Autor 28433 vizualizări


În anul 1943, organele speciale ale statului român reușesc că captureze arhiva Cominternului din România, din cercetarea căreia se confirma faptul că teritoriul țării noastre urma să fie dezmembrat în cazul unei invazii militare sovietice „de eliberare”1. Din România Mare ar fi rămas ca entitate statală doar Muntenia, comunizată, fără Dobrogea. Rețelele sovietice de spionaj din România au primit în acest scop armament și instruire, lor alăturându-li-se diverse comandouri de „partizani” parașutate de sovietici la mijlocul lunii august 1944. În mod remarcabil, organele noastre de informații au reușit, tot în secret, să le anihileze pe toate.

Când se părea că invazia militară sovietică pentru „eliberarea” României devenise o certitudine, la 20 august 1944 se produce o mare surpriză în apărarea germană din România, grosul trupelor germane (aproximativ 200 000 oameni) fiind transferat din Moldova și Muntenia în Ardeal. Era șansa României! De această breșă în apărarea germană în România a profitat Regele Mihai I, care, cu ghidaj anglo-american, a produs una dintre cele mai mari lovituri pe care au încasat-o sovieticii în Europa de Est, transformându-i pe aceștia în simpli spectatori ai evenimentelor din țara noastră. România reușise să se elibereze singură de sub strânsoarea germană, a făcut public acest lucru, a încetat războiul contra Aliaților și a cerut armistițiu. Astfel, Rusia Sovietică a fost lipsită de „șansa” de a elibera ea România. Dintr-o dată, „pretențiile” sovieticilor în organizarea postbelică a României au fost anulate! 

Și mai grav pentru interesele sovieticilor în România era faptul că Regele Mihai I și anglo-americanii au reușit să atragă la înfăptuirea Actului de la 23 august 1944 gruparea națională din Partidul Comunist din România (PCR), formată din Lucrețiu Pătrășcanu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ion Gheorghe Maurer, Nicolae Ceaușescu etc. Prin această strategie, respectiva grupare comunistă națională a fost legitimată ca forță politică pe eșichierul politic din țara noastră în dauna grupării comuniștilor internaționaliști („guvernul din exil”) organizați și pregătiți la Moscova pentru preluarea puterii politice în România (Ana Pauker, Vasile Luca, Gheorghe Stoica, Teohari Georgescu etc.). Practic, Regele Mihai I și anglo-americanii au reușit pentru totdeauna scindarea Partidului Comunist din România! 

Așadar, strategia prin care Palatul Regal a reușit să-i folosească în interes național pe liderii comuniști locali pare a fi marele secret al Actului de la 23 august 1944!2 În mod abil, Palatul Regal a reușit să convingă conducerea locală a PCR că în eventualitatea invaziei militare sovietice puterea politică în noul stat comunist creat de sovietici va fi dată de către aceștia exclusiv internaționaliștilor (adică facțiunii moscovite a PCR), dar asta numai cu condiția ca sovieticii să mai păstreze ceva din teritoriul statului român, întrucât planul sovieticilor era distrugerea statului român. 

În mod indiscutabil, acestă mutare de la 23 august 1944 a Palatului Regal a reprezentat punctul de cotitură pentru regimul comunist instaurat și perpetuat de sovietici în România până în anul 1989. Probabil că lui Stalin nu i-ar fi fost greu să înlăture gruparea națională a comuniștilor români, însă sovieticii ar fi riscat aici enorm. Motivele erau serioase: îndepărtarea de la conducerea de partid și de stat din România a grupării comuniștilor naționali putea crea grave tensiuni interne în rândul membrilor de partid și a unității PCR, a legăturii sale cu masele.

Identic și în cazul în care sovieticii ar fi decis dezmembrarea teritorială a României, situație care ar fi creat un „conflict înghețat” în cadrul lagărului statelor socialiste. Or, Stalin avea nevoie de solidaritatea și unitatea întregului lagăr sovietic în eventualitatea unui conflict militar ce părea iminent cu americanii care aveau și avantajul bombei atomice. Deci, numai constrâns de noua situație internațională, Stalin a acceptat grupul comuniștilor naționali români la conducerea superioară de partid și de stat din România. Dar asta nu înseamnă că i-a iertat. 

De aceea, pentru a se asigura că regimul instaurat de sovietici în România va executa întocmai ordinele și politica Kremlinului, conducerea instituțiilor importante din România a fost dublată de către „reprezentanți” ai organelor sovietice de ocupație atât în domeniul politic cât și cel al securității interne și apărării teritoriului – pax sovietica. Era vorba de un stat sovietic paralel care funcționa clandestin pe lângă statul român, dublându-l. 

În mare, aceasta a fost situația ocupației sovietice în România până în anul 1958, când are loc retragerea trupelor sovietice. Pe acest fond, conducerea superioară de partid și de stat din România, care continua să aparțină grupării „naționale” și aflată încă în dispută cu gruparea comunistă a ilegaliștilor3 „internaționaliști” pregătiți și instruiți în URSS, începe să prindă curaj și se delimitează tot mai mult față de subordonarea Moscovei. Chiar în anul 1958, o Plenară a CC al PCR i-a îndepărtat din funcțiile înalte deținute în partid și stat pe unii dintre „oamenii sovieticilor” (de. ex. Miron Constantinescu). „Detașarea” României a continuat, iar la începutul anului 1963 a avut loc o puternică atitudine de frondă a conducerii superioare de partid și de stat din România față de Uniunea Sovietică. 

Documentele noastre de arhivă confirmă faptul că la începutul anului 1963 are loc fractura oficială între Departamentul Securității din România și Comitetul Securității Statului din Uniunea Sovietică (KGB). În vara anului 1962, Vladimir Efimovici Semiceastnîi, șeful Comitetului Securității Statului din URSS, a făcut cunoscut ministrului român de Interne, Alexandru Drăghici, intenția sa de a crea o Reprezentanță a CSS/KGB al URSS pe lângă Ministerul Afacerilor Interne din România, organism care să înlocuiască la MAI al României vechea instituție a consilierilor sovietici, sens în care la București s-a și prezentat în decembrie 1962 noul rezident al KGB Kartașov Serghei Nicolaevici, care l-a înlocuit pe P. P. Makariev4

 Însă Gheorghe Gheorghiu-Dej (foto sus © „Fototeca online a comunismului românesc” cota: 74/1945) era ferm hotărât: fără control sovietic în România. S-a răspuns sovieticilor că liderii PCR au ajuns la maturitatea politică necesară pentru a conduce România pe calea socialismului și fără „ajutorul frățesc” al celor din PCUS (Partidul Comunist din Uniunea Sovietică). Se afirma printre elitele comuniste din URSS că Gheorghiu-Dej a fost somat de Nikita Hrușciov să semneze un nou tratat înrobitor de colaborare pe 20 de ani cu sovieticii, lucru pe care românul l-ar fi refuzat. Că la nervi, Hrușciov l-ar fi pălmuit pe Gheorghiu-Dej sau, mai grav, că liderul român ar fi fost chemat la Moscova și pus să semneze tratatul, iar, la refuzul lui Gheorghiu-Dej, Hrușciov l-ar fi arestat în secret. Că Hrușciov l-a eliberat pe Gheorghiu-Dej doar în urma unei ședințe urgente și secrete a Consiliului de Miniștri al URSS care l-a convins pe Nikita Hrușciov că face o gravă greșeală care va avea consecințe imediate în plan internațional5

Ruperea din anul 1963 a conducerii superioare de stat și de partid a României față de Moscova a fost un șoc peste care conducerea superioară a Partidului Comunist din Uniunea Sovietică nu a trecut niciodată. Din acest moment, sovieticii amenință discret România cu invazia militară pentru a readuce conducerea politică de la București sub controlul și directivele Kremlinului. 

În fața acestei amenințări, conducerea comunistă „național/naționalistă” a României caută un protector pe măsură și s-a apropiat de „dușmanul principal” al Uniunii Sovietice: SUA și Anglia, apoi și China. 

La 4 octombrie 1963, ministrul de Externe al României, Corneliu Mănescu, a adresat un mesaj din partea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej către președintele american John F. Kennedy, prin Secretarul de Stat Dean Rusk. Esențialul mesajului era că românii asigurau partea americană că România nu va lua parte la nici un război de tip ofensiv împotriva SUA, provocat de Uniunea Sovietică6. La rândul lor, americanii erau interesați să susțină această breșă produsă de România în cadrul Organizației Tratatului de la Varșovia, care slăbea flancul sud-vestic al apărării Uniunii Sovietice. Nu „întâmplător”, în decembrie 1963 Marea Britanie și din iunie 1964 și SUA și-au ridicat legațiile din România la rang de ambasadă! 

România înființează Sectorul de contraspionaj țări socialiste (anti-KGB)

Nu am identificat încă documentele originale referitoare strict la momentul înființării Sectorului de contraspionaj țări socialiste, însă probabil că acestea nici nu există din cauza secretului cu care s-a lucrat în problemă sau a procedurii interne care prevedea distrugerea majorității documentelor. Totuși, din documentele de lucru rămase de pe urma activității acestui Sector, și puse acum la dispoziția cercetării științifice, coroborate cu alte surse, ne putem face o imagine de ansamblu asupra a ceea ce a însemnat această acțiune unică a contraspionajului românesc în cadrul lagărului statelor socialiste. Astfel că propunem următoarea reconstituire: 

Există indicii conform cărora încă din anii 1948-1949 o mică ramură „națională” a contraspionajului român a avut ca sarcină (sub camuflajul așa numitei „Probleme legionare”) să identifice și să-i supravegheze discret pe unii agenți (capi) ai rețelei NKVD în România. Notăm că la Comandamentul Trupelor de Securitate (MAI) exista încă de la sfârșitul anilor 1950 o unitate militară cu indicativul UM 0110 care se ocupa și cu contrainformațiile. Personal, consider că aici s-a aflat primul nucleu contrainformativ care s-a ocupat de „Problema Specială” (conspirativul pentru chestiunea antisovietică), și asta încă din anul 1958! 

Acest nucleu de la „UM 0110” care s-a constituit după retragerea armatelor sovietice din România (1958) este posibil să fi avut ca model Grupa Specială antisovietică înființată pentru colaborarea cu anglo-americanii în cadrul fostului Serviciu Special de Informații (SSI) din România, în perioada septembrie 1944 – martie 1945. 

Gheorghe Gheorghiu-Dej i-a încredințat, probabil, înainte de anul 1958 această chestiune deosebit de delicată generalului Nicolae Ceaușescu, care alături de Gheorghiu-Dej avea partea sa de vină în ochii sovieticilor pentru Actul „național” de la 23 august 1944 (alături de defunctul Lucrețiu Pătrășcanu). 

În aprilie 1963, pe fondul tot mai numeroaselor divergențe româno-sovietice, cercul restrâns al conducerii superioare de partid și de stat din România a ordonat Securității crearea în secret în cadrul Direcției a II-a de Contraspionaj (șef Neagu Cosma) a unui Sector de contraspionaj țări socialiste. Acesta era format dintr-un colectiv restrâns de ofițeri profilat pe „țări socialiste vecine și probleme legate de acestea”, ale căror sarcini inițiale au fost: 

    • „Înlăturarea handicapului creat de inexistența timp de aproape două decenii a unui organ specializat care să se ocupe de asemenea probleme, prin stabilirea potențialului, respectiv a categoriilor de elemente prin care organele specializate din statele socialiste vecine [în special ale celui sovietic, n.n.] au acționat sau pe care se pot sprijini în țara noastră; 
    • Prevenirea, descoperirea și contracararea oricărei acțiuni ce ar putea aduce prejudicii politicii interne și externe promovată de Partidul și statul român; 
    • Conspirarea măsurilor întreprinse, astfel încât acestea să nu conducă la deteriorarea sub nici o formă a relațiilor României cu statele respective”7

Sens în care, chiar de la crearea Sectorului de contraspionaj țări socialiste s-a fixat acestui colectiv ca obiectiv să ducă „numai muncă contrainformativă pe teritoriul țării noastre”, fiind interzisă trimiterea de informatori cu sarcini informative în statele socialiste. 

Sectorul de contraspionaj țări socialiste a fost condus în primii ani alternativ când de Aurel Mircea, când de Teodor Dorobanțu, apoi de Constantin Iosif și Victor Neculicioiu. 

Organizarea și activitatea Sectorului de contraspionaj țări socialiste/anti-KGB (decada aprilie 1963 - iulie 1973) 

Ca organizare și direcții de acțiune, Sectorul de contraspionaj țări socialiste a acționat încă de la înființare prin două ramuri, camuflate la: 

    • Direcția a II-a Contraspionaj (șef Neagu Cosma), unde respectiva ramură avea ca sarcină supravegherea elementelor suspecte din rândul diplomaților și altor reprezentanți ai țărilor socialiste acreditați la București, a rezidentelor și fostelor rezidente sovietice, a foștilor agenți de spionaj sovietici etc. (ramură similară în atribuții „Siguranței statului” înainte de regimul comunist); 
    • Direcția a V-a Contrainformații Militare (șef Nicolae V. Stan), unde ramura corespondentă avea ca obiect principal de activitate verificarea și supravegherea ofițerilor români (din MApN și MAI) care au studiat la academiile militare din URSS, s-au întors căsătoriți cu cetățene sovietice și erau suspecți că erau loiali și întrețineau legături neoficiale cu URSS (adică ramură cu atribuții similare fostului Serviciu Secret al Armatei Române din perioada Interbelică). 

Precizăm că atât Direcția de Contraspionaj cât și Direcția de Contrainformații Militare se aflau din anul 1952 în cadrul Ministerului Afacerilor Interne (Securitatea statului)8

În anul 1967, probabil că din nevoia urmăririi unitare, coordonării și eficientizării activității în „Problema Specială” (antisovietică), Direcția de Contraspionaj, denumită acum a III-a, și Direcția de Contrainformații Militare, devenită a IV-a, au fost unificate în cadrul nou constituitei Direcții Generale de Contraspionaj, ai cărei șefi au fost Nicolae Stan (1967-1969) și Neagu Cosma (1969-1973).

Așadar, „Problema Specială” (antisovietică) era urmărită de contraspionajul român în toate aspectele sale civile și militare. 

În ceea ce privește denumirea și evoluția în timp a „Problemei Speciale” (antisovietice) sub care a lucrat camuflat Sectorul de contraspionaj țări socialiste am reconstituit următoarele: 

    • „Problema Specială” (sau activitate dușmănoasă a statelor socialiste contra țării noastre) – în perioada 1958/1963 - 1968; 
    • „Problema Badea” – în perioada 1968 - martie 1972, cu conspirativele: „Alisa” și „Sabin” pentru URSS, „Clara” - Cehoslovacia, „Hilda” - Ungaria, „Greta” - RDG, „Paula” - Polonia, „Ada” - Albania, „Barbara” - Bulgaria; „Jeni” – Iugoslavia; 
    • „Problema Apolodor” – în perioada martie 1972 – 1978, când așa numitul Sector de contraspionaj țări socialiste primește indicativul UM 0920/A, unde „A” considerăm că vine de la „Apolodor”; 
    • UM 0110, denumirea pentru perioada 1978 – 1989. 

Verificările efectuate de contraspionajul român în cadrul „Problemei Speciale” (antisovietică) au confirmat oportunitatea existenței Sectorului de contraspionaj țări socialiste și au impus necesitatea intensificării muncii pe această linie, a extinderii ei în întreg teritoriul național. Faptele stabilite de către ofițerii acestui Sector de contraspionaj au demonstrat că în toată perioada de după 23 august 1944 România a continuat să fie privită și tratată de sovietici - sub aspectul preocupărilor informative - ca și până la Actul de la 23 august 1944, adică un stat inamic Uniunii Sovietice!9 

Iar situația se agrava. La măsura luată de statul român în anul 1963 de a elimina instituția consilierilor sovietici din cadrul Ministerului de Interne al României sovieticii au contracarat, astfel că Sectorul de contraspionaj țări socialiste a raportat că „după plecarea consilierilor sovietici din România, parte din activitatea informativă a URSS în țara noastră a fost transferată reprezentanților militari pe linia Tratatului de la Varșovia”. Că „din date certe, rezultă că tematica și problemele aflate în atenția acestora nu diferă cu nimic de cele urmărite de reprezentanții militari sovietici în statele nesocialiste”. 

În anul 1969, în urma analizelor efectuate la nivel superior în stat, s-a apreciat că munca de contraspionaj pe această linie trebuia extinsă și intensificată în continuare, „în vederea cuprinderii cât mai complete a problemelor, aceasta concomitent cu accentul ce trebuie pus pe stricta conspirare a activității”. În consecință, conducerea contraspionajului român a luat în „Problema Specială” o serie de măsuri organizatorice, concretizate în principal în: 

    • Mărirea efectivelor de ofițeri care să lucreze nemijlocit în „Problema Specială” ; 
    • Crearea unui Sector propriu de supraveghere T.O. (Tehnică Operativă); 
    • Scoaterea aparatului informativ al Sectorului din sediile cunoscute ca aparținând Ministerului de Interne și mutarea în clădiri conspirate; 
    • Scoaterea posturilor T.O. din centrala Ministerului de Interne, instalarea în centrale proprii și separarea ofițerilor acestui Sector de ceilalți colegi; 
    • Desemnarea unui Serviciu de filaj care să lucreze exclusiv în această problemă
    • Desemnarea unui Colectiv de cenzură a corespondenței, care să lucreze exclusiv în această problemă, în sediu separat de restul aparatului de contraspionaj. 

În susținerea deciziilor de mai sus, la Sectorul de contraspionaj țări socialiste, „care își desfășoară activitatea conspirat”, au fost detașați: ofițeri cu sarcini informative; ofițeri care să deservească pe lina T.O.; ofițeri de supraveghere operativă; și ofițeri cu sarcini pe linia supravegherii secrete a corespondenței. 

La Inspectoratele Județene, încă din anul 1963 lucrau în cadrul „Sectorului contraspionaj țări socialiste” grupe corespondente formate de câte 1-2 ofițeri, cu excepția unor județe cu pondere mai mare a problemelor (Cluj, Constanța, Timișoara) la care numărul era de până la 5 ofițeri. Din anul 1968, în condițiile invaziei militare sovietice în Cehoslovacia, a crescut simțitor numărul ofițerilor de contraspionaj care se ocupau de „Problema Specială” (antisovietică). 

Măsurile complexe întreprinse de către Direcția de Contraspionaj, Direcția de Contrainformații Militare și alte direcții din Securitate au dus la reconstituirea unei imagini de ansamblu a fostelor rețele ale NKVD în România, care „au confirmat existența pe teritoriul României a unei numeroase baze ce a servit intereselor organelor informative din statele socialiste vecine, atât înainte cât și după 23 august 1944”. 

Pentru a se putea stabili întregul potențial al acestei rețele ilegale sovietice în România, a fost necesară o susținută activitate de identificare și verificare, fapt de a determinat ca de la înființarea Sectorului de Contraspionaj țări socialiste (în aprilie 1963) și până în iulie 1973 să fie lucrat un număr de peste 10 000 elemente, astfel: 

    • Circa 2 000 de elemente suspecte au fost lucrate prin mijloace T.O.; 
    • Circa 1 500 de elemente suspecte au fost supravegheate prin filaj; 
    • În peste 4 000 cazuri au fost dirijați informatori; 
    • Circa 7 000 de elemente suspecte au constituit obiectul supravegherii secrete a corespondenței; 
    • În 13 cazuri s-a efectuat control radio, această măsură fiind luată doar asupra persoanelor cunoscute că anterior au uzat de un asemenea procedeu în transmiterea de informații secrete către sericiul sovietic de informații10

Concomitent, prin măsurile întreprinse de Direcția de Contraspionaj, respectiv Sectorul de Contraspionaj țări socialiste, s-a realizat și o delimitare a categoriilor de cetățeni străini (sovietici și restul statelor socialiste) și autohtoni, prin care organele de spionaj din statele socialiste vecine au acționat pe teritoriul României, astfel că au trecut prin filtrul verificărilor până în iulie 1973:  

    • 1 150 reprezentanți străini, diplomați ai statelor socialiste; ziariști, corespondenți de presă, specialiști și tehnicieni, doctoranzi, studenți, persoane venite din URSS și spațiul socialist la specializare în România; 
    • 1 340 cetățeni români confirmați că au activat ca agenți ai organelor de informații sau contrainformații sovietice, atât înainte de 23 august 1944, cât și după aceea. Sau legături ale acestora (din acest număr, 330 de persoane erau la acea dată stabilite în București și făcuseră obiectul nemijlocit al preocupărilor Sectorului de Contraspionaj țări socialiste, iar celelalte 1 010 persoane erau răspândite în diverse localități din țară); 
    • 2 500 rezidenți ai statelor socialiste stabiliți în România (înainte sau după 23 august 1944); ponderea cea mai mare din acest număr o aveau „fostele sau actualele rezidente sovietice venite prin căsătorie cu cetățeni români, care au studiat în URSS”; 
    • 120 persoane care au lucrat în fostele societăți mixte de tip Sovrom: 
    • 5 600 persoane, selecționate din rândul celor peste 200 000 persoane cu acte reconstituite, ponderea cea mai mare a acestora constituind-o cele provenite din Basarabia și Bucovina (refugiații); 
    • 1 100 cetățeni români stabiliți că erau „legături suspecte” ale categoriilor de străini enunțate; 
    • 200 persoane repatriate din statele socialiste; 
    • 21 persoane care au emigrat în URSS după anul 1964, numărul cel mai mare reprezentându-l cel al cetățenilor români căsătoriți cu rezidente sovietice, „nemulțumiți de situația din România”. 

Separat de aceasta, Direcția de Contraspionaj a întreprins măsuri de verificare informativă asupra unor persoane indicate ca suspecte de conducerea Ministerului de Interne și de cea superioară de partid și de stat, unele dintre acestea făcând parte din rândul celor care anterior au deținut funcții de răspundere în Partid și stat, care după „eliberarea” din aceste funcții s-au constituit în elemente nemulțumite și au început să aibă „manifestări negative la adresa partidului și statului român”. 

În vara anului 1973, obiectul preocupărilor Sectorului de Contraspionaj țări socialiste, reorganizat acum în UM 0920/A, era constituit dintr-o bază de lucru cu un total de 16 350 persoane, din care la acel moment se aflau în curs de verificare informativă un număr de 920 elemente, dintre care: 

    • 327 reprezentanți sovietici și ai statelor socialiste (diplomați, specialiști în diverse domenii etc.); 
    • 252 foști agenți ai organelor sovietice de informații; 
    • 170 actuale și foste rezidente sovietice sau soți ai acestora; 
    • 171 alte categorii (legături ale sovieticilor și sateliților lor socialiști, persoane cu acte reconstituite, imigranți iugoslavi etc.).

Pentru urmărirea categoriilor de persoane care făceau obiectul muncii în „Problema Specială” (antisovietică), Direcția de Contraspionaj a trecut la organizarea unei rețele informative proprii pentru Sectorul de Contraspionaj țări socialiste/UM 0920/A, „recrutată în condiții ce reclamă o deosebită exigență în alegere, control și verificare în dirijare, pentru a preveni eventualele deconspirări”. Astfel, în iulie 1973 UM 0920/A dispunea în aparatul central de un număr de 708 informatori și colaboratori

În urma analizei activității desfășurate în perioada aprilie 1963 – iulie 1973 de către Sectorul de Contraspionaj țări socialiste/UM 0920/A, Direcția (Generală) de Contraspionaj a desprins următoarele concluzii (preluare in extenso din documentele de arhivă, n.n.)11:  

1) Pe teritoriul României se afla un număr important de persoane care au fost folosite îndeosebi de URSS în scopuri informative atât înainte, cât și după 23 august 1944, din rândul cărora făceau parte: 

    • Foști cetățeni sovietici („spioni”) infiltrați ilegal în țară până la 23 august 1944 sau ulterior și care s-au stabilit aici, desfășurând sub directa îndrumare a organelor informative sovietice activități specifice până în anul 1947, de la această dată ei preluând funcții de conducere în Poliție, Siguranță, Serviciul Special de Informații, ulterior în MAI, în Forțele Armate sau în alte sectoare importante ale aparatului de stat din România; 
    • Persoane originare din Basarabia, repatriate în România în perioada 1940, în rândul cărora sovieticii au creat o numeroasă agentură, în foarte multe cazuri repatrierea fiind condiționată de sovietici de acceptarea unor sarcini informative; parte dintre aceștia au fost folosiți și după august 1944; 
    • Foști prizonieri de război, persoane arestate și duse la munca de reconstrucție în URSS, care au fost recrutate cu sarcini contrainformative în URSS, iar după anul 1945, sau mai târziu, au fost reactivate de sovietici, fiind folosite și în obținerea de date despre țara noastră; 
    • Persoane provenite din rândul imigrației ruse, care paralel cu informațiile furnizate sovieticilor despre conaționali au dat și informații despre România; 
    • Autohtoni recrutați în scopuri contrainformative după anul 1944 de reprezentanți ai organelor securității sovietice, care au lucrat în Comisia Aliată de Control sau Comandamentele trupelor sovietice staționate pe teritoriul României; 
    • Salariați ai fostelor Sovromuri

Cea mai mare parte din cei de sus au fost chestionați în perioada anilor 1964-1966 de organele de contraspionaj (camuflat prin organele de miliție, partid etc.), iar majoritatea a susținut că „activitatea lor informativă a încetat treptat”, ultimele indicii de folosire a acestora în scop informativ de către organele sovietice de securitate situându-se în perioada anilor 1958-1960. Contraspionajul român caracteriza majoritatea acestor elemente ca fiind „prin formație și angajamente asumate (...), cu concepții închistate în ce privește rolul URSS în mișcarea comunistă și muncitorească internațională, ele privesc și comentează cu rezerve - uneori chiar cu dușmănie - politica independentă, suverană, promovată de România pe plan intern și extern”. 

Epurarea majorității lor din funcțiile deținute în Partid și stat (îndeosebi a celor cu funcții de răspundere în MAI și MApN) a determinat reacții care au mers la interpretări că sunt „aruncați la lada de gunoi”, până la „comentarii dușmănoase”, intenții și chiar acțiuni de „reclamații” și de exprimare de a se reîntoarce în URSS. 

Conform ofițerilor UM 0920/A, „periculozitatea acestei categorii de persoane constă în faptul că o bună parte dintre ei fiind ilegaliști exercită anumite influențe negative în cercurile lor, se deplasează periodic în URSS sau sunt contactate de persoane stabilite în această țară care au desfășurat activitate informativă comună în România; unii dintre ei au legături cu reprezentanți sovietici acreditați în România”.  

Ca urmare, Direcția de Contraspionaj a avut - în afara sarcinilor specifice de a descoperi și contracara activitatea informativă prezentă a acestora în România - și pe aceea de a contribui la anihilarea sau estomparea unor nemulțumiri de ordin personal a acestor categorii de persoane. În acest sens, Direcția de Contraspionaj a contracarat acțiunea organelor securității sovietice în rândul autohtonilor din România prin următoarele măsuri: 

    • S-au dus acțiuni de influențare pozitivă prin membrii de Partid aflați în legătură și prin informatori și colaboratori (toți din categoria foștilor agenți sovietici); 
    • S-a intrat în contact cu asemenea persoane din rândul foștilor agenți sovietici, în scopul prelucrării lor directe de către ofițerii de contraspionaj și antrenării lor cu sarcini bine legendate în rezolvarea unor probleme de securitate, dar cu specific de contraspionaj pe linia statelor occidentale (pentru ca aceștia să aibă sentimentul că sunt încă utili statului român, că sunt încă persoane de „încredere”, n.n.); 
    • Cunoscându-se nemulțumirile materiale și morale ale unora, ofițerii de contraspionaj le-au semnalat organelor superioare, iar organele superioare de Partid au luat măsuri de înlăturare a cauzelor ce le determinau, adică: au fost mărite pensiile unor foști agenți sovietici, li s-au dat locuințe cu confort ridicat, s-au dat decorații ale statului român către majoritatea lor, au fost invitați la diverse manifestări, s-au organizat întâlniri ale acestora cu cadrele active, au fost antrenați pentru rezolvarea unor sarcini obștești etc. 
    • Concomitent, pentru elementele care continuau să fie „recalcitrante” s-au luat măsuri de avertizare, fie de către organele de securitate, dar pe alte probleme, fie prin organele de Partid. 

2) În rândul cetățenilor statelor socialiste (îndeosebi din URSS) stabiliți cu domiciliul în România (rezidenți), inclusiv al acelora care și-au luat cetățenia română (foști rezidenți), au fost identificate „elemente cu atitudini dușmănoase sau pretabile la acte ostile țării noastre”. S-a stabilit că marea majoritate a persoanelor din această categorie erau cetățene sovietice, stabilite în România ca urmare a căsătoriei cu cetățeni români care au studiat în URSS. 

În acestă direcție, contraspionajul român era în posesia unor date conform cărora: 

    • Ambasada și consulatele URSS din București și Constanța desfășurau „o susținută activitate de polarizare a lor sau a soțiilor, prin organizarea unor diverse activități care la prima vedere îmbracă un caracter cultural (gale de film, expuneri, reuniuni etc.)”. În realitate, „scopul unor asemenea acțiuni îl constituie realizarea unor contacte de informare - date fiind posibilitățile lor mai largi de penetrație în mediul românesc”; în iulie 1973 erau indicii că din totalul de 998 rezidente sovietice stabilite în București, circa 200 erau considerate de către diplomații sovietici drept „elemente mai apropiate și de încredere”. 
    • Prin mijloace T.O. s-a stabilit că unele dintre rezidentele sovietice îi informau pe diplomații sovietici sau pe conaționalii lor veniți în România asupra unor probleme interne ale statului român, considerând o „datorie” a lor să facă acest lucru; 
    • În URSS, fostele rezidente sovietice care au plecat definitiv din țară împreună cu soții lor români au constituit un nucleu „ce desfășoară acțiuni potrivnice țării noastre”, între altele prin contactarea unor cetățeni români care se deplasau în Uniunea Sovietică, pe care îi „prelucrează negativ” (contraspionajul român considera că acest „nucleu” ar constitui o parte din conducerea statului român, un „guvern”, în cazul unei invazii militare sovietice în România, n.n.).  

Suspiciunile contraspionajului român față de gruparea rezidentelor, a fostelor rezidente sovietice și a soților lor se baza și pe următoarele indicii rezultate din documentarea efectuată în chestiune, astfel: 

    • Existau rezidente sovietice care au rămas în România chiar și după despărțirea de soții lor, cetățeni români, ele refuzând să se înapoieze în Uniunea Sovietică („în mod nejustificat”, ele frecventau intens ambasada și consulatele sovietice din România. De pildă, dacă o rezidentă sau fostă rezidentă sovietică era „mutată” dintr-o funcție în alta, considerată inferioară și mai puțin plătită, imediat aceasta „raporta” la ambasada sovietică că este „discrimină” sau „persecutată” de către autoritățile române, n.n.); 
    • Majoritatea rezidentelor care au „solicitat” cetățenia română au păstrat pentru copii lor cetățenia sovietică (din anul 1964, statul român a făcut presiuni asupra rezidentelor sovietice în scopul renunțării la cetățenia sovietică, situație în care devenind cetățene române acestora li se putea limita posibilitatea de a pleca oricând „în afară” și, de asemenea, puteau fi trase la răspundere penală în caz că intrau în „conflict” cu legile române, n.n.);  
    • Parte din rezidentele sovietice din România efectuau deplasări în Occident, aveau legături suspecte cu persoane din aceste state, unele au realizat chiar căsătorii plecând din țară (exista bănuiala că aceste rezidente lucrau în Occident pentru organele sovietice de informații via România, că ele se stabileau în Occident folosind ca paravan cetățeni români, întrucât cetățenia sovietică nu era prea agreată în Occident, organele speciale din statele occidentale acordând o atenție specială cetățenilor sovietici, n.n.). 

În rândul acestei categorii de persoane originare din Uniunea Sovietică, Direcția de Contraspionaj a întreprins și acțiuni de „influențare pozitivă” directă sau prin informatori. În unele cazuri, sub camuflajul că aveau loc diverse reorganizări în obiectivele sau sectoarele de activitate în care rezidentele sovietice suspecte și soții lor dețineau funcții importante și cu acces la secrete de stat, la propunerea Direcției de Contraspionaj s-a urmărit în permanență mutarea acestor rezidente și a soților lor, acționându-se în acest sens pe diferite căi. Spre exemplu: 

    • Ionescu Constantin (fost agent NKVD în Divizia „Tudor Vladimirescu” și fost general în MFA), căsătorit cu o rezidentă sovietică suspectă, a fost „mutat” în anul 1966 de la Consiliul Economic și numit director general la Direcția Centrală de Statistică, iar la scurt timp i s-a dat o muncă în care „nu mai lucrează cu date secrete”; 
    • Începând cu anul 1969, de la Direcția Centrală de Statistică au fost scoase 5 rezidente sovietice, 4 soți de actuale sau foste rezidente, care dețineau funcții importante; 
    • De la Ministerul Muncii a fost înlocuit, în funcția de inspector general, soțul unei rezidente care avea legături apropiate neoficiale cu reprezentanți sovietici. 

Concomitent, Direcția de Contraspionaj a avut în atenție cunoașterea cazurilor în care au fost luate măsuri nejustificate (abuzuri) de către unele întreprinderi și instituții, de natură să creeze nemulțumiri, cu care au fost informate organele competente de stat.

În afara persoanelor originare din Uniunea Sovietică, contraspionajul român a obținut date și pe linia altor state cu privire la folosirea informativă a unor rezidenți în România. Ca exemple:  

    • Un rezident bulgar, a lucrat timp îndelungat ca inginer metalurg la Reșița și s-a repatriat de câteva ori în Bulgaria - invocând diferite pretexte; în anul 1968, la o asemenea „repatriere” el a fost găsit la frontiera română cu o importantă documentație secretă privind fabricarea oțelurilor; 
    • Un rezident polonez, „legătură” apropiată a diplomaților polonezi în România, a fost prins că deținea la domiciliu importante documentații de construcții ale unor obiective secrete la care a lucrat; faptul că reținerea și condamnarea lui s-au efectuat pe linia altor „infracțiuni” a suscitat îngrijorarea și intervenția organelor de securitate poloneze, fapt ce a condus contraspionajul român la concluzia că respectivul a acționat sub îndrumarea acestora.

Observație: reiese din documente că întrucât între statele socialiste nu exista noțiunea de „spionaj”, contraspionajul român căuta dovezi pentru ca spionii statelor socialiste, care de regulă aveau imunitate diplomatică, să fie compromiși sub motivul altor infracțiuni. De pildă, „diplomații” socialiști aflați la post în țara noastră erau documentați în momente când se întâlneau conspirativ cu diverși agenți ai serviciilor statelor occidentale aflați la București. Era un joc operativ bine pus la punct de către ofițerii români de contraspionaj, „dovezi” care nășteau serioase bănuieli și neîncredere în Centralele de la Moscova și celelalte capitale socialiste (suspiciuni de „trădare”), astfel că pentru motive de siguranță, de regulă, „diplomații” implicați în astfel de „relații” erau serios cercetați sau retrași/mutați de la posturile lor din România. În ce privește obținerea de dovezi compromițătoare pentru încadrarea „spionilor” și „trădătorilor” la alte infracțiuni, acestea nu erau greu de obținut în condițiile penuriei din întreg lagărul socialist, aproape că nu era cetățean al acestui lagăr care să nu treacă ilegal prin vamă diverse lucruri: bijuterii din metale prețioase, televizoare color, electrocasnice, haine, alcool etc. sau putea să fie compromis pe motive de: imoralitate, speculă, furt din avutul obștesc etc. 

3) Direcția de Contrapsionaj (prin unitatea specializată UM 0920/A) a stabilit că printre cetățenii statelor socialiste acreditați în România au fost trimise acoperit „cadre de informații și contrainformații” care au acționat sau acționau în următoarele direcții: 

    • Procurării de date cu caracter politic, economic, social-cultural și militar despre România; 
    • Prelucrării interlocutorilor „în spiritul politicii promovate de statele pe care le reprezintă, prin comparații defavorabile, tendențioase” la adresa politicii interne și externe a României; 
    • Polarizării unor elemente considerate de încredere, îndeosebi în rândul rezidentelor sovietice, soților acestora, persoanelor care au studiat în URSS; 
    • Popularizării „punctelor de vedere” ale statelor pe care aceștia le reprezentau, prin încercări de difuzare - fără aprobarea de rigoare a organelor statului român - a unor materiale cu conținut polemic la adresa conducerii superioare de partid și de stat din România.

În realizarea obiectivelor de mai sus, contraspionajul român a stabilit că respectivele „cadre de informații și contrainformații” din statele socialiste care lucrau acoperit contra intereselor României recurgeau la diverse metode, ca de exemplu: 

    • Exploatarea informativă a autohtonilor contactați oficial sau neoficial, situație în care respectivele „cadre de informații și contrainformații” din țările socialiste își „crează și mențin legături cu aceștia, inclusiv cu foștii agenți sovietici ilegaliști”. Ca specific, contraspionajul român releva preocuparea „reprezentanților” est-germani și unguri de a-și crea legături informative în rândul populației de etnie germană și maghiară, de regulă persoane influente, reprezentative pe plan cultural; 
    • Contacte între reprezentanții statelor socialiste (pe specialități) și schimb de informații în condiții conspirate, de regulă în ambasade sau alte locuri necontrolabile (de către contraspionajul român, n.n). Direcția de Contraspionaj arăta că din 460 întâlniri cunoscute în anul 1972 în „Problema Badea” (state socialiste, n.n.), 456 au fost efectuate în ambasade, la domiciliile diplomaților aflate în incinta ambasadelor, în parcuri sau alte locuri necontrolabile de către contraspionaj; de asemenea, s-a concretizat o anumită subordonare, îndeosebi pe linia atașaților militari, a reprezentanților celorlalte state membre ale Tratatului de la Varșovia, față de sovietici (se releva faptul că atașatul militar sovietic la București îi controla și le dădea sarcini informative celorlalți atașați militari socialiști aflați la post la București); 
    • Contacte cu omologi occidentali, pe probleme ce privesc România, sovieticii fiind interesați îndeosebi de conținutul relațiilor bilaterale ale țării noastre cu statele occidentale. Din „controlarea” unor asemenea contacte, contraspionajul român a stabilit că „acțiunile de informare sunt dublate de încercări de discreditare a posibilităților noastre economice, pe linia obligațiilor asumate față de diferite state, a politicii României”. 

Una din metodele des utilizate de „diplomații” sovietici și „omologii” lor socialiști aflați la București era deplasarea frecventă în scop informativ interiorul României, sens în care contraspionajul român a luat „măsuri de prevenire și control”. Din controlul unor deplasări în provincie s-a confirmat că scopul acestora era „confruntarea unor informații și verificarea modului cum sunt transpuse în viață măsurile adoptate de statul român pe plan intern”. Respectivii „diplomați spioni” erau insistenți și în urmărirea problemei minorităților naționale, de exemplu, „reprezentanții” unguri, est-germani și sovietici vizau regiunile în care erau concentrate minoritățile etnice naționale, cu scopul de a stabili „discriminările” la care acestea ar fi supuse de către statul român. 

Comportamentul unor „reprezentanți” ai statelor socialiste acreditați în România, în timpul deplasărilor prin București sau în provincie, a evidențiat faptul că erau instruiți cu probleme specifice cadrelor de informații și contrainformații, astfel: 

    • În timpul circulației cu autoturisme calculau viteza pentru a trece prin intersecții pe culoarea galbenă a semaforului, cu scopul de a observa dacă în urma lor trec alte mașini (filaj), pe care apoi le urmăreau; 
    • Îmbinau viteza excesivă cu viteza redusă. Opreau după colțuri și așteaptau ca autovehiculele aflate în spate să îi depășească; 
    • Încălcau voit regulile de circulație, pătrunzând în străzi cu sens interzis, efectuau viraje și alte manevre neregulamentare, intrau pe străzi înfundate etc.; 
    • Supravegheau zona din jurul locuinței lor, prin parcurgerea repetată pe jos sau în autoturisme a străzilor limitrofe; 
    • În localurile publice ocupau mese care să le permită să observe comportamentul celorlalți consumatori; 
    • Când plecau la adresele vizitate, cereau „gazdelor” să fie atente la mișcările care au loc în jurul locuințelor, cu scopul de a descoperi eventualii urmăritori (adică filajul organelor române); 
    • Efectuau deplasări în grupuri, organizând contrafilaj; 
    • Erau cazuri când în timpul deplasărilor în provincie nu respectau traseul anunțat, făceau legături în locuri aglomerate, refuzau camerele rezervate la hotel, solicitând altele etc. 

4) În ceea ce privește cetățenii sovietici și ai celorlalte state socialiste care vizitau România, Direcția de Contraspionaj a stabilit următoarele:  

    • S-a constatat, în special în perioada evenimentelor din august 1968 în Cehoslovacia, prezența pe teritoriul țării noastre, ca turiști veniți la rude, a unui număr însemnat de ofițeri unguri, care au circulat pe diferite trasee în Transilvania. Unul dintre aceștia (col. Toth Endre, n.n) a fost ulterior acreditat ca atașat militar la București, calitate pe care o deținea în vara anului 1973. 
    • În rândul cetățenilor sovietici s-au remarcat comentarii negative la adresa conducerii de partid și de stat din România, uneori chiar provocări.
    • Erau cazuri de persoane (sovietici) care anterior au desfășurat pe teritoriul României activitate informativă și care atunci când reveneau în vizită țara noastră îi contactau pe cei care au activat pe această linie (mențineau legătura). 

Totuși, în vara lui 1973, concluzia generală trasă de către contraspionajul român era că „reprezentanții statelor socialiste aflați la post în România nu ar dispune încă de rețele organizate în rândul autohtonilor, pe care să le dirijeze sistematic sau să uzeze de legături prin transmisii radio sau scriere ascunsă, ci folosesc în principal metoda exploatării informative a persoanelor abordate întâmplător, în ocazii oficiale sau neoficiale și permanentizează asemenea contacte la adăpostul efectuării unor servicii personale”12

La rândul ei, Secția de cenzură a corespondenței (țări socialiste), care lucra exclusiv în această problemă (având sediu separat de restul aparatului de contraspionaj), a raportat în vara lui 1973 că „din sondajul corespondenței interne sau externe purtată de categoriile de elemente ce ne stau în atenție - circa 1 200 materiale zilnic - cât și din controlul fizico-chimic efectuat, nu a rezultat că această cale să fie utilizată pentru menținerea legăturii, transmiterea de informații sau primirea de instrucțiuni”. A reieșit însă că: 

    • Pe această cale, unele oficii diplomatice sau de presă au încercat difuzarea de materiale propagandistice cu conținut polemic - fără aprobările de rigoare ale autorităților române; 
    • Persoane de etnie maghiară din România primesc din Ungaria sau expediază în această țară scrisori cu conținut dușmănos, ce reflectă „poziții naționalist-iredentiste, atitudini tendențioase față de situația pe care o au”; 
    • Rezidentele sovietice sau foștii agenți ai organelor de informații sovietice expediază în URSS scrisori în care fac comparații defavorabile țării noastre, sub aspectul nivelului de trai, relațiilor sociale, măsurilor luate pe plan intern, de care se consideră afectați; 
    • A rezultat preocuparea postului de „radio Moscova” (emisiunea în limba română) de a-și lărgi cercul auditorilor din țara noastră (acesta menținea legătura cu circa 3 000 persoane) în special tineri, pe care-i invita să asculte emisiuni științifice și cultural-politice (propagandă), ca efect s-au înregistrat circa 15 semnalări de persoane din România care în răspunsurile date postului de „radio Moscova” „recunoșteau” necesitatea conducerii mișcării comuniste și muncitorești internaționale de către Partidul Comunist din Uniunea Sovietică;
    • Tehnicienii est-germani, sovietici și cehoslovaci sunt nemulțumiți de condițiile de viață pe care le au în țara noastră, pe care le prezintă tendențios în corespondența trimisă familiilor (în scopul creării unei atitudini ostile care să ralieze aceste state la o eventuală intervenție militară a sovieticilor în România, asemenea celei produse în Cehoslovacia în august 1968, n.n.) ; 
    • O serie de persoane de etnie cehoslovacă din județele Arad, Bihor, Sălaj și Caraș-Severin își manifestau dorința de a emigra în Cehoslovacia, fiind încurajate în acest sens de ambasada cehoslovacă din București, cât și de elemente emigrate anterior. 

Tot legat de problematica referitoare la cetățenii sovietici și ai celorlalte state socialiste care vizitau România, Direcția de Contraspionaj (respectiv UM 0920/A) mai raporta că în perioada 1963-1973 au fost întocmite 2 039 materiale, multe dintre ele fiind prezentate conducerii superioare de Partid și de stat, și, totodată, propunea „găsirea unor forme adecvate de preîntâmpinare a extinderii activității unor elemente ale statelor socialiste aflate în atenție, acționând pe diferite căi, ca de exemplu: 

    • Informarea organelor de partid despre manifestările unor persoane, care pe această bază au luat măsura avertizării lor; 
    • Avertizarea prin conducătorii de întreprinderi și instituții; 
    • Schimbarea din locurile de muncă în care lucrau cu date și documente secrete importante, folosindu-se de prilejul unor „reorganizări”; 
    • Semnalarea la organele de procuratură și miliție pentru infracțiuni de competența acestor organe (evitându-se astfel acuzația de spionaj între statele socialiste, n.n.), în unele cazuri fiind trimiși în justiție și condamnați, realizându-se astfel izolarea lor; 
    • Intrarea în contact, cu scopul influențării; 
    • Organizarea unor acțiuni de dezinformare a acestor cetățeni socialiști și a organelor care-i coordonează13

Aspecte ale activității Sectorului de contraspionaj țări socialiste (anti-KGB) rezultate în perioada 1963-1964

La 15 iulie 1964, Direcția de Contraspionaj (Sectorul țări socialiste) a înaintat ministrului de Interne un amplu raport referitor la „aspectele mai deosebite rezultate în urma discuțiilor purtate cu unii foști agenți ai organelor sovietice de informații”, în care se arăta că în perioada aprilie-iunie 1964 ofițeri ai organelor noastre au discutat cu un număr de 88 persoane despre care existau date că au colaborat cu organele de informații sovietice. Dintre acestea, 15 domiciliau în București, iar restul de 73 locuiau în provincie: Suceava, 53; Iași, 9; Maramureș, 6; Oltenia, 2; Galați, Bacău și Cluj câte unul. A rezultat că unii au fost racolați ca agenți în timp ce se aflau în URSS ca prizonieri, iar alții pe teritoriul țării noastre după 23 august 1944. Un aspect interesant care s-a desprins din relatările celor cu care s-a discutat era acela că, mai ales în Regiunea Suceava, ofițerii NKVD au pătruns pe teritoriul țării noastre - în scopul recrutării de agenți - sub acoperirea unor componenți ai comandamentelor militare sau ca organe grănicerești, care treceau frontiera pentru rezolvarea unor probleme specifice muncii lor. În procesul de selecționare a elementelor punctate pentru recrutare, organele de informații sovietice s-au orientat în special către persoanele care în acea perioadă dețineau diferite funcții în primării. Una din formele de legătură cu agentura, în regiunile limitrofe cu frontiera sovietică, consta în contactarea ei pe teritoriul țării noastre la locul de muncă al persoanei respective. În acest scop, ofițerii NKVD treceau ilegal frontiera sau foloseau prilejul deplasărilor oficiale pe care le făceau în România. 

Situația din iunie 1964 arăta că cadrul Ministerului Forțelor Armate ale României (MFA) era un număr de 261 ofițeri căsătoriți cu cetățene sovietice. Dintre aceștia, 247 ocupau funcții de comandă, iar 14 făceau parte din aparatul politic. Aceștia erau grupați în special în garnizoanele București, 86 ofițeri; Mangalia, 34; Constanța, 13; Timișoara 12; și Cluj, 11. Analizând funcțiile pe care aceștia le ocupau, a rezultat că 2 erau locțiitori comandanți de Divizie, 7 comandanți de regimente și similare, un șef de secție politică, 58 în comandamentele de armă și direcțiile centrale și 108 în cadrul unităților. Dintre soțiile de ofițeri cetățene sovietice, 6 au făcut parte până la venirea în țară din organele de securitate ale URSS. Din materialele existente rezulta că „o parte dintre acestea au o atitudine negativă față de regimul din țara noastră, fiind identificate în acest sens 34 cetățene sovietice și 24 care au legături frecvente cu reprezentanții sovietici aflați în România”.  

La acea dată, iunie 1964, contraspionajul român a identificat în cadrul Forțelor Armate române 53 foști agenți ai organelor de securitate sovietice, dintre care 41 ofițeri, 6 subofițeri, 6 angajați civili. Dintre aceștia, 25 fuseseră îndepărtați din Armata Română. A rezultat că 48 dintre ei au fost recrutați în timp ce se găseau pe teritoriul URSS, dintre aceștia 27 au venit în țară cu Divizia „Tudor Vladimirescu”, iar 5 au fost recrutați după 23 august 1944. Existau date că după 23 august 1944 sovieticii au reactivat 6 agenți din cei recrutați în timpul prizonieratului. 

Majoritatea acestor agenți după 23 august 1944 au pătruns în diferite funcții de conducere în Forțele Armate, ca de exemplu general-maior (r) Lungu Mihai (fost Mișa Wecsler), fost șeful Spatelui Forțelor Armate; colonel (r) Sevcenco Sergiu, fost șeful Direcției Gospodăriei MFA și alții. 

Lt-col. (r) Strujac Gheorghe, care a fost recrutat în anul 1942 în timp ce se afla prizonier în URSS, în anul 1949 a fost reactivat la ambasada sovietică din București, dându-i-se sume de bani. În perioada 1952-1956 în timp ce lucra la cabinetul adjunctului ministrului Forțelor Armate române a fost în legătura consilierului sovietic general Nicolaevici, la cererea căruia i-a furnizat informații despre fortificații, capacitatea de producție a unor uzine și fabrici pe care le vizita consilierul și alte date. 

Lt-col. Savin Stratulat din Comandamentul Diviziei 10 Mecanizată, căsătorit cu o cetățeană sovietică, în anul 1957 în timp ce era elev la studii în URSS a fost recrutat agent de către organele NKVD. 

Colonel (r) Roman Andrei a făcut parte ca ofițer din NKVD, iar după 23 august 1944 a lucrat în cadrul Comisiei Aliate de Control unde s-a ocupat cu munca informativă recrutând agenți pentru organele de informații sovietice.

Discutându-se cu un număr de 65 translatori care au lucrat pe lângă consilierii sovietici din cadrul Forțelor Armate române, a rezultat că aceștia se ocupau și de culegerea de informații despre starea de spirit a militarilor, a populației, traduceau în limba rusă autobiografiile unor cadre cu funcții de răspundere pe care le trimiteau în URSS. Aceste date erau culese și prin translatorii pe care îi aveau. 

Sa stabilit că „reprezentanții” sovietici aflați atunci în România (1964) mențineau legătura cu unii foști agenți, se întâlneau cu aceștia în diferite locuri pentru a se informa asupra măsurilor luate de către „conducerea de partid și de stat”. De exemplu, în ziua de 7 martie 1964, colonelul sovietic Șarov N. Vladimirovici (reprezentantul sovietic pe lângă MFA al României) a fost în vizită la colonelul (r) Sevcenco Sergiu (Serghei) cu care a purtat diverse „discuții”, printre altele, Sevcenco Serghei l-a informat pe col. Șarov că a fost emis un ordin al ministrului Forțelor Armate care interzice ofițerilor români să aibă legături cu străinii și l-a sfătuit pe Șarov să fie mai prevăzător, între cei doi având loc și alte întâlniri în diverse locuri14

S-a semnalat că generalul-locotenent Marcenko E.T. (reprezentantul sovietic în România în Comandamentul Forțelor Armate Unite) și generalul-maior Socolov (reprezentantul OTV pe lângă MFA al României) „se amestecă în treburile interne ale Armatei Române, ei au cerut diverse materiale și relații privind baza materială de instrucție a acesteia, rezultatele inspecțiilor efectuate la unități și mari unități și calificativele obținute. Au cerut instrucțiunile organizatorice și ordinul ministrului Forțelor Armate pe anul 1964, referitor la pregătirea de luptă a trupelor, afirmând că aceste documente nu vor fi aprobate de ministrul Forțelor Armate până nu vor fi văzute de ei15. La rândul său, viceamiralul Alexeev, reprezentant militar sovietic pe lângă Comandamentul Marinei Militare Române, era interesat de unele date care „depășesc atribuțiile sale”, de exemplu, a cerut date despre cum era organizată paza frontierei de stat a României, dacă existau trupe speciale, dacă da cui aparțineau ele, MFA sau MAI, numărul membrilor de partid și UTM (UTC) din Marina Militară, cum se efectua pregătirea politică a militarilor, dacă existau biblioteci și cărți în limba rusă, indicând ca în biblioteci să fie astfel de cărți. 

În februarie 1964, cpt. Mirgoroschi F. M., conducătorul unei delegații militare sovietice, sosit în România pentru predarea unor rachete, a afirmat față de ceilalți membri ai delegației: „Să nu uităm nici un minut unde ne aflăm, aici este o țară mică, dar schema a rămas aceeași, situația noastră este foarte încordată aici în România unde ești supravegheat și urmărit. Relațiile noastre cu ei trebuie să corespundă raporturilor politice care există între statele noastre”. 

Tot în februarie 1964, cu ocazia unei deplasări efectuate la Constanța, N. A. Kuznețov - consilier la Reprezentanța Comercială sovietică din București - a luat legătura cu specialiștii sovietici Mihail Agoev și Tsarov Bogdan, veniți la un regiment de aviație pentru verificarea agregatelor de pe avioanele MIG 21 F. Cu acest prilej, Kuznețov i-a instruit pe cei de mai sus asupra atitudinii ce trebuie să o aibă față de partea română, cerându-le specialiștilor sovietici să nu arate românilor instrucțiunile de folosire a motoarelor de avion deoarece ele au caracter secret. La remarca că românii au cerut instrucțiunile, că le trebuie, Kuznețov s-a răstit arătând că nu trebuie dat nimic, deoarece relațiile politice româno-sovietice nu sunt foarte bune: „Voi nu înțelegeți politica, sunt relații și relații”. „Bine - a intervenit în discuție unul dintre specialiștii sovietici - dar fără instrucțiuni vor fi victime, se pot distruge motoarele, ei nu pot avea încredere în vorbele noastre, în munca noastră, în prestigiul nostru". Spuneți-le doar cum să procedeze, a recomandat Kuznețov, arătați-le numai, dar nu le dați, instrucțiunile sunt instrucțiuni, apoi le-a explicat acestora că în caz de avariere a tehnicii vor susține că românii sunt slab pregătiți din punct de vedere tehnic, că îi depășește tehnologia înaltă folosită de poporul sovietic”16

În concluzie, Direcția de Contraspionaj, prin sectorul specializat antisovietic, a stabilit că organele de securitate sovietice culegeau informații din România prin folosirea vechii agenturi create înainte și după 23 august 1944, și cu ajutorul unor reprezentanți veniți în România ca diplomați, corespondenți de presă sau ziariști, specialiști și tehnicieni civili și militari, care desfășurau activitate în direcția obținerii de informații privitoare la țara noastră. Direcția de Contraspionaj a raportat că în cadrul ambasadei sovietice la București lucrau în vara anului 1964 sub acoperire de diplomați unii ofițeri ai organelor de informații sovietice, precum: 

    • Atașatul militar sovietic col. Makovkin V. S., care a mai lucrat în țara noastră până în anul 1954; 
    • Feodor S. Mititel, viceconsul, care până în 1962 a făcut parte din rezidentura sovietică din Atena (Feodor Mititel s-a născut în 1925, Dubosari, consul la Ambasada URSS din București, sosit la post la 26 ianuarie 1963. În perioada 1955-1959 a fost secretar III la ambasada rusă din China; 1959-1962, secretar III la ambasada sovietică din Grecia de unde a fost expulzat pentru activitate incompatibilă cu calitatea de diplomat. Era semnalat ca fiind cadru al organizației de securitate sovietice, cunoaștea limba română. A plecat din țară în anul 1968, n.n). 
    • Jarikov Feodor Petrovici, corespondentul agenției TASS (din 1962), ofițer de contrainformații, care timp de 7 ani până în anul 1957 a lucrat la Comandamentul sovietic din Constanța, recrutând și folosind agenți dintre cetățenii români. În anii 1960-1961 lucra la MAI Moscova (era secretarul organizației de bază a PCUS al Facultății Speciale) ca translator la Şcoala de Miliție din Moscova, pe lângă grupul de ofițeri români; în anul 1962, Jarikov a sosit în România în calitate de corespondent al TASS; 
    • Tot la ambasada URSS la București a funcționat în calitate de atașat pentru problemele de protocol V. Pavlov, care a lucrat ca secretar al Asociației de Prietenie Sovieto-Române;
    • La aceeași ambasadă, a revenit în primăvara anului 1964 - în calitate de secretar II - Arcadie Hitrov și soția sa Ludmila, fiica fostului ambasador Alexei Epișev. Ambii au mai lucrat în țara noastră până în anul 1962 și „este cunoscut faptul că au întreținut legături apropiate cu o serie de reprezentanți ai vieții noastre cultural artistice”17.

Studiu de caz: colonelul sovietic Makovkin Vladimir Sergheevici 

În vara anului 1963, între diplomații sovietici luați în supraveghere informativă de către Direcția a II-a de Contraspionaj, respectiv de Sectorul de contraspionaj țări socialiste (inclusiv Direcția a V-a Contrainformații Militare), a fost și atașatul militar la București, colonelul Makovkin Vladimir Sergheevici, despre care contraspionajul român a stabilit că era rezidentul GRU (spionajul militar sovietic) nu numai pentru țara noastră ci pentru întreaga Peninsulă Balcanică, adică „peștele cel mare” de la București. 

Pe baza semnalărilor de mai sus, la data de 22 aprilie 1964, Neagu Cosma a semnat „Hotărârea de deschidere a dosarului individual [de urmărie informativă] privind pe Makovkin Vladimir Sergheevici”, sub conspirativul „Marcu”, din care redăm: 

Makovkin Vladimir Sergheevici, naționalitatea: rusă. Studii: Academia Frunze, profesiunea militar, locul de muncă: Ambasada URSS; funcția atașat militar, colonel. 

Activitatea politică (în trecut): din materialele pe care le deținem rezultă că Makovkin în perioada 1950-1954 a lucrat în România în calitate de adjunct al atașatului militar, iar în perioada 1957-1961 a fost atașat militar al URSS în Mexic. 

Față de România nu are o părere favorabilă, afirmând că îi va trebui multă vreme pentru a schimba temperamentul acestui popor. 

Unii diplomați occidentali apreciază că Makovkin este cadru al Serviciului de informații sovietic și că el a venit în România cu sarcina de a organiza rețeaua de informații sovietică

A intrat în România la 20 februarie 1963, împreună cu soția Makovkina Sofia. 

Din materialele verificate: rezultă că Makovkin desfășoară activitate dușmănoasă împotriva Republicii Populare Române. 

Categoria de evidență operativă: din datele compromițătoare reiese că desfășoară activitate ostilă României. 

Propunere de deschidere. În baza materialelor verificate și neîndoielnice anexate, care dovedesc activitatea contrarevoluționară împotriva Republicii Populare Române, propunem deschiderea dosarului individual. Scopul dosarului este de a stabili faptul dacă Makovkin V.S. desfășoară activitate dușmănoasă împotriva RPR. 

[Se va proceda la] identificarea vechilor și actualelor legături ale lui Makovkin în rândul cetățenilor români și a stabili caracterul acestor relații. (...)

Redactat astăzi 22 aprilie 1964, București, în 1 exemplare. 

Înregistrat la 23 aprilie 1964, sub nr. ...”18 ilizibil, pare a fi nr. 60, urmează trei semnături indescifrabile. 

Alte date de completare arătau următoarele cu privire la atașatul militar sovietic colonelul Makovkin Vladimir Sergheevici: s-a născut în anul 1915, la Leningrad, cunoaște limbile franceză, spaniolă și puțin limba română. S-a stabilit că este preocupat de culegerea de informații secrete despre România, fiind membru de carieră al GRU și a fost trimis la București pentru că „el cunoaște țara și pentru a organiza Serviciul de informații sovietic din România”, sens în care a atras și pe unii atașați militari ai țărilor socialiste la București. Că pentru perioada cât a funcționat în Mexic, anii 1957-1961, col. Makovkin Sergheevici sub acoperirea de atașat militar ar fi condus Serviciul de spionaj sovietic în America Latină!19 

La 21 august 1964 (notă către Teodor Dorobanțu, Direcția a II-a Contraspionaj) erau semnalate (de la o sursă) următoarele cu privire la col. Makovkin Sergheevici: „În timpul șederii sale în Mexic, col. Makovkin a desfășurat o intensă activitate subversivă încercând să stabilească, în special, centrele armatei mexicane. Era o fire libertină și se lăuda că jumătate din soldă o cheltuie în casele de toleranță ale țării. Makovkin a fost trimis la București pentru a arăta că merită steaua de general, care-i va fi acordată doar în caz de reușită. Nu-și ascunde dezgustul ce-l are față de armată. După părerea sa avansările în armată se fac prea încet și din această cauză regretă că nu a ales cariera diplomatică. A urmat cursurile Academiei Militare Frunze, aproximativ în cursul anilor 1961-1962. Când s-a aflat în Mexic a călătorit foarte mult, ceea ce l-a determinat pe șeful Diviziei a 2-a a Statului Major mexican să afirme: Dv. cunoașteți țara mea mai bine decât mine. Monden, bun dansator, 1.78 înălțime, ochi foarte albaștri, aer occidental, colonelului Makovkin îi plac viața, glumele, alcoolul și femeile. Pare a fi totuși foarte atașat de soția sa și cei doi copii, apreciind și viața de familie. În fond, este un personaj destul de enigmatic. Plasat în fruntea secției combinate: militară, aeriană și navală din cadrul Ambasadei URSS din Mexic, el a condus în timpul șederii sale în această țară Serviciul de spionaj militar al URSS în America Latină. Soția sa, Sofia, este născută în anul 1921 la Leningrad. La București, el asistă la adunările periodice ale generalilor sovietici (consilieri și instructori) la Ambasada URSS”20

În cadrul acțiunii de urmărire informativă, contraspionajul român a introdus în preajma lui „Marcu” (Makovkin Sergheevici) câteva surse pe care diplomatul de cunoștea de mai mulți ani și în care avea încredere (inclusiv foști agenți sovietici, rezidente și foste rezidente sovietice). Chiar dacă aveau de a face cu un profesionist de marcă, ofițerii români de contraspionaj culeg primele rezultate ale supravegherii informative. O notă din 23 mai 1964, adresată Cabinet Ministru, MAI, arată că la 5 mai 1964, Pintilie Gheorghe (fost Bodnarenko Pantiușa, fost prim-adjunct la MAI, n.n.) și col. Makovkin Sergheevici, atașatul militar al URSS al București, „cadru al serviciului de informații din URSS”, au fixat o întâlnire cu Babenco Simion (fost secretar general la Ministerul Industriei Alimentare, n.n.), în cadrul căreia atașatul militar sovietic a încercat să obțină informații secrete de natură politico-economică încercând să-l șantajeze pe Babenco cu o scrisoare venită din URSS, se pare de la fosta sa soție, cetățeană sovietică plecată în URSS. Însă actuala soție a lui Babenco era „nedumerită” că Makovkin Sergheevici a făcut uz de un astfel de document și a precizat că între cei doi a avut loc un schimb dur de cuvinte în urma căruia Babenco a fost înjosit. Referitor la această împrejurare, Alexandru Drăghici, ministrul de Interne, a raportat conducerii superioare de stat că s-au luat măsuri specifice pentru a se stabili „cu ce anume l-a șantajat Makovkin pe Babenco, în ce scop, și care va fi reacția de viitor a lui Babenco”21

Și o întâmplare de pomină, pe care colonelul Makovkin Vladimir, atașatul militar sovietic la București (și șeful rezidenței GRU), probabil că nu a uitat-o. Contraspionajul român a primit informația că atașatul militar sovietic urma să facă o „călătorie” în provincie. S-a dispus urmărirea sa prin toate mijloacele specifice. La 17 iunie 1964 Makovkin Vladimir s-a deplasat la Bârlad, unde a luat contact și cu Ion Petrache, președintele Comitetului Sindical al fabricii de rulmenți din Bârlad, căruia i s-a prezentat drept atașatul militar al Iugoslaviei la București! Apoi, l-a invitat la restaurant unde i-a cerut românului diverse informații sensibile cu caracter personal referitoare la Gheorghe Gheorghiu-Dej, Președintele Consiliului de Stat. 

Pentru faptul că a acționat sub o identitate falsă, colonelul Makovkin Vladimir, atașatul militar sovietic la București, a fost invitat la Secția Legături Externe (SLE) din Ministerul Forțelor Armate al României spre a da explicații. Iată un extras din raportul întocmit cu această ocazie de Direcția Contrainformații Militare din MAI, Biroul „Z”, 21 iunie 1964: „Conform ordinului Ministrului Forțelor Armate, în ziua de 19 iunie 1964, col. Makovkin, atașat militar sovietic, a fost invitat la SLE pentru a da explicații cu motivul pentru care s-a dat drept atașat militar iugoslav și pentru care a cerut unui cetățean civil părerea despre Președintele Consiliului de Stat. 

La discuții au participat șeful SLE - col. Ranga C., lt-col. Gheorghiu Virgil și maiorul Voiculeț Ioan din SLE, precum și numitul Petrache Ion, președintele Comitetului Sindical al Fabricii de Rulmenți din Bârlad. 

Şeful SLE l-a anunțat pe col. Makovkin despre motivul pentru care a fost invitat și să explice motivul pentru care în data de 17 iunie 1964 în discuțiile cu Petrache Ion s-a prezentat drept atașat militar iugoslav (...).

Colonelul Makovkin pe un ton nervos a negat acestea afirmând că el nu înțelege de ce s-au organizat aceste discuții întrucât el ca reprezentant al glorioasei Armate Sovietice nu putea și nu avea rost să se prezinte drept un reprezentant al altei armate și că el nu a făcut niciodată asemenea afirmații. 

După ce Petrache i-a reamintit exact împrejurările în care a făcut afirmația că este atașat militar al Iugoslaviei, col. Makovkin a afirmat că acuzația ce i se aduce nu este adevărată dar se poate ca Petrache să fi înțeles greșit atunci când el Makovkin a prezentat-o pe soția atașatului militar sovietic care era lângă ei. Petrache Ion i-a arătat că nu a înțeles greșit întrucât la plecare din restaurant, respectiv când și-a luat rămas bun, col. Makovkin din nou a afirmat că este atașat militar iugoslav și l-a invitat pe Petrache la București. 

Colonelul Makovkin văzând că i se dau date și împrejurări concrete, s-a înroșit și a afirmat că el nu poate să recunoască așa ceva, dar crede că în discuțiile pe care le-a avut la Restaurantul Moldova din Bârlad a fost înțeles greșit și acum a fost chemat să recunoască ceea ce nu s-a întâmplat. 

În continuare a negat și că ar fi cerut părerea lui Petrache despre Gheorghiu-Dej, Președintele Consiliului de Stat, afirmând că el nu putea să facă asta întrucât îl cunoaște personal pe Gheorghiu-Dej (...)”22. Interesant este și faptul că ofițerul care a întocmit nota sus citată (mr. Tonceanu) a consemnat în raportul său și faptul că atașatul militar Makovkin a observat la rându-i că era supravegheat informativ de organele române de securitate.  

O întâmplare anecdotică în care protagonist a fost atașatul militar sovietic Makovkin Sergheevici apare și într-un raport al Serviciului de contrainformații militare (din România), care la 24 februarie 1965 semnala o vizită a respectivului atașat militar sovietic la o unitate militară din Turnu Măgurele, însoțit și de Vidrașcu Feodor K., pe atunci corespondentul Pravda la București (Vidrașcu Feodor era născut în Basarabia și fusese ministru al culturii în RSS Moldovenească, n.n.). Cu această ocazie, contraspionajul a remarcat că Makovkin și Vidrașcu se cunoșteau de la Moscova, „unde locuiau unul lângă altul”, că Vidrașcu, „mai inteligent și cu multă prestanță” avea un anume ascendent în fața lui Makovkin, pe care-l predomina în discuții și chiar îl întrerupea, spunându-i în rusește să tacă, fiindcă vorbește el. 

În privința altor aspecte privind activitățile desfășurate în România de atașatul militar sovietic Makovkin Sergheevici „Marcu”, contraspionajul mai a semnalat: la 14 iunie 1965 informatorul „Avram” a relatat că, fiind sub influența alcoolului, „Marcu” a afirmat că are la dispoziție un fond special (informativ, n.n.) pentru a organiza mese cu diferite persoane și în acest fel să poată afla ceea ce-l interesează. „Marcu” s-a lăudat că are mulți prieteni printre ofițerii români care au studiat în URSS și care în acel moment dețineau funcții de comandanți de unități militare, prin intermediul cărora își rezolvă problemele. Pe de altă parte, „el este nemulțumit de faptul că spre deosebire de trecut, când putea intra în orice unitate militară [având și consilierii sovietici la dispoziția sa, n.n.], acum este foarte greu să se pătrundă în unitățile militare românești. A afirmat că URSS are trupe în multe țări, dar imediat a revenit și a afirmat că despre aceste probleme nu trebuie discutat și a schimbat vorba”23

Având în vedere sarcinile de natură informativă pe care le avea de îndeplinit în România, dar și supravegherea și reacția contraspionajului român la adresa sa, atașatul militar sovietic colonelul Makovkin Sergheevici a împărtășit unui conațional al său câteva aspecte legate de munca sa de atașat militar sovietic în România – aspecte care practic caracterizează de facto relația româno–sovietică din acea perioadă (discuție interceptată prin T.O. la 10 ianuarie 1966). Astfel, col. Makovkin Sergheevici atrăgea atenția că organele statului român considerau că orice atașat militar sovietic era și „spion”. Că românii nu fac diferențe între un atașat militar dintr-un stat socialist și unul capitalist: „Sarcina mea este să apăr interesele țărilor Tratatului de la Varșovia. Anul trecut am trimis la ai noștri o scrisoare în care am ridicat problema că noi trebuie să ne reorganizăm munca în România. Am scris că atașatul militar într-o țară socialistă are o sarcină tot atât de importantă ca într-o țară capitalistă. Numai formele și problemele (sarcinile) sunt diferite. Însă importanța poate fi de două ori mai mare într-o țară [cum este România] (...) Acum, ei mi-au trimis o scrisoare în care mi s-a comunicat că propunerile mele au fost bune și că munca a început să se reorganizeze în sensul propus de mine, a fost chiar creată o Direcție Specială”. 

Informațiile ulterioare au relevat organelor speciale române existența acestei „Direcții Speciale” create la Moscova și care se ocupa cu operații subversive contra țărilor socialiste, dar în special contra României. De altfel, „Marcu” a confiat conaționalului său că din inițiativa sa la Ambasada URSS din București a fost înființată o cutie poștală unde „se pot primi scrisori pe care le ia curierul și le duce în URSS”24

Din alte note întocmite în perioada 1965-1968 de contraspionajul român se relevă că atașatul militar sovietic făcea presiuni în diverse medii pentru ca România să revină sub controlul politico-militar sovietic. Într-o discuție purtată la 17 decembrie 1965, cu sursa „Artur M.”, col. Makovkin Sergheevici își exprima „părerea” că „trupele române nu sunt pregătite, comandanții români nu sunt la înălțimea celor din URSS, românii consideră că știu totul, că ei sunt pregătiți, deștepți. Iar asta nu se manifestă doar pe linie militară ci în toate domeniile”. 

Pe de altă parte, Makovkin era nemulțumit și pentru că de 15 ani era colonel, că nu a fost avansat de pe vremea lui Stalin, care i-a semnat ordinul de avansare, că „dacă aș fi acum în URSS, m-aș duce la mormântul lui să depun un buchet de flori”. 

La 10 ianuarie 1966, col. Makovkin a discutat cu generalul Ion Eremia despre situația armatei din România. La afirmația lui Eremia că „românii nu prea mai au nevoie de ruși, iar dacă au, au și ei orgoliu național”, Makovkin a răspuns: „Pentru mine este destul de clar că ei nu mai vor să facă parte din aceeași organizație unde suntem și noi. Prin toate acțiunile lor ei vor să arate că nu vor să mai fie cu noi, că nu au nevoie de noi, că s-au săturat de noi. Vor să arate că ne-au ajuns și au cadre mai pregătite decât noi. Aici nu poate fi vorba de schimbarea oamenilor, ci schimbarea atitudinii față de noi [adică a politicii de stat, n.n.]. Nu, oamenii sunt aceeași. Chestiunea constă în schimbarea situației (...). Ei țipă în gura mare că vor: independență, neamestec, suveranitate etc”25

La 29 ianuarie 1966, atașatul militar sovietic col. Makovkin discută cu „Artur" despre organizarea recepției oferită de Ambasada sovietică pentru 23 februarie 1966. La un moment dat, Makovkin afirmă cu regret: „Din partea guvernului român n-o să fie nimeni. Dar noi nici nu-i mai invităm, fiindcă mereu i-am invitat, dar nimeni nu a venit. Atunci se pune întrebarea: De ce să-i mai invităm? Şi așa de câțiva ani de zile nu mai vin la aceste recepții”. Apoi, col. Makovkin destăinuie interlocutorului că nu are bani suficienți și că dacă ar face recepția numai cu socialiștii, le-ar da câte o sticlă de bere și gata, dar „cu capitaliștii nu poate proceda așa. În general, ei o duc mai bine, precum și ajutoarele lor. Au mașini la dispoziție, sume mai bune, în plus au voie să primească și lei, sau dolari. Au voie să transfere banii primiți în dolari”. Referindu-se la ceilalți atașați militari socialiști la București, col. Makovkin îi caracteriza astfel: „Polonezul este cam șmecheros. Polonezii sunt mari șmecheri”, „ungurul este bun, bun este și cehul. Asupra iugoslavului n-aș putea să mă pronunț”. 

„Artur”: Bine, dar iugoslavul are și o situație cam aparte

Col. Makovkin: „Însă el nu este om rău. Cehul este întotdeauna bine informat, cunoaște multe fiindcă este apropiat de ambasadorul lui. El primește informații și din Centru. Bulgarul, acesta este un om fără experiență, om distrat. Lucrează pentru prima oară ca atașat”. 

„Artur”: Dar chinezul și coreeanul cum sunt?

Col. Makovkin: „Cu aceștia eu nu am relații tocmai bune”. 

În continuare, col. Makovkin Sergheevici arată că trebuie acordată atenție celorlalți socialiști, mai puțin românilor. El dă cazul atașatului militar chinez „care înainte stătea izolat la astfel de recepții, el nu era apropiat de nimeni. Dar, românii s-au dus la el. Asta înseamnă că se formau deja. Înainte, românii căutau să intre cu noi în discuții, lor le plăcea să discute cu noi, iar acum românii caută să se izoleze de noi”. 

În încheiere, prezentăm o notă din 20 august 1968 (cu câteva ore înainte de invazia militară sovietică din Cehoslovacia) în care Direcția de Contraspionaj informa Consiliul Securității Statului din România cu următoarele aspecte ale relațiilor româno-sovietice (extrase): 

 „Ambasadorul sovietic [în România, Alexandr Vasilievici] Basov a recunoscut că a fost tras la răspundere de superiorii săi de la Moscova pentru slaba contribuție adusă de reprezentanța diplomatică sovietică în cunoașterea situației din România, indicându-i-se să revizuiască sarcinile tuturor funcționarilor ambasadei și să-i mobilizeze pentru ca lucrurile să ia alt curs, ca pe vremea fostului ambasador [Alexei] Epișev. Acest alt curs reprezintă, după cum a afirmat Ilin [Vladimir Fedorovici], ministrul consilier al ambasadei sovietice, o intensificare a activității informative, pentru a afla tot ce se petrece în țara noastră (...). Pentru desfășurarea unei asemenea activități, lui Basov i s-a atras atenția asupra adoptării de măsuri de conspirare și apărare a secretului. Ca prim pas în această direcție, se preconizează înlocuirea tuturor funcționarilor localnici ai ambasadei cu cetățeni sovietici, în scopul, recunoscut de Basov, de a preîntâmpina anumite infiltrări ale românilor, inclusiv introducerea de aparate speciale. Ambasadorul sovietic a primit chiar indicația de a analiza modalitatea asigurării pazei ambasadei cu ofițeri sovietici, fapt cu care nu a fost de acord pentru a nu agrava și mai mult relațiile cu România. (...)

Ministrul consilier Ilin, secretarii I Valdimir Pescerski și Hitrov Arcadie, și atașatul militar col. Makovkin Sergheevici sunt preocupați să cunoască o serie de aspecte de natură politică, economică și socială din România. Dintre aceste probleme, menționăm: 

    • Opinia poporului român față de situația din Cehoslovacia; 
    • Atitudinea populației române față de URSS și dacă în ultimul timp au avut loc în întreprinderi prelucrări însoțite de injurii la adresa sovieticilor; 
    • Ce legături și eventuale înțelegeri secrete există între România și RFG, Hitrov Arcadie recunoscând că sovieticii sunt interesați și frământați că nu le cunosc
    • Natura și volumul schimburilor româno-turce;
    • Dacă livrăm Israelului instalații petroliere; 
    • Volumul schimburilor cu R.D. Vietnam; 
    • Stadiul relațiilor economice cu Cehoslovacia și dacă cu prilejul vizitei lui N. Ceaușescu la Praga s-au semnat noi acorduri pe linia colaborării tehnice și suplimentării schimburilor comerciale. 

(...) Ministrul consilier Ilin a afirmat că trebuie să recunoască că deși o țară mică, România a jucat inteligent și ca urmare e prețuită pe arena internațională, încât nimeni nu se atinge de ea (...). Hitrov Arcadie, prim secretar al ambasadei sovietice la București, afirmă că politica țării sale este condusă de oameni cu capete fierbinți, că personal îl disprețuiește pe [Andrei] Gromîko [ministrul sovietic de Externe, n.n.], calificându-l stalinist. Hitrov și alți diplomați sovietici de la ambasada din București sunt sceptici asupra evoluției situației internaționale, considerând că modul în care acționează conducerea URSS nu va putea evita o ciocnire militară cu SUA. Într-o astfel de eventualitate, trupele sovietice vor ocupa poziții pe teritoriul țărilor așa-zis cu politică proprie, nu vor ține cont de suveranitatea lor națională, trecând astfel peste România și Iugoslavia, pentru a salva lumea și socialismul. După Hitrov, situația este de așa natură încât mulți nu știu că se pot trezi dimineața cu ostașul sovietic la ușă. El consideră totuși că nu este exclus ca și în URSS să apară un [Alexander] Dubcek, deoarece, după părerea sa, actualii conducători sunt capete sclerozate26

Note: 

1. Arhiva Serviciului Român de Informații (s-a citat în continuare: ASRI), Fond UM 0110, rola nr. 16, dosar nr. 1749, f. 650. 
2. Despre această strategie a înfăptuirii Actului de la 23 august 1944, subsemnatul detaliază într-o lucrare aflată în curs de apariție la Editura Militară. 
3. Termenul de ilegalist se referă la agenții comuniști (sovietici) care au activat în România în perioada 1924-1944, când Partidul Comunist a fost interzis în România. 
4. ASRI, Dosar nr. 9909, f. 376 și următ. 
5. ASRI, UM 0110, Iași, Problema Apolodor, rola nr. 73. 
6. Larry L. Watts, Oaia albă în turma neagră. Lupta pe frontul intern: politica de securitate a României în perioada Războiului Rece, Editura Rao, București, 2018, p. 64. 
7. ASRI, Fond UM 0110, rola 23, Dosar nr. 1845, f. 78, vol. 2, Ministerul de Interne nota nr. 00400107/RB din 11 iulie 1973. 
8. Pentru detalii privind organizarea Securității a se vedea și: Florian Banu, Liviu Țăranu (coordonatori), Securitatea 1948-1989, vol. I, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2016. 
9. ASRI, Fond UM 0110, rola 23, Dosar nr. 1845, f. 78, vol. 2, Ministerul de Interne nota nr. 00400107/RB din 11 iulie 1973. 
10. ASRI, Fond UM 0110, rola 23, Dosar nr. 1845, vol. 2.  
11. ASRI, Fond UM 0110, rola 23, Dosar nr. 1845, vol. 2.  
12. ASRI, Fond UM 0110, rola 23, Dosar nr. 1845, vol. 2.  
13. ASRI, Fond UM 0110, rola 23, Dosar nr. 1845, vol. 2. 
14. ASRI, Fond UM 0110, rola 19, Dosar nr. 1836. 
15. ASRI, Fond UM 0110, rola 19, Dosar nr. 1836. 
16. ASRI, Fond UM 0110, rola 19, Dosar nr. 1836. 
17. ASRI, Fond UM 0110, rola 19, Dosar nr. 1836. 
18. ASRI, Fond UM 0110, rola 33, Dosar nr. 804 (conexiune). 
19. ASRI, Fond UM 0110, rola 23, Dosar nr. 1845, vol. 2, f. 78. 
20. ASRI, Fond UM 0110, rola 23, Dosar nr. 1845, vol. 2. 
21. ASRI, Fond UM 0110, rola 18, Dosar nr. 1836, vol. 2, f, 465; MAI, Cabinetul Ministrului, Nota nr. 154, 23 mai 1964. 
22. ASRI, Fond UM 0110, rola 33, Dosar nr. 804. 
23. ASRI, Fond UM 0110, rola 33, Dosar nr. 804. 
24. ASRI, Fond UM 0110, rola 33, Dosar nr. 804. 
25. ASRI, Fond UM 0110, rola 33, Dosar nr. 804. 
26. ASRI, Fond UM 0110, rola 21, Dosar nr. 1840, vol. 3, f. 42.