Autor 12221 vizualizări


Când forțele Aliate au debarcat în Normandia, penetrând rapid liniile germane, Comandantul Suprem al Forțelor Aliate, generalul american Dwight Eisenhower, și-a propus să ajungă rapid la granițele Germaniei. Temându-se că o bătălie pentru capitala Franței nu ar face altceva decât să încetinească avansul armatelor sale, Eisenhower a avut în gând să ocolescă Parisul. Însă evenimentele de pe front aveau să dicteze un alt curs acțiunilor Aliaților.

Pe 15 august, la mai bine de două luni după Ziua Z, veștile privind avansul Aliat și cea de-a doua debarcare din sudul Franței au ajuns în capitală. Când germanii au început evacuarea orașului, poliția pariziană, muncitorii de la Poștă și de la metru au intrat în grevă. În patru zile, orașul a fost cuprins de o revoltă spontană, hrănită de speranța oamenilor că Aliații vor ajunge în curând la porțile orașului. Conduși de membrii Rezistenței Franceze, locuitorii Parisului i-au atacat pe ocupanți, au baricadat străzile și au creat cât mai mult haos posibil. Generalul Charles de Gaulle, comandantul Forțelor Franceze Libere, a făcut atunci apel la Eisenhower pentru redirecționarea ofensivei către Paris, și chiar a amenințat că va ataca orașul pe cont propriu dacă cererea îi este refuzată. Dându-și consimțământul, Eisenhower i-a ordonat lui de Gaulle să intre în Paris și i-a pus la dispoziție o parte din forțele americane.

Confruntat cu această situație, Hitler i-a ordonat generalului Dietrich von Choltitz, comandantul militar al Parisului, să distrugă orașul. Podurile – frumoasele poduri peste Sena – au fost minate și s-au făcut pregătiri pentru îndeplinirea ordinelor lui Hitler. Însă von Choltitz a ezitat, iar pe 20 august a aprobat încheierea unui armistițiu cu insurgenții parizieni. A fost însă o înțelegere slabă, căci luptele au continuat pe străzile orașului.

Pe 24 august, avangarda forțelor lui de Gaulle – conduse de generalul Jacques Leclerc – au intrat în capitala Franței, urmată, în 24 de ore, de restul armatei. Confruntându-se în câteva puncte cheie cu defensiva germană, eliberatorii au continuat să avanseze, iar tancurile franceze au înconjurat sediul lui von Choltitz. Comandantul Parisului a fost luat prizonier fără rezistență și a semnat imediat acordul de capitulare. Apoi, deși luptele au continuat pe alocuri, Generalul de Gaulle a intrat în oraș ca eliberator pe 26 august. După patru ani, Parisul era din nou liber.

Parisul, în sfârșit liber

John Mac Vane era corespondent NBC și a însoțit trupele Aliate în avansul lor spre Paris. Aceasta este mărturia lui.

„Am ajuns în Paris, la universitate, la ora 8:10 după ceasul meu. Îmi venea să mă ciupesc;era greu de crezut că mă aflu din nou la Paris.

Deodată un val de împușcături a cuprins strada. Întreaga coloană s-a oprit brusc. Am sărit din mașină și ne-am ghemuit lângă jeep. Soldații FFI (Forțele Franceze de Interior, adică luptătorii din Rezistență) au început să tragă în ceva de deasupra capetelor noastre. Cei din vehiculele din fața noastră au început să tragă și ei în turnul universității.

Germanii din turn trăgeau asupra coloanei. Am văzut piatra de pe fațada clădirii explodând în mii de fulgi albi când oamenii lui Leclerc au ținut-o sub foc continuu.

Se trăgea înspre noi și dintr-o casă din apropiere. Unii soldați FFI, cu oamenii lui Leclerc, s-au adăpostit lângă clădire, apoi s-au repezit pe ușă și sus pe scări. Am auzit explozia unei grenade, apoi, împușcăturile s-au oprit. După aproape jumătate de oră, în turnul universității era liniște, iar coloana și-a continuat avansul.

GALERIE FOTO Eliberarea Parisului în 1944

Încă de două ori coloana a fost atacată în mod similar. La un moment dat, străzile s-au umplut de oameni, iar la primul sunet de împușcături ei se repezeau către uși. Soldații FFI cu pistoale vechi și puști capturate de la germani începeau să trăgă către ceea ce credeau ei a fi sursa atacului.

Oricând situația părea a fi gravă, oamenii lui Leclerc trăgeau câteva gloanțe cu mitralierele montate pe camioane. Sau un tanc ușor se oprea la un colț de stradă și câțiva soldați ieșeau din el pentru a ne acoperi înaintarea. Ne simțeam îngrozitor de neprotejați în jeep, iar sunetul gloanțelor care zburau pe lângă noi era extrem de neplăcut.

Chiar când coloana a început să se miște din nou, un civil cu o pălărie homburg neagră a sărit în jeep. I-am spus, destul de dur, să se dea jos. Omul a rânjit și mi-a spus, într-o engleză bună, dar cu accent, că era agent secret american, că se afla la Paris de trei luni pregătindu-se pentru sosirea noastră. Era francez prin naștere, dar cetățean american naturalizat. L-am lăsat să vină cu noi pe bulevardul Jourdain, prin Porte d’Orleans, apoi pe strada St.-Jacques s-a dat jos cu un «mulțumesc mult», a zâmbit și a dispărut la fel de misterios precum apăruse.

Am traversat podul care ducea direct în piața dintre catedrala Notre Dame și prefectura poliției. În lumina soarelui, Parisul arăta mai frumos ca niciodată. Era atunci ora 8.45.

Vehiculele din fața noastră au intrat în piață și au parcat, iar noi am parcat jeep-ul lângă ei. Kokoska a oprit motorul. Ne-am uitat la splendidele turnuri ale catedralei Notre Dame, iar cineva a spus «Ei bine, asta e. Lupta s-a terminat.»

Clopotele de la Notre Dame anunță eliberarea Parisului

Chiar când termina de vorbit, aerul a prins viață cu zgomotul gloanțelor ce zburau în toată piața. Tancurile ușoare franceze au început să tragă, pe deasupra capetelor noastre, în niște germani aflați dincolo de Sena. Germanii trăgeau și dinspre Notre Dame și casele din apropiere. Timp de 25 de minute, Wright, Jack Hansen, Kokoska și eu am stat întinși pe burtă lângă jeep. Nu puteam vedea niciun alt adăpost. Se trăgea atât de mult încât abia dacă ne auzeam vorbind. Pistoale, mitraliere puști – toate se auzeau în jurul nostru, într-un zgomot asurzitor, infernal.

Răniții au fost transportați de cealaltă parte a pieței de către fetele și doctorii în uniforme de Crucea Roșie, care fluturau steagurile Crucii Roșii.

Împușcăturile s-au rărit, apoi aproape au încetat, dar au izbucnit din nou cu și mai mare furie.

Atmosfera era straniu de liniștită. Puteam vedea soarele licărind în urmele albe rămase acolo unde gloanțele loviseră Notre Dame...

Un nou zgomot a spart liniștea acelei dimineți de joi:clopotele catedralei Notre Dame. Cineva a început să tragă clopotele. Au răsunat în întregul Paris, așa cum au făcut-o timp de atâtea secole, un cântec al triumfului, că Parisul era din nou liber.”

Au fost niște incidente ciudate în acea piață. Doi bărbați îmbrăcați în uniforme de pompieri americani au venit la mine și, vorbind într-o engleză americană de neconfundat, a spus «Sunteți americani?». «Sigur, i-am răspuns, dar voi ce naiba faceți îmbrăcați așa?»

Unul dintre ei, al cărui nume l-am și notat, s-a prezentat autorităților, la cererea sa, apoi ne-a spus «El și cu mine suntem Eighth Air Force;eu sunt pilot, el e navigator. Am fost doborâți, iar Rezistența s-a ocupat de noi. Suntem la Paris de o lună, atașați la unitatea de pompieri. Ne distrăm de minune noaptea, mergând în jurul incendiilor cauzate de lupte, împușcând germani de fiecare dată când avem ocazia. N-aș fi ratat asta pentru nimic în lume.»

«Vorbiți franceză?» i-am întrebat. «Niciun cuvânt», a spus pilotul. «Unul dintre pompieri vorbește puțină engleză și el face traducerile.

Mergem la casa unui colaborator, care arde, și distrugem totul înainte să stingem focul. Sau lăsăm totul să ardă complet.»

Înainte să plece, pilotul a mai adăugat «Ar fi păcat să ne întoarcem la zburat după toată distracția asta.»”

 

"The Liberation of Paris, 1944, " EyeWitness to History, www.eyewitnesstohistory.com (2008).

""