care a însoţit, în calitate de specialist în limbi orientale misiunea arheologică franceză a lui Morgan – a împărţit textul în 282 de articole, având în vedere atât cuprinsul material al legii, cât şi unele exigenţe ale tehnicii juridice moderne. Primele cinci articole se ocupă de procedura de judecată. Articolele 6-13 reglementează furtul, prevăzând modul în care se poate constata şi sancţiunile corespunzătoare. Articolele 14-20 pedepsesc furtul de sclavi, de copii şi tăinuirea sclavilor fugari, recompensând pe cei ce prind sclavii fugiţi de la stăpân. Următoarele 16 articole reglementează în amănunt drepturile şi îndatoririle ostaşilor, tratând totodată şi regimul proprietăţii lor funciare. Articolele 42-47 sunt consacrate precizării poziţiei juridice a arendaşilor funciari, iar următoarele cinci privesc drepturile creditorului asupra fructelor de pe ogorul ce i-a fost dat în gaj. Articolele 53-56 statuează pedepsele la care se expun cei care nu folosesc canalele de irigaţie în conformitate cu regulile fixate de autorităţi. Următoarele două articole ocrotesc proprietarii funciari împotriva pagubelor aduse de animalele din cireada altuia, iar articolele 59-66 se referă la dreptul de proprietate asupra grădinilor, cu care ocazie se ocupă şi de drepturile pe care creditorul le poate avea cu privire la roadele livezii debitorului său.

Urmează 35 de articole, din cele ce au fost rase cu dalta. Ele cuprindeau – în conformitate cu reconstruirea operată cu ajutorul copiilor găsite în câteva biblioteci mesopotamiene – în principal norme privind proprietatea imobiliară şi, în secundar, dispoziţii referitoare la camătă.

Articolele 100-107 se referă la activitatea negustorilor şi a auxiliarilor lor, iar în continuare patru articole se ocupă de cârciumi care, în acelaşi timp, serveau şi drept case de toleranţă. Articolele 112-116 reglementează contractul de depozit şi de împrumut şi chezăşuirea datoriilor prin intermediul membrilor familiei debitorului.

Un mare număr de articole (127-195) privesc organizarea familială, iar de stabilirea pedepselor cuvenite în caz de vătămări corporale, codul se ocupă în articolele 196-225. Următoarele două îi ocrotesc pe stăpânii de sclavi;articolele 228-235 privesc activitatea şi răspunderea juridică a arhitecţilor si constructorilor de vase, iar prin articolele 236-277 codul stabileşte regimul juridic al contractului de închiriere. Ultimele articole cuprind dispoziţii referitoare la sclavi.

Articolele codului sunt redactate sintetic, reduse la formulări scurte. De cele mai multe ori textul are în vedere cazuri concrete şi, după expunerea lor, oferă şi soluţia juridică corespunzătoare. Din întreaga economie a codului, cât şi din cuprinsul prologului şi al epilogului, rezultă că legiuitorul nu a intenţionat să reglementeze toate instituţiile juridice, ci numai pe cele mai importante, lăsând practicii judiciare sarcina de a soluţiona speţele neprevăzute sau reglementate parţial în cod.

Spre deosebire de legile mesopotamice anterioare, incomplete în reglementările pe care le cuprindeau, cu totul locale în privinţa sferei lor de aplicare şi mai mult etice decât juridice în cuprinsul lor, Codul lui Hammurabi reglementează cele mai importante şi uzuale instituţii juridice, are un caracter pur juridic şi o sferă de aplicare generală pe teritoriul imperiului de curând format.

Metodic în chipul de a reglementa instituţiile, codul ţine seama de toate condiţiile politice ale epocii, urmărind să fuzioneze tradiţiile sumeriene, adică vechile cutume autohtone, cu obiceiurile şi reglementările populaţiilor semitice ce au întemeiat cel dintâi imperiu babilonian. De aceea, unii cercetători au considerat, deşi în mod impropriu, dar destul de sugestiv, Codul lui Hammurabi drept o „codificare de împăciuire“, în sensul unei legiuiri comune a populaţiei sumeriene autohtone şi a celei akkadiene, de neam semitic, care, după cucerire, a pus temeliile noului “regat“. Dealtfel, cu multă emfază în epilogul său, Hammurapi spune:„Eu sunt… mântuitorul… [care] am strâns la pieptul meu oamenii din Sumer şi Akkad“.

Legat de practica judecătorească cu vechi şi bogate tradiţii în „ţara dintre ape“, Codul lui Hammurabi mai poartă încă amprenta deciziilor judiciare. De aceea, articolele sale sunt foarte apropiate de speţă, de caz, de realitatea concretă. Pentru legiuitorul babilonian nu există infracţiune, ci numai infractor, nu există credit, ci creditor, nici debit, ci numai debitor, procesul de conceptualizare a noţiunilor juridice găsindu-se abia în faza sa incipientă. Dealtfel, însăşi termenul de lege (dinatum) desemneaza mai degrabă o decizie judecătorească decât o normă abstractă şi generală de conduită.

Fără a fi grupate după logica juridică a legiurilor moderne, normele Codului lui Hammurabi au fost rânduite pe teme concrete, deoarece legiuitorul în concepţia babiloniană nu era doctrinar, ci practicianul ce avea datoria de a soluţiona corect diversele categorii de cazuri oferite de practică. Din acest punct de vedere, elementul de sistematizare teoretică rămânea fără semnificaţie pentru legiuitorul babilonian care, confruntat în permanenţă cu nevoile vieţii de fiecare zi, se menţinea cazuist şi, în consecinţă, departe de preocupările doctrinare.

Spre deosebire de multe legiuiri ale epocii antice şi medievale – ca de pildă cele ebraice, indiene sau islamice în care elementele religioase predomină – Codul lui Hammurabi este o lege laică, mireană. Legiuitorul babilonian, deşi împuternicit al zeilor, rămâne totuşi singurul şi adevăratul codificator. De aceea – cu excepţia articolelor 2 şi 132, care îngăduie utilizarea ordaliilor împotriva celui învinuit de vrăjitorie şi a femeii măritate învinuită de adulter – textele codului nu conţin dispoziţii privind intervenţia miraculoasă a zeilor în procedura de judecată şi cu atât mai puţin prescripţii religioase sau de cult.

Civilizaţia lui Hammurabi este o civilizaţie de limbă semitică, limba akkadiană. Vechea sumeriană îşi pierduse din importanţa ei, deoarece sumerienii cuceriţi cedaseră rolul lor politic de odinioară semiţilor biruitori. Akkadiana cuceritorilor devine limba oficială a ţării şi, în consecinţă, limba documentelor publice. Era firesc, aşadar, ca şi legiuirea lui Hammurabi să apeleze la ea. Pe de altă parte, limba sumeriană, cu structură aglutinantă, lipsită de flexiuni şi cu un vocabular destul de redus era, în privinţa posibilităţilor de exprimare a ideilor juridice, inferioară celei akkadiene, mai bogată în termeni, mai variată în construcţii gramaticale şi mai perfecţionată în privinţa tehnicii folosirii cuneiformelor. Deşi akkadiana s-a impus definitiv în Babilon, devenind limba întregii producţii spirituale în epoca lui Hammurabi – adevărata epocă de aur a culturii babiloniene – totuşi limba sumeriană şi monumentele ei au continuat să fie studiate şi ulterior, asemenea limbii latine în Evul Mediu.

Codul lui Hammurabi se termină cu un epilog care începe de la coloana XXIV-a şi se termină la coloana XXVIII-a. Mândru de opera sa, regele – care se autointitulează „rege desăvârşit“ – îşi caracterizează codul drept „norme juridice de echitate“, precizând că prin intermediul lor a asigurat ţării „un drept îmbrăcat în haina legii (scrise) şi o bună cârmuire“.

Deşi misiunea de a da legi ţării i-a fost încredinţată de zei (“zeii cei mari m-au ales“), totuşi opera sa legislativă este o creaţie laică. „Eu sunt – continuă Hammurabi – păstorul, mântuitorul al cărui sceptru drept îşi extinde umbra binefăcătoare asupra oraşului meu;eu am strâns la pieptul meu oamenii din Sumer şi Akkad;sub paza mea i-am călăuzit în vreme de pace;cu înţelepciunea mea i-am ocrotit, pentru ca cel puternic să nu-l asuprească pe cel slab, pentru ca orfanul şi văduva să-şi primească dreptatea. În cetatea Babilonului, pe care zeii Anu şi Bel au ridicat-o în Esaggil, templul a cărui temelie este tot atât de tare ca cerul şi pământul, am scris în inscripţia mea cuvintele mele preţioase şi le-am aşezat înaintea chipului meu de rege al dreptăţii, pentru a rândui dreptul ţării, pentru a curma neînţelegerile, pentru a călăuzi cu dreptate pe cei asupriţi.“ De opera sa, Hammrurabi este mândru şi de aceea se proclamă „cel dintâi dintre regii [celorlalte] cetăţi“. „Cuvintele mele sunt preţioase – continuă el – iar înţelepciunea mea de neasemuit“.

Deşi laică, Hammurabi doreşte – asemenea altor legiuitori de mai târziu – ca opera sa să dăinuiască de-a pururi, întocmai unor porunci divine şi, de aceea, pentru viitor regele pune legea sa sub oblăduirea zeilor. „Din porunca lui Şamaş, mare judecător al cerului, dreptatea să se răspândească în lume prin cuvântul lui Marduk, stăpânul meu;nimeni să nu se îndepărteze [de la poruncile] monumentului meu, în Esaggil – pe care îl iubesc, să fie numele meu pomenit în veci.“ În continuare, Hammurapi caută să găsească şi o iustificare legitimă, laică, a dorinţei sale, ca legea-i să dăinuiască în veci. Punte de înţelegere între sumerienii autohtoni şi akkadienii cuceritori, codul, în concepţia lui Hammurapi – care desigur nu avea în vedere pe cei pe care obiceiurile vremii îi aşezaseră la marginea sau dincolo de marginea societăţii – urmează să fie o pavăză de apărare pentru cel ce-şi caută dreptate şi un temei pentru glorificarea marelui rege. „Cel apăsat, ce va avea un necaz, să vină înaintea chipului meu, al regelui dreptăţii şi să citească inscripţia pe care am scris-o, să repete cuvintele mele pline de înţeles;iar inscripţia mea să-i lumineze necazul, să-şi găsească dreptatea în ea şi inima lui să se bucure [spunând]:iată, Hammurabi, stăpânul, este faţă de oameni asemenea unui părinte iubitor… El a adus pe vecie oamenilor fericire şi a cârmuit ţara cum se cuvine.“

sursa:http://istoriiregasite.wordpress.com/2012/12/02/un-cod-sapat-in-piatra/