Autor 3341 vizualizări


Proeuropeni sau, mai degrabă, rusofobi? În secolul al XX-lea, relaţia între naţiunea ucraineană şi puterea de la Petrograd, mai întâi, şi Moscova, mai apoi, a fost una plină de resentimente şi violenţă, în ciuda aparenţei (întreţinute, evident, de propaganda sovietică) a unei perfecte integrări a Ucrainei în Uniunea Sovietică.

 În secolul al XIX-lea, pe fondul modernizării timide a unui teritoriu în mare măsură rural, s-a dezvoltat treptat un naţionalism de factură romantică, nu foarte deosebit de curentele naţionaliste ale perioadei, ce preconiza o renaştere naţională şi instaurarea unei justiţii sociale, al cărui principal exponent a fost pictorul şi poetul Taras Şevcenko, un Mihai Eminescu al Ucrainei. Opera sa literară este considerată o piatră de hotar, punctul de plecare pentru limba şi literatura modernă ucraineană.

În Primul Război Mondial, ucrainenii au luptat în armata ţaristă (aproximativ 3, 5 milioane), dar şi de cealaltă parte a baricadei, 250.000 fiind înrolaţi în armata austro-ungară. În timpul războiului, autorităţile de la Viena au organizat o Legiune Ucraineană, nucleul armatei ucrainene din Galiţia ce va lupta împotriva polonezilor şi a Armatei Roşii în tulburii ani 1919-1923. Pe de altă parte, cei suspectaţi de sentimente filoruse au fost trataţi cu asprime, aproximativ 5.000 de ucraineni din Galiţia fiind internaţi în lagăre de detenţie.

Stalin: „Scopul nostru este să decapităm mişcarea fascistă ucraineană”

La sfârşitul conflagraţiei mondiale, imperiile s-au prăbuşit, iar revoluţiile s-au succedat cu repeziciune. Pe ruinele fumegânde ale Rusiei au apărut câteva entităţi statale ce-şi revendicau apartenenţa ucraineană. În zonele de est a apărut atât o Republică Ucraineană, de orientare naţionalistă, cât şi una sovietică, puternic influenţată de revoluţie. În vest, pe teritoriile fostului imperiu austro-ungar s-a creat o Republică Ucraineană a teritoriilor de Vest (ZUNR). Ambiţiile naţionaliştilor ucraineni au fost înăbuşite de valul revoluţionar şi de războiul civil, urmat de conflictul ruso-polonez, la sfârşitul căruia s-a constituit Republica Sovietică Ucraineană, parte a noului imperiu creat de Lenin, în timp ce alte teritorii locuite de numeroşi etnici ucraineni au intrat în componenţa Poloniei.

Naţionaliştii ucraineni şi-au continuat lupta pentru un stat independent în exil. Una dintre cele mai active organizaţii, creată la Viena în 1929 şi denumită Organizaţia Naţionaliştilor Ucraineni (ONU), îl avea drept conducător pe Evghen Konovaleţ, membru marcant al Organizaţiei Militare Ucrainene (OMU), constituită la Praga în 1920. După ce Ucraina de Vest a revenit Poloniei, membrii OMU (care avea ramificaţii inclusiv în România) au organizat numeroase atentate şi asasinate asupra unor personalităţi marcante ale epocii, poloneze, ucrainene şi ruse deopotrivă, inclusiv şeful statului polonez, Josef Pilsudski, fiind ţinta unei încercări de asasinat.

Nou creata ONU a perpetuat metodele radicale de luptă ale predecesorilor. În total, între 1921 şi 1939, OMU şi ONU au organizat 63 de asasinate, printre victime numărându-se inclusiv ministrul polonez de interne, Bronislav Pieracki. În afară de arestările şi urmărirea constantă a militanţilor ucraineni de către guvernul polonez, serviciile secrete sovietice considerau activităţile acestei organizaţii ca fiind extrem de periculoase pentru existenţa Uniunii Sovietice. Şi sovieticii nu s-au limitat doar la infiltrarea în rândul organizaţiei:la 23 mai 1938, la Rotterdam, Evghen Konovaleţ a fost asasinat cu ajutorul unei bombe ascunse într-o cutie de ciocolată de către Pavel Sudoplatov, ucrainean şi agent al serviciilor secrete sovietice. În memoriile sale, Sudoplatov susţine că Stalin personal a ordonat asasinatul, spunându-i:„Nu e doar un act de răzbunare, deşi Konovaleţ este agent al fascismului german. Scopul nostru este să decapităm mişcarea fascistă ucraineană înainte de a izbucni războiul”.

Colectivizarea agriculturii, demarată la sfârşitul anilor ’20 în Ucraina, a avut efecte catastrofale asupra populaţiei rurale care constituia majoritatea. Orice rezistenţă a fost strivită prin arestări şi deportări, iar marea foamete a costat viaţa a 10 milioane de oameni. Un cumul de factori subiectivi şi obiectivi au dus la această tragedie, pe care Rada ucraineană (Parlamentul) a definit-o drept genocid. E lesne de înţeles ce impact a avut (şi are) pentru mentalul colectiv ucrainean tragicul experiment sovietic.

Naţionalismul ucrainean la extrem

În 1939, după ce Polonia a fost împărţită între Germania şi Uniunea Sovietică, teritoriile locuite de etnici ucraineni au fost alipite la Ucraina sovietică. În vara anului 1940, sudul Basarabiei, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei au fost, de asemenea, alipite Ucrainei sovietice.

După declanşarea războiului sovieto-german, în iunie 1941, mişcările naţionaliste ucrainene s-au scindat. Germanii au creat Armata de Eliberare Ucraineană în 1943. Un an mai târziu, aceasta număra circa 50.000 de combatanţi, ajungând la aproximativ 80.000 până spre sfârşitul războiului, când a fost integrată în Armata Naţională Ucraineană. Creată în martie 1945 şi aflată sub controlul Comitetului Naţional Ucrainean, Armata Naţională cuprindea divizia 14 SS (14 Waffen Grenadier Division der SS – galizische Nr. 1), formată din etnici ucraineni, o altă divizie care încorpora fosta Armată de Eliberare, plus alte câteva unităţi de dimensiuni mai mici.

Pe de altă parte, aripa militară a ONU (rămasă fidelă ideii unei Ucraine independente şi care era condusă de Stepen Bandera) a creat, la rândul ei, o Armată a Insurgenţilor Ucraineni (AIU). Acţionând iniţial împotriva sovieticilor şi a etnicilor polonezi, AIU a luptat şi împotriva trupelor germane începând cu februarie 1943 (Bandera fusese arestat de germani încă din iulie 1941, după ce încercase proclamarea unui stat ucrainean). Pe fondul avansului sovietic, în septembrie 1944, Bandera a fost eliberat, organizaţiile pe care le conducea fiind sprijinite cu arme, echipament şi instructori pentru derularea unor activităţi de sabotaj. Bandera a murit la 15 octombrie 1959, la München, fiind asasinat prin otrăvire de agentul KGB Bogdan Staşinski, din ordinul personal al ucraineanului Nikita Hruşciov. Staşinki a fugit în Germania de Vest în 1961. Numărul celor înrolaţi în AIU variază, conform surselor, de la 20.000 la 40.000 de oameni;alte surse sugerează că în 1944 numărul total se ridica la 100.000. La 8 februarie 1944, un comando al AIU l-a asasinat, după o ambuscadă, pe generalul Nicolai Vatutin, figură importantă în bătălia de la Kursk şi în eliberarea Kievului. Numărul celor care au luptat în aceste organizaţii naţionaliste este, desigur, mult inferior ucrainenilor înrolaţi în Armata Roşie, estimat între 4, 5 şi 7 milioane. Cel de-Al Doilea Război Mondial a lăsat urme adânci în Ucraina:între 5 şi 8 milioane de morţi, inclusiv o jumătate de milion de evrei.

După război, AIU a continuat lupta împotriva trupelor regulate ale Poloniei până în 1947 şi ale Uniunii Sovietice până în 1949. S-a menţinut puternică în zona munţilor Carpaţi, în Galiţia, zone din vestul Ucrainei. În afara acestui areal, sprijinul populaţiei era insignifiant;majoritatea ucrainenilor din est, influenţaţi decisiv de propaganda oficială, considerau AIU o organizaţie fascistă, formată din foşti colaboratori ai naziştilor. Se observă cu uşurinţă că această diferenţă de percepţie între Est şi Vest rămâne o realitate în Ucraina de azi.

Chiar și după 1945, naţionalismul ucrainean a rămas activ şi în exil, ca şi în Uniunea Sovietică. Ultimul militant ONU a fost arestat la Doneţk, în 1958. Toate aceste conflicte sângeroase, derulate pe parcursul unui secol, explică, într-o oarecare măsură, escaladarea tragică a evenimentelor din ţara vecină.