Autor 2639 vizualizări


Germania se afirmã ca text fondator al unei comunitãţi germane imaginare începând cu umaniştii care desfãşurau o activitate intensã de inventare de tradiţii localizate în trecutul îndepãrtat. Generaţiile urmãtoare au abordat textul în aceeaşi notã, în funcţie însã de cerinţele ideologice ale epocii pe care o reprezintã. Esenţa interpretãrii şi a rolului paradigmatic rãmâne însã aceeaşi:‘revoluţia germanicã’ a redescoperirii originilor şi a revalorificãrii acestora.

În antichitatea tãrzie şi în Evul Mediu cercul cititorilor operei era restrâns. Prezenţa acestei opus minoreste atestatã la mãnãstrirea Fulda, în secolul al IX-lea, când Robert din Fulda transferã pur şi simplu trãsãturi ale germanicilor contemporani lui Tacitus descrierii sale a saxonilor. Patru factori au fost determinanţi în utilizarea extensivã a operei ca instrument de propaganda începând cu secolul al XVI-lea, şi anume:Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germanã îşi pierdea din forţa centripetã, conceptul de naţiune germanã devenea tot mai atractiv, conştiinţa naţionalã se amplifica în confruntarea dintre electorii germani şi Curia Romei, precum şi dintre umaniştii germani şi cei italieni, care dispreţuiau barbara tellusa germanilor, împlinirea prin intermediul unui text de o autoritate incontestabilã ochiului umanist a unui deziderat de identitate naţionalã cu fundament într-un trecut stabil care sã compenseze lipsa de stabilitate a prezentului şi sã traseze diferenţele faţã de valorile specifice romanitãţii în vederea conturãrii celor germane.

Aceastã primã fazã de recepţie avea sã fie determinantã pentru cele ce urmeazã, pentru cã a indicat categoriile de receptãri viitoare ale operei:a impus continuitatea (de acum indubitabilã) între Germani şi germani, a extrapola antiteza implicitã din Germania şi a consacrat virtuţile germanilor, autohtonia şi puritatea lor etnicã[1].

Deşi Germania este subiect de discuţie preponderent în cercurile germane, a fost nevoie de intermedierea italianã. De menţionat ar fi aici cardinalul şi apoi papa Silvio Enea Piccolomini, care în urma unei scrisori din 1457 în care i se aduce la cunoştinţã nemulţumirea germanilor de politica curialã a taxelor, elaboreazã un tratat epistolar în trei volume. În cel de-al doilea insistã asupra binefacerilor civilizaţiei romane asupra celei germane, invocându-l pe Tacitus ca martor al unui trecut barbar, sãlbatic şi animalic[2]. Versiunea provocator de negativã a lui Piccolomini a avut meritul de a atrage atenţia umaniştilor germane asupra problemei civilizatiei germanice.

Un alt italian însã este responsabil de imaginea pozitivã a germanicilor:în 1471 Giannantonio Campano este trimis la Regensburg de cãtre papa Paul al II-lea pentru a participa la dieta ţinutã pentru a aduna forţe militare germane în vederea unei cruciade antiotomane. Pentru a sublinia continuitatea temporalã a civilizaţiei germane, el aduce în discuţie în primul rând autohtonismul şi puritatea, iar în al doilea rând caracteristicile fizionomice, care sunt identice la contemporani şi strãmoşi. Aceste scurte observaţii vor constitui “celula de baza a recepţiei nemţeşti a Germaniei”[3].

   Umanism şi baroc

Umanismul german incipient avea puternice tente patriotice, chiar şoviniste, pentru cã se afla în competiţie acerbã cu cel Italian în cadrul ‘republicii literare’. Apãrãtori ai germanitãţii, precum Heinrich Bebel (1472-1518), Jacob Wimpheling (1450-1528) sau Conrad Celtis (1459-1508) au insistat asupra întrebuinţãrii extensive a limbii latine pentru ca germanii sã-şi scrie propriile relatãri despre prezentul şi trecutul germanic[4]. Obstacolul în calea reconstituirii trecutului era tocmai lipsa unor surse din interior care sã ofere un portret coerent al lui homo germanicus, lipsã care, paradoxal, a fost depãşitã tot prin opera unui autor strãin. Interesul deosebit faţã de Germania se întrevede în numãrul şi distribuţia ediţiilor:dacã dupã editio princepsdin Bologna, 1472, a rãmas vreme de trei decenii în apanajul italian, de la ediţia lui Celtis din 1500 a devenit emblemã a spaţiului german, atingând o cotã de 6000 de exemplare în 50 de ani[5]. În concordanţã cu concepţia umanistã a trecutului ca material didactic, accentul taciteic pe moravurile şi tradiţiile germanice ocupa un loc aparte. Slãbiciunile culturale au fost transformate în virtuţi ale simplitudinii şi integritãţii morale.

Cu toate acestea, în secolele al XIX-lea şi al XX-lea s-a încercat sã se demonstreze cã slãbiciunile acestea nu erau în fond atât de mari şi cã decalajul faţã de romanitate fusese exagerat în literaturã. Treptat germanicii capãtã o aurã prometeicã, iar ficţiunea construitã în jurul lor va înlocui realitãţile nesatisfãcãtoare. De altfel, umaniştii în frunte cu Conrad Celtis s-au bucurat de proslãvirea din partea naţional-socialiştilor, care le atribuiau apelativul de völkisch, cu referire la spiritul pur şi nealterat care pãstra toate trãsãturile poporului german.

S-a moştenit din perioada umanistã îndeosebi admiraţia pentru fortitudoşi percepţia de gens invicta et indigenaasupra germanicilor, umaniştii opinând deseori cã punctul de rezistenţã al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germanã a fost bravura germanã[6]. Superioritatea faţã de romani rezultã din paradigma genealogicã de sine advenarum mixtura(fãrã amestec rasial), pãstrarea sângelui strãmoşilor, sumus illorum sanguis, contraimaginea romanilor, populi colluvies, un conglomerat de popoare[7]. Heinrich Himmler îi celebra pe umaniştii germani pentru cã au adus la luminã integritatea, onestitatea, loialitatea şi spiritul rãzboinic al strãmoşilor de la care s-au pãstrat integral arianismul şi nordismul.

Alte idei care au înflorit în aceastã perioadã şi au atins apogeul în secolele al XIX-lea şi al XX-lea includ:creditarea civilizaţiei germanice cu realizãrile din alte spaţii culturale, asocierea originilor ariene cu nobleţea şi mãreţia (chiar Tacitus devenind un soi de reprezentant al ruralitãţii şi simplicitãţii ariene), migraţiile cauzate de surplusul demografice care cereau lãrgirea Lebensraum-ului.

La fel ca predecesorii lor, autorii baroci ai secolului al XVII-lea au umplut golurile culturale prin refugierea într-un trecut îndepãrtat şi glorios. Germaniatacitianã contribuie la antiteza dintre cavalerul francez efeminat şi rãzboinicul fioros german, nu de puţine ori însã caricaturizat într-un Theatergermane, purtând o sabie uriaşã şi un coif înaripat.

Se remarcã şi o extindere a genurilor care se folosesc de lucrare, astfel cã ea nu mai apare citatã doar în lucrãri istoriografice ca în secolul precedent, ci şi în piese de teatru, satire, tratate lingvistice sau romane istorice, între care o menţiune specialã meritã monumentalul roman eroic al lui Von Lohenstein, Grossmüthiger Feldherr Arminius, din 1690. Interesant de observat este şi faptul cã se înfiinţeazã societãţi lingvistice, ca de pildã Fruchtbare Sprachgesellschaft, care îşi propuneau purificarea limbii germane, ceea ce implica şi elevare moralã. Limba germanã era consideratã moştenitoarea unei Ursprachela fel de purã ca şi vorbitorii sãi, de aceea Tuisto, din capitolul al doilea al cãrţii, devine nu doar Urvateral poporului german, ci şi al limbii, aspect avut în minte şi de Johann Gottlieb Fichte la începutul secolului al XIX-lea.

Ideea unui spirit şi a unei libertãţi germane sunt dezvoltate şi în secolul al XVIII-lea, o influenţã majorã asupra discursului revenindu-i baronului de Montesquieu cu al sãu L’Esprit des Lois, în care spunea cã mica opera a lui Tacitus avea drept autor un om care “a sintetizat totul pentru cã a vãzut totul”[8]. O teorie importantã pe care o readuce în atenţie este cea a determinismului de mediu (geografic, social etc.) care conduce la închegarea unei naţiuni. În cazul germanicilor, valoare supremã este libertas, care, în opinia lui Montesquieu, a funcţionat ca bazã chiar a sistemului de guvernãmânt englez, sistem ce îşi are rãdãcinile în sãlbãticia care a permis dezvoltarea conştiinţei libertãţii. Nu era însã prima datã când se punea accent pe aceastã valoare caracteristic germanicã, dar spre deosebire de secolele anterioare, în care era privitã ca independenţã faţã de Imperiul Roman, acum este perceputã în forma unui principiu organizator al societãţii germanice. În nord localizeazã Montesquieu sursa sistemelor politice care promoveazã libertatea. Kästner, Moser sau Herder au preluat viziunea sa şi au concentrat discuţiile în jurul conceptului de Geist, menit sã exprime sintetic toate trãsãturile lui homo germanicus.

Johann Gottfried Herder a adaptat determinismul antropo-geografic al lui Montesquieu unei teorii despre caracterul general al unei naţiuni, care se întrevede cu cea mai mare claritate în forma sa originarã şi în limba care funcţioneazã ca un liant între trecut şi prezent. În opera lui Herder, care comprimã Sturm und Drangşi clasicismul german, se ivesc diverse pasaje care se preteazã unor interpretãri ideologizante din partea romanticilor şi naţionaliştilor, anticipând mişcãrile völkisch. De pildã:“O naţiune nu poate suferi o ofensã mai mare decât aceea de a fi privatã de caracterul sãu naţional, particularitatea sa de spirit şi de limbã…”[9].

Dacã îi încadrãm afirmaţia în întregul gândirii sale, care se centra pe o concepţie organicã asupra istoriei ca tot unitar şi parte din Humanität(ideea unei umanitãţi comune ca bazã a tuturor culturilor), observãm cã se pierde mult din aura naţionalistã. Cu toate acestea, nãzuinţa romanticã dupã regãsirea originilor şi obsesia legatã de Volkstum(esenţa naţionalã) va exploata afirmaţia decenii întregi, ba mai mult, numele autorului va cântãri extrem de puţin în comparaţie cu exploatãrile ideilor sale. În fond, se aplicã acelaşi selecţionism în funcţie de interesele imediate, ştergându-se ceea ce ar putea contrazice o imagine deja bine formatã, care trebuie legitimatã nu prin apelul la anumite opere şi autori, ci la bucãţile potrivite din acestea.

Avem de-a face cu o dublã rupturã de realitatea culturalã a vremurilor vechi din Germania:una este a lui Tacitus, care înţelege în limitele paradigmei sale culturale şi scopurilor pe care le impune textului (neclare, dupã cum am vãzut pânã acum, de unde şi posibilitatea multitudinii de interpretãri), şi alta este a autorilor care îl citeazã, care înţeleg tot în limitele paradigmei culturale şi a scopului propus.



[1]Krebs, Christopher:A Most Dangerous Book:Tacitus’ Germania from the Roman Empire to the Third Reich, apud The Cambridge Companion to Tacitus, Cambridge University Press, New York, 2009, pp. 281-82.

[2]Mertens, Dieter:Die instrumentalisierung der Germania des Tacitus durch die deutschen Humanisten, apud Beck, H., Geuenich, D., Steuer, H. &Hakelberg, D. (ed.), Zur Geschichte der Gleichung germanisch-deutsch:Sprache und Namen, Geschichte und Institutionen. Ergänzungsbände zum Reallexikon der germanischen Altertumskunde, Berlin&New York, 2004, pp. 67-71.

[3]Ibid., p. 63.

[4]Krebs, Cristopher, op. cit., pp. 285-86.

[5]Mertens, Dieter, op. cit., p.61.

[6]Krebs, Cristopher, op. cit., p. 287.

[7]Schardius, S:Schardius Redivivus sive Rerum Germanicarum Scriptores varii olim a D(omino) Simone Schardio in quatuor tomos collecti, vol. I, Giessen, 1673.

[8]Montesquieu:De L’ Esprit des Lois. Avec des notes de Voltaire, de Crevier, de Malby, de la Harpe, tr. eng. The Spirit of the Laws, Cambridge&New York, 1989, cartea 30, cap. 2.

[9]Herder, J.G. von:Fragmente über die neuere deutsche Literatur, Frankfurt, 1985, p. 376.

[10]Boia, Lucian:Pentru o istorie a imaginarului, Bucureşti, 1998, p. 195.

[11]Bloch, Ernst:Politische Messungen, Frankfurt, 1977, passim.

[12]Fichte, Johann Gottlieb:Reden an die deutsche Nation, trad. eng. Addresses to the German Nation, ed. G.A. Kelly, New York&Evanston, 1968.

[13]Kossina, Gustav:Die deutsche Vorgeschichte:eine hervorragend nationale Wissenschaft, Würzburg, 1914.