Autor 17582 vizualizări


Fostul ofițer de contraspionaj Nicolae Iosub arăta că în anul 1983 a primit în lucru dosarul care îl privea pe generalul Ștefan Kostyal. Din conținut a rezultat că numitul avea legături informative cu fostul ministru al apărării Ion Ioniță, cu căpitanul de rangul I Radu Nicolae și prin acesta din urmă cu profesorul Virgil Măgureanu și generalul Nicolae Militaru.

Că, inițial, dosarul care îl privea pe Ștefan Kostyal a avut denumirea Kastorul, apoi: „Am constatat că cercul relațional al generalului Kostyal de interes operativ se extinsese și asupra lui Ion Iliescu și altor persoane, astfel încât am schimbat denumirea codificată a lucrării în Corbii” - a mai precizat Nicolae Iosub1

La cele de mai sus, facem următoarele completări: în anul 1969, Direcția Generală Contraspionaj (Sectorul țări socialiste) a deschis sub conspirativul „Corbu” dosarul de urmărire informativă asupra lui Krupski Petrovici Vladislav, născut la 13 noiembrie 1936 la Moscova, sosit în România la 7 februarie 1969 în funcția de „secretar III” (viceconsul), promovat secretar II în anul 1971 la Secția Consulară a Ambasadei URSS la București. Organele speciale române aveau date certe că „secretarul” Krupski Petrovici Vladislav (Viaceslav) era cadru al serviciului sovietic de informații și desfășura activitate contrară statului român2. Alte date neverificate arătau că numitul Krupski era de loc din Basarabia, că părinții săi încă locuiau la acea dată la Chișinău3. El l-a înlocuit la post pe Ogurțov Alexandr, semnalat și el a fi „cadru de Securitate”. 

De asemenea, în documentele operative ale UM 0110 conspirativul „Corbu / Korbu” i-a fost atribuit și lui Korobilov Vladimir, sosit la post la București la 11 martie 1971 ca „reprezentant” al televiziunii sovietice. 

În perioada 1968-1973 în acțiunea desfășurată de sovietici în România un rol important l-a și Pescerski Vladimir Leonidovici, consilier la ambasada sovietică din București, la Secția Politică, venit la post la 27 decembrie 1967. Urmase Institutul de Relații Internaționale (IRI) din Moscova, iar în mediile sale de interes trecea drept un pasionat „filatelist”. A mai fost în România în anii 1957-1960, ca secretar III la ambasada URSS. Între 1960-1963, a lucrat în MAE al URSS, la Centrală, Direcția I-a Operativă. Între 1963-1967 a fost secretar I la ambasada URSS din Maroc (unde participa activ la toate evenimentele organizate acolo de ambasada României, indiferent dacă primea sau nu invitație). Cunoaștea foarte bine limbile română și franceză. Contraspionajul român a stabilit că „în mod cert este rezident al organelor de informații sovietice”. La 24 decembrie 1973 a plecat de la post. 

Cum toți cei de mai sus și alții aveau legături directe și indirecte cu Ștefan Kostyal (foto dreapta), ulterior, după cum arată și fostul ofițer Nicolae Iosub, denumirea „Corbii” s-a generalizat asupra întregului cerc relațional al lui Ștefan Kostyal.  

Acțiunea „Castilia” 

 „Castilia” a fost conspirativul sub care Sectorul contraspionaj țări socialiste (anti-KGB) din Direcția Generală Contraspionaj a instrumentat în perioada 1967-1971 „intenția unui grup de ilegaliști4 comuniști nemulțumiți” care se asociaseră în vederea unei lovituri de stat cu scopul de „a schimba cu ajutor sovietic conducerea superioară de partid și de stat din România”, în speță pe Nicolae Ceaușescu și grupul din jurul său. Despre această acțiune, Sectorul contraspionaj a stabilit că încă din luna octombrie 1967 numitul Mihai Nicolae, fost contraamiral de rezervă, s-a vizitat cu cpt. rg. 1 rez. Anton (Anatol) Bejan, semnalat ca „agent al Serviciului de informații sovietic”, cu Ștefan Kostyal, fost general maior în rezervă5, „cunoscut cu concepții și manifestări dușmănoase” și cu alte persoane care au avut și aveau legături cu organele sovietice de informații. 

Din verificările efectuate și supravegherea unor discuții purtate cu foștii agenți sovietici în România - Victor Dușa, Eftimie Cosmici, Petre Tacu, Ioan Enescu, Ștefan Kostyal, Anton Bejan și alții - a rezultat că Mihai Nicolae a făcut „afirmații incalificabile cu privire la conducerea superioară de partid și de stat”, susținând că „actualul regim politic din România este reacționar, iar întreaga conducere de jos până sus este formată din trepăduși foarte periculoși (...), că singura posibilitate de a ieși din această situație ar fi o intervenție în România a Uniunii Sovietice”6.  

Mihai Nicolae și interlocutorii săi au afirmat „în mod repetat” că Nicolae Ceaușescu și apropiații săi din conducerea PCR au făcut „trei mari crime: politica antisovietică, naționalismul cel mai abject și sionismul cel mai grav, pentru care nu vor fi iertați” de către Uniunea Sovietică7

La data de 8 aprilie 1970, prin mijloace T.O (Tehnică Operativă) s-a stabilit că Mihai Nicolae, Victor Dușa și Ștefan Kostyal au convenit ca în viitor să meargă „pe un drum organizat” (adică să acționeze în rețea, n.n.), în sensul de a-și face cunoscută opoziția lor față de „actuala stare de lucruri din țara noastră”. Pentru realizarea acestui obiectiv, la sugestia lui Victor Dușa, împreună cei trei au convenit: 

    • să redacteze un memoriu, cum spuneau ei „pregătit serios”, în care „să demaște politica criminală” care s-ar duce în România pe plan politic, economic și social și care, semnat - în afară de ei - de cât mai multe persoane, precum: secretari de partid, foști deputați, persoane care au deținut funcții, oameni cu nume cunoscute, să fie înaintat CC al PCR și nu lui Nicolae Ceaușescu. Ei au căzut de acord să justifice înaintarea memoriului, prin ceea că „în cadrul organizațiilor de partid nu-și pot spune părerea”8

La propunerea lui Ștefan Kostyal, sus numiții au hotărât că era necesar ca, simultan, memoriul să fie trimis și în Uniunea Sovietică spre publicare. Sens în care, Victor Dușa a preconizat să-l depună și să-l înregistreze la Ambasada Uniunii Sovietice din București sau oricare altă ambasadă, în ideea de „a se cunoaște în străinătate că în România există un grup de comuniști care nu sunt de acord cu conducerea PCR și cu ceea ce se face aici”9

Cei trei ilegaliști și foste cadre ale NKVD scontau că printr-o asemenea acțiune vor „produce o mare efervescență” pe plan intern, în special în rândul conducerii superioare a PCR, întrucât, potrivit afirmațiilor lui Victor Dușa, „Nicolae Ceaușescu s-ar teme că în țară există organizată o anumită opoziție împotriva sa și a liniei promovată și, concomitent, în situația când s-ar lua măsuri represive împotriva lor, sovieticii deja avertizați să poată interveni, căci nu-i vor lăsa pe ilegaliști să fie nimiciți10

La sugestia lui Ștefan Kostyal, grupul a convenit să procedeze cu multă prudență pentru ca acțiunea să nu fie descoperită înainte de redactarea și trimiterea memoriului „în locurile stabilite”. 

Pentru a expedia clandestin memoriul în Uniunea Sovietică, Victor Dușa a aranjat cu diplomații sovietici la București ca să fie invitat la Erevan, printr-un cetățean din Armenia Sovietică, ocazie cu care urma să ceară să i se facă legătura cu conducerea PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice), căreia să-i relateze poziția lui și a altor comuniști din țară față de conducerea superioară de partid și de stat din România, faptul că autorii memoriului „nu știu cum să acționeze” și să solicite „ajutor”. 

Direcția Generală Contraspionaj cunoștea faptul că la 19 martie 1969 Victor Dușa l-a contactat la hotelul Tranzit București pe cetățeanul sovietic Daglarian Garabeal, născut în URSS cu domiciliul în RSS Armeană – Erevan, și că la 25 octombrie 1969 Victor Dușa a fost căutat la Constanța de un anume Sarhighian, venit din Armenia, care avea „o veste” pentru el din partea unui anume Bachen din Armenia11

De asemenea, Victor Dușa le-a confiat lui Ștefan Kostyal și lui Mihai Nicolae că intenționa să transmită la Ambasada URSS din București „fotografii și discursurile ținute de el” și să sugereze ambasadorului sovietic să-l invite la o masă cu care prilej să-i facă cunoscută poziția sa. 

În plus, interceptările contraspionajului scoteau în evidență că cei trei complotiști regretau în discuții că imediat după cel de Al Doilea Război Mondial, Iosif Stalin nu a anexat România și nu a creat „o uniune a popoarelor eliberate de capitalism”, dar își exprimau speranța că acum lucrurile pot fi îndreptate prin „chemarea sovieticilor pentru a face ordine în țară”. 

Victor Dușa a susținut că „invitarea” sovieticilor să se facă numai după ce oameni ca ei fac „ordine” în România, fiind convins că el „și încă 7-8 oameni buni vor hotărî soarta țării și o vor hotărî bine”; lor le revine sarcina - potrivit afirmațiilor făcute de Dușa - de a crea „climatul de răsturnare a acestei bande conduse de Nicolae Ceaușescu”12

Într-o discuție separată care a avut loc între Mihai Nicolae și Victor Dușa au pus și problema „reorganizării” PCR și a înlocuirii conducerii sale cu un „Birou Politic” din care să facă parte, în afară de ei, Ioan Enescu și încă 4-5 oameni cunoscuți de ei, printre care și un „cunoscător” al problemelor economice (aici fiind nominalizat și Alexandru Bîrlădeanu, n.n.), un jurist etc. 

S-a semnalat că Victor Dușa a sfătuit-o pe soția lui Mihai Nicolae ca aceasta să le informeze pe prietenele sale sovietice (rezidente), căsătorite cu ofițeri români, despre „situația necorespunzătoare” în care se găseau vechii ilegaliști prosovietici din România și acțiunile întreprinse de ei pentru schimbarea stării de lucruri existente și să ceară sovieticilor „ajutorarea lor”13

Între timp, supravegherea efectuată de către contraspionajul militar român a stabilit că Victor Dușa a întocmit respectivul memoriu, în care „își exprima punctele sale de vedere ostile” cu privire la politica antisovietică promovată de Nicolae Ceaușescu și cercul din jurul său, document care a fost prezentat în vederea completării și semnării lui numiților: Mihai Nicolae, Ion Andronache, Eugen Alexe, Petru Bele, Marin Vintilă și Marin Stanciu, toți cunoscuți ca „foști agenți sovietici” și „legături apropiate” ale lui Victor Dușa. 

Pentru a contracara acțiunea celor de mai sus, la solicitarea conducerii ministerului de Interne și „conducerii superioare de partid” (în speță a lui Nicolae Ceaușescu), Direcția Generală Contraspionaj a organizat camuflat (printr-o comisie de Partid) discuții cu un număr de „17 persoane” semnalate ca fiind implicate în susținerea memoriului, luându-se astfel măsuri pentru „prevenirea acțiunii lor dușmănoase”. 

Deși majoritatea persoanelor cu care s-a discutat s-au situat pe „o poziție de neconfirmare a faptelor cunoscute, au negat caracterul organizat al acțiunii lor și existența unei înțelegeri prealabile”, a rezultat din supravegherea informativă că acestea în timpul discuțiilor cât și ulterior au menținut un contact strâns între ele, întâlnindu-se conspirat pe străzi, în parcuri sau localuri publice, convenind ce anume să declare și pe ce poziție să se situeze, ori informându-se reciproc asupra problemelor puse de Comisie14

Ca urmare a acestor fapte, cu excepția lui Victor Dușa, Ion Andronache, Petre Bele și în parte lui Marin Vintilă, care au recunoscut existența memoriului, toți ceilalți au negat acest lucru, „continuând să pună pe prim plan propriile lor nemulțumiri”, dar care în esență cuprindeau chiar problemele abordate în conținutul memoriului prezentat Comisiei de Victor Dușa. 

În ciuda avertismentelor date, Victor Dușa, Mihai Nicolae, Ștefan Kostyal, Ion Andronache și alții au continuat să întreprindă „acțiuni dușmănoase și să facă comentarii tendențioase în legătură cu măsurile care au fost luate în cazul lor”15

Contraspionajul a semnalat ca elocvent faptul că organele sovietice de informații l-au trimis temporar în România pe Lukian Ivanovici Nikolai, cetățean sovietic, care a luat legătura cu Ion Andronache, sovieticul primind informații în legătură cu situația Grupului de ilegaliști nemulțumiți. Victor Dușa s-a declarat foarte satisfăcut de întâlnirile cu Lukian Ivanovici, apreciind că Ion Andronache „a făcut un lucru mare”. 

La 17 aprilie 1970, contraspionajul a surprins operativ momentul când Ion Andronache a fost vizitat de Victor Dușa, care i-a prezentat spre semnare „un material” (memoriul) ce urma a fi trimis clandestin sovieticilor în care, printre altele, se afirma că: 

    • „Nu s-a respectat adevărul istoric cu ocazia comemorării luptelor de la Mărășești, deoarece nu trupele franceze au avut rolul decisiv și cele rusești”; 
    • „Combate originea latină a poporului român, argumentând că toate descoperirile arheologice atestă de fapt originea slavă”; 
    • „Conducea Partidului îl admite pe George Bacovia în rândul scriitorilor, deși este exponent al unei ideologii străine de clasa muncitoare și de ideologia marxistă”; 
    • „După retragerea trupelor sovietice din România, conducerea de partid română nu s-a dovedit capabilă să conducă treburile țării și a alunecat pe panta greșită, de negare a rolului URSS, datorită unor elemente antisovietice din conducere, de pildă, Costin Murgescu”16

Ca să-l convingă pe Ion Andronache să semneze memoriul, Victor Dușa a pretins că acesta deja „a fost semnat de șase prim-secretari”, printre care Miu Dobrescu și prim-secretarul județenei PCR Iași.  

O notă din 20 iunie 1970 arată că foștii agenți NKVD Petre Goncearuc, Gheorghe Dumitrache, Vasile Vîlcu și Marin Vintilă erau la curent cu faptul că Victor Dușa a predat sovieticilor diverse materiale și memoriul, deși sovieticul Goncearuc, mai experimentat (fost șef al Direcției de Contraspionaj în perioada 1947-1952), nu aprecia procedeul utilizat de Dușa, deoarece „sigur că a aflat și Securitatea”17

În aprilie 1970, Ion Andronache a fost audiat de Comisia instituită de CC al PCR ca fiind implicat în „activitatea ostilă” desfășurată de grupul Victor Dușa, Ștefan Kostyal și Mihai Nicolae.

Însă Ion Andronache a ignorat „recomandările” Comisiei de a înceta asemenea acțiuni și profitând de prezența în România a unui fost „coleg” (cetățeanul sovietic Lukian Nikolai), a comunicat acestuia scopul și activitatea desfășurată de către componenții grupului contra regimului lui Nicolae Ceaușescu, solicitând să fie înștiințate autoritățile sovietice ca, în cazul când s-ar lua măsuri contra lor, să se intervină în favoarea lor. Ulterior, Ion Andronache a relatat lui Victor Dușa că datele respective au fost transmise, cifrat, la Moscova18

La 4 iunie 1970, contraspionajul a reușit înregistrarea lui Ion Andronache în momentul când s-a întâlnit cu sovieticul Lukian Nikolai la Hotelul „Union” camera nr. 217, întâlnire la care a participat și Victor Dușa. A doua zi, diplomatul sovietic Goian Ivan de la Ambasada sovietică l-a întâlnit pe Lukian. La 6 iunie 1970, Lukian Nikolai s-a deplasat cu delegația sovietică pe litoral, unde a discutat cu un membru al delegației sovietice despre o informație primită de el în legătură cu un „amiral ce figurează în problema loviturii de stat”, dar pe care trebuie să o mai „verifice” întrucât nu vrea să dea „mai departe” (la Moscova) „date inexacte”. La 7 iunie 1970, la restaurantul „Park” din Herăstrău, soții Andronache discută și următoarele cu Lukian Nikolai: 

Andronache: (discret) „Chestiunea e...”
Lukian: „Zi-i fără grijă.”
Andronache: „Amiralul Mihai Nicolae”.
Lukian: Nu, nu faci litere pe dos? Şi generalul Nicolae Mihai și cu Kostyal ... (...) Persoanele interesate în aceea, ca ... apa minerală să se consume multă”. 
Andronache: „Râde semnificativ.”
Lukian: (cu subînțeles): Am vrea că știm conținutul acestei ape” (...). Cum poți mata să trimiți conținutul scrisorii, aproximativ sau exact? Cum îl poți reda?”
Andronache: „S-au luat măsuri foarte dificile ...” (...)
Lukian: „Va să zică asta mă interesează: conținutul amănunțit. Cred că o să fie mai bine dacă ne plimbăm. (...) Este vorba de vârful piramidei”.
Andronache: „Da. Dar nu au reușit, pentru că s-a rupt. Firul s-a rupt la mine. Pe doi i-au luat [arestați, n.n.] ... Unul a fost turnat” (...).
Lukian: „Dar cine a fost sufletul? Kostyal sau Mihai?”
Andronache: „Ei făceau parte dintr-un grup”.
Lukian: „Dar cine era sufletul? Cap oficial?”
Andronache: „Nu e propriu zis un cap aici”.
Lukian: „A!!! E un colectiv?”
Andronache: „Da. E un colectiv. Are însă un șef și ....”
Lukian: „Dar eu am în vedere: grupa aceasta este nivelul cel mai înalt? Sau este un nivel și mai înalt? Ştiți ... fără a numi ...”
Andronache: „Nu. Îți dau problema de-amănuntul ...”
Lukian: „Eu vreau să înțeleg nivelul”. 
Andronache: „Da, îți spun nivelul”.
Lukian: „Pentru că s-ar putea să înceapă să taie. Dacă nu capul, măcar gâtul” (în acest moment, respectivii se ridică și au părăsit restaurantul)19

La 11 iunie 1970, Ion Andronache s-a întâlnit cu Victor Dușa pe care l-a pus la curent cu întâlnirea avută cu Lukian Nikolai. Rezulta că respectivul Grup era format dintr-un număr de aproximativ din 70 persoane, care „frământă acum problema”, lăsând lui Lukian să se înțeleagă că Dușa era un fel de coordonator al Grupului. La rândul său, Victor Dușa voia să afle de la Ion Andronache dacă i-a comunicat lui Lukian Nikolai care era statutul său în grup și ce funcții a îndeplinit în trecut pentru sovietici în stat, „pentru că astea sunt foarte importante”. Andronache l-a liniștit, confirmând că a făcut toate acestea. I-a mai spus lui Lukian că toți cei de care i-a vorbit au fost pensionați înainte de vreme în mod intenționat

Andronache a confiat că sovieticul Lukian a venit la întâlnirea din restaurant cu „unul mai mare”, dar care a stat „afară”. Dușa i-a răspuns: „Ai făcut un lucru foarte mare, indiferent ce ni se întâmplă! Important este că [sovieticii] o vor susține. I-a spune, ce crezi, a spus că o duce imediat?” Andronache confirmă: „Imediat! Deja a fost comunicată la nivelul cel mai înalt. Cifrată a dat-o”20

De asemenea, s-a stabilit că în timp ce se afla pe litoral (în iulie 1970) împreună cu Galina Versaghina (soția „nelegitimă” din URSS) și cu fiul său, Ștefan Kostyal a intrat în legătură cu cetățeanul sovietic Ivan Pavlovici Semenov, general locotenent de securitate în rezervă, venit în vizită la Alexandu Vîlcovan din Constanța, fost ofițer de marină și soțul rezidentei sovietice Nina Semenova, adică fiica generalului sovietic. Până la trecerea în rezervă, gl-lt. Semenov a îndeplinit funcția de șef al Securității (KGB) din Leningrad21. La rândul ei, până la venirea în România, Nina Semenova (Vîlcovan) avusese gradul de căpitan în KGB și era suspectă că făcea parte în continuare din cadrele securității sovietice. 

În cadrul discuțiilor purtate cu ginerele său Alexandru Vîlcovan, Ivan Pavlovici Semenov a afirmat că a fost solicitat de Ștefan Kostyal să ducă în URSS o scrisoare destinată generalului Alexei Epișev, fost ambasador al URSS la București, care acum ocupa funcția de Șef al Direcției Superioare Politice a Armatei Sovietice. Semenov a menționat față de Vîlcovan că-l va servi pe Kostyal și că în mod sigur va duce scrisoarea, „deși Brejnev știe despre asta”. 

Semenov a afirmat că i-a spus lui Kostyal să hotărască „ce dorește să facă, ce dorește să scrie” și să-i remită scrisoarea prin fiul său sau prin soție, iar el o va trece peste graniță și i-o va transmite lui Alexei Epișev. Semenov e emis părerea că gl. Kostyal este un „om de nădejde”, „mi-a spus că s-a constituit chiar și o conspirație împotriva lui Ceaușescu”. Kostyal i-a relatat lui Semenov despre situația sa și i-a spus că i s-a ordonat să plece „în exil” și că trebuie să se ducă de urgență acolo”22 (N. Ceaușescu i-a impus domiciliul forțat la Pitești, n.n.). 

În luna august 1970, echipa de filaj a indicat că Ștefan Kostyal a încercat să transmită printr-un cetățean sovietic în URSS un material cu „conținut dușmănos” în care se făceau „aprecieri denaturate cu privire la politica PCR” și la măsurile pe care Securitatea le-a luat împotriva sa și a altor persoane implicate în acest caz. 

Toate acestea, raportau cei de la contraspionaj, au impus în continuare „organizarea de măsuri complexe care să asigure un control riguros asupra activității persoanelor urmărite, pentru a putea preveni orice acțiune pe care aceștia ar încerca să o întreprindă”. Însă, completau cei de la Direcția a IV-a (contraspionj militar), „în procesul executării măsurilor stabilite, sau a celor ce decurg din situația operativă creată (...), s-au pierdut unele momente operative importante și să nu se cunoască în toate cazurile în timp util activitatea celor urmăriți. Așa se explică faptul că la începutul lunii august 1970, neexploatându-se în mod operativ o serie de date existente, nu s-a putut preveni plecarea numitei Ana Kostyal [soția din România] în URSS, creându-se astfel posibilitatea de a comunica unor persoane interesate din această țară datele noi intervenite în situația celor urmăriți și în special în legătură cu reținerea lui Ștefan Kostyal”23 (semna Şeful Direcției, colonel Gherghuț Dumitru). 

Documentele de arhivă nu dau alte detalii relevante referitoare la acțiunea „Castilia”, însă sunt câteva note despre așa numita acțiune „Zefirul”, din care rezultă că organele de contraspionaj au supravegheat ulterior cam aceleași personaje și fapte. De pildă, la 23 aprilie 1971 s-a semnalat că numita Capitulina Farladanschi a confirmat că a preluat un material de la Ion Roșiu și Emilian (Emanoil) Popescu, că în momentul când își făcea formele pentru a pleca în URSS, cei doi au contactat-o și i-au cerut „să ia legătura cu persoane influente din URSS pentru a sprijini în acțiunea lor răsturnarea regimului” din România24. Tot cei doi au coordonat-o spre Mihail Roșianu, pe care îl cunoaștea din ilegalitate. Capitulina Farladanschi a reținut din discuțiile celor trei că aceștia au pregătit un Plan de acțiune, în care se prevedea în mod concret cine urma să fie numit în posturi de conducere la Partid sau în diverse ministere, fiind prevăzută și ea la un departament. Se cunoștea faptul că Farladanschi Capitulina a venit în România în anul 1937, fiind trimisă de Serviciul sovietic de informații; că încă din acea perioadă ea a venit în contact cu o serie de ilegaliști, printre care: Teohari Georgescu, Drăghici Alexandru, soții Rudenko, Sîrbu Maria, Liuba și soțul ei Iosif Chișeinevschi și alții. 

Mai jos, în ordine alfabetică avem o parte din persoanele identificate în acțiunea „Castilia” de către Sectorul contraspionaj țări socialiste (din Direcția Generală Contraspionaj), parte dintre ele fiind chemate la discuții la Comisia (condusă de tov. Alexandru Sencovici) de la Comitetul Central al PCR25:  

        1. Alexe Eugen, vicepreședinte la Banca Națională; 
        2. Andronache Ion, fost director general adjunct la Direcția Hoteluri și Restaurante ONT Carpați; 
        3. Antohie Iosef, prof. univ.; 
        4. Bantea Eugen (fost Beer); 
        5. Bele Petre, jurist, Notariatul de stat al Sectorului 2; 
        6. Belu Gheorghe, pensionar, inginer (în 1950 fost președinte al sindicatului PTT din Deva); 
        7. Beniuc Mihail (scriitor); 
        8. Brătucu Mircea, prof. univ. (fost director și secretar general la Prefectura Poliției Capitalei); 
        9. Cioroianu Octav, avocat; 
        10. Cioroiu Nicolae, directorul Muzeului de Istorie al PCR; 
        11. Condariu Costică, șeful serviciului administrativ la Institutul de studii și proiectări forestiere; 
        12. Copacea Ion, profesor; 
        13. Cozmici Eftimie, pensionar, fost lt-col. MAI; 
        14. Dimancea Ştefan, prof. univ, Institutul Agronomic N. Bălcescu; 
        15. Dimitriu Aurel, director general adjunct ONT Constanța; 
        16. Dincă Gheorghe, pensionar, colonel în rezervă; 
        17. Dumitrache Gheorghe, funcționar (a fost în detenție cu Nicolae Ceaușescu, căsătorit cu Tretcov Ana, rezidentă sovietică, n.n.); 
        18. Dușa Victor, pensionar; 
        19. Enache Gheorghe, pensionar; 
        20. Enescu Ion, pensionar, general maior în rezervă; 
        21. Eremia Grigore, contabil; 
        22. Etman Agop Aiamian, Constanța; 
        23. Fodor Ion; 
        24. Folișteanu Hanea-Ana, pensionară; 
        25. Furtună Valentina (secretara lui Alexe Eugen), Banca de Stat a RSR; 
        26. Gherasim Paraschiva, casnică;
        27. Gorun Ion (fost Grimberg Haim); 
        28. Hacerian Mesia, pensionar, Constanța; 
        29. Hristache Gheorghe (1945-1948, fost primar la Cernavodă, locotenent de grăniceri în rezervă); 
        30. Kostyal Ştefan, pensionar, fost general-maior; 
        31. Lupșe Gavrilă, salariat, Consiliul de Miniștri; 
        32. Marinescu Mircea, pensionar, fost inspector UNCAP (în perioada 1946-1947 primar PNȚ la Constanța; 1946-1948, deputat); 
        33. Munteanu Aurel, inspector general la Consiliul de Miniștri; 
        34. Naum Vasile, fost în Divizia Tudor Valdimirescu, legături cu NKVD;
        35. Nicolae Mihai, pensionar, fost contraamiral; 
        36. Nicolaescu Constantin, pensionar, fost în Divizia Tudor Valdimirescu, legături cu NKVD; 
        37. Nițelea Ion. 
        38. Pandelea Niculae, fost șef al Poliției și șef al Siguranței din Bârlad, legături cu NKVD; 
        39. Pavel Nicolae, redactor șef - Serviciul propagandă - Camera de Comerț;
        40. Perianu Vasile, pensionar; 
        41. Pintilie Constantin, profesor universitar, ASE; 
        42. Popa Emil, gl-maior (r), vicepreședinte al Comisiei de revizie al CC al PCR; 
        43. Popa Leon, liber profesionist; 
        44. Popa Lucreția, sau Lucia (fostă Mahalevski); 
        45. Popa Valeriu, redactor, Casa Scînteii
        46. Popescu Alexandru, pensionar; 
        47. Popescu Nicolae (șoferul lui Alexe Eugen), Banca de Stat a RSR;
        48. Pora Ion, avocat; 
        49. Roman Andrei (fost Desideriu Grun), pensionar, fost colonel MFA; 
        50. Roman Aurel, economist, BNR; 
        51. Romaniuc David, avocat (fost agent NKVD, după 23 august 1944 a avut legături cu Max Auschnitt, Nora și Any Samuelly „spioane engleze”); 
        52. Schlezinger Alexandru, funcționar la Consiliul de Miniștri; 
        53. Simion Ion, funcționar la Ministerul Agriculturii; 
        54. Sîrbu Vasile, pensionar; 
        55. Soldatul Stoica, pensionar; 
        56. Sorescu Mihai, medic veterinar; 
        57. Stancu Marin (Stancov), funcționar, Constanța, fost ministru al agriculturii; 
        58. Susanu Gheorghe, jurist, Oficiul Juridic Consiliul Popular Sector 5; 
        59. Şteflea Alexandru, pensionar, avocat (fost ofițer informator); 
        60. Tapu Petre, pensionat, fost inspector în marină; 
        61. Tănase Constantin, pensionar; 
        62. Ter Gregorian-Nurham Tigran, șef serviciu MAE; 
        63. Toma Gheorghe, funcționar UNCAP; 
        64. Toma Moise, funcționar (fost în Serviciul Special de Informații în perioada 1945-1948, conspirativ „T. Mărcuș”); 
        65. Vintilă Marin, președintele Comisiei de revizie UNCAP. 

Mai jos, generalii, ofițerii sau soțiile acestora din Ministerul Forțelor Armate (MFA), Ministerul Afacerilor Interne (MAI) și Consiliul Securității Statului (CSS) care au apărut ca legături ale lui Victor Dușa și a soției sale, Jana Dușa26

Din MFA: 

    1. Bădescu Tiberiu, general maior în rezervă (aghiotant al fostului prim-ministru dr. Petru Groza); 
    2. Birovescu Dumitru, ofițer MFA, UM 02481 Buc.; 
    3. Col. Biji Ioan, UM 02415 București; 
    4. Dincă Gheorghe, lt-col. rezervă.
    5. Enescu Ion, general maior în rezervă; 
    6. Kostyal Ştefan, general maior rezervă; 
    7. Leca Ştefan, colonel în rezervă; 
    8. Nicolae Mihai, contraamiral în rezervă; 
    9. Olănescu Mihai, colonel în rezervă; 
    10. Popa Emil, general maior în rezervă, CC al PCR. 

Din MAI și CSS:

    1. Constantin Maria, soția lt-col. Constantin Vasile din MAI;
    2. Cosmici (Cozmici) Eftimie, lt-col. (r) MAI;
    3. Curtescu Ion, ofițer MAI; 
    4. Enache Gheorghe, lt-col. (r) MAI;
    5. Hacerian Mesia, maior (r) CSS; 
    6. Moraru Ion (fost Marcarian Dinar), colonel activ CSS; 
    7. Sevcenco Sergiu, colonel (r) MAI (agent al NKVD), și soția sa Sevcenco Elena.

În aprilie-mai 1970, Direcția Generală Contraspionaj semnala că Victor Dușa încerca să-i atragă la „cauza” sa și pe: Costin Murgescu; Miu Dobrescu, prim secretar al județenei PCR Iași, și pe Vasile Vîlcu (șeful informațiilor externe din perioada 1953-1955, n.n.). 

La 30 noiembrie 1971, Vasile Naum27 era semnalat că i-a vorbit unei „surse” despre fostul contraamiral Mihai Nicolae, care, „nefiind de acord cu actuala politică a PCR, a încercat să creeze un nou partid în România, care să ducă o politică de prietenie și apropiere de URSS”. Naum Vasile preciza că unul din cadrul „acestui Grup este și Dușa din Constanța”. Că el (Naum) și Dușa au fost chemați la CC al PCR să dea o declarație despre poziția lor față de conducerea PCR, dar că au susținut cu curaj că „nu sunt de acord cu această politică pe care PCR o duce față de URSS”. 

Vasile Naum a confirmat „sursei” că Mihai Nicolae a fost degradat și i s-a ridicat dreptul la pensie și i s-a stabilit domiciliul forțat la Târgoviște. A afirmat că în aceeași situație se afla și fostul general Ștefan Kostyal (cu domiciliul forțat la Pitești), cu care Naum a discutat, aflând că nici acesta „nu s-a declarat de acord cu actuala politică a României de îndepărtare față de sovietici”, deși Naum l-a sfătuit ca măcar formal să facă această declarație de „adeziune” pentru a-și recâștiga unele drepturi. 

În afară de generalul Kostyal și contraamiralul Mihai, „sursa” aflase că Vasile Naum mai avea legături cu foștii „agenți ai organelor sovietice”: fostul contraamiral Tudor Simion, Sergiu (Serghei) Sevcenco, Gheorghe Fotache, Mihail Boico. Că în aceeași situație se afla și fostul general Ion Gheorghe. De asemenea, Vasile Naum era la curent cu faptul că generalul Ion Șerb a furnizat informații unui „consul sovietic”, dar că din cei implicați nu s-a întâmplat nimic nici unuia de „teama conducerii noastre față de anumite măsuri pe care URSS le-ar fi luat împotriva noastră... veneau peste noi28

Referitor la Nicolae Mihai, o notă din 25 mai 1978, UM 0920/A (contraspionaj țări socialiste), arată că acesta era fost contraamiral al MApN, născut la 20 ianuarie 1920, în comuna Socariciu, jud. Ialomița, absolvent al cursului de perfecționare comandanți de Mari Unități din Leningrad, în prezent cu domiciliul (forțat, n.n.) la Târgoviște. Până în anul 1946 Nicolae Mihai a lucrat în marina militară și cea comercială cu gradul de sergent major, an în care a fost numit secretar la județeana PCR Tulcea, iar din anul 1948 a primit funcția de secretar al Comitetului de Partid Canalul Dunăre-Marea Neagră. În anul 1950, Nicolae Mihai a fost încadrat la MApN cu gradul de căpitan rangul II și numit comandant al Flotei de Dunăre, ulterior îndeplinind funcțiile de locțiitor politic al comandantului Marinei Militare și apoi comandant al Forțelor Militare Maritime Române. Întrucât „a desfășurat activitate legionară” (conspirativ sub care erau lucrați și oamenii sovieticilor/NKVD în România, n.n.), pe baza informării făcute de Direcția Contrainformații Militare, Comisia de Partid a Direcției Superioare Politice a Armatei a efectuat cercetări în urma cărora s-a aprobat în anul 1959 scoaterea din cadrele active a lui Nicolae Mihai și trecerea sa în rezervă cu gradul de soldat și excluderea din PCR.  

În anul 1964/1965, reanalizându-se situația sa a fost reabilitat și i s-a dat gradul de contraamiral în rezervă și calitatea de membru de Partid, fiind numit în funcție de răspundere la Institutul de cercetări forestiere și Ministerul Transporturilor, de unde s-a pensionat la cerere în anul 1967. „În anul 1970, în ideea de a determina intervenția URSS în țara noastră, Nicolae Mihai împreună cu Dușa Victor, fost vicepreședinte al Uniunii Cooperativelor de Producție, Kostyal Ștefan, fost general-maior, și alte elemente nemulțumite de situația lor prezentă au convenit să întocmească un Memoriu, în care să facă cunoscut că în România există un grup de comuniști care nu e de acord cu conducerea PCR și cu ceea ce se face la noi în țară, în scopul de a-l preda Ambasadei URSS din București”. 

În anul 1975, Nicolae Mihai a înaintat cerere de emigrare, pentru a se erija în opoziție, nu i s-a aprobat, amenințând că va face plângeri la ambasadele URSS și SUA din București. Nicolae Mihai este în contact frecvent cu Kostyal Ștefan și Bejan Anton, ultimul semnalat că este în Serviciul de Informații al URSS pe teritoriul României. 

Începând cu anul 1978, era semnalat că Nicolae Mihai iar „s-a situat pe o poziție potrivnică Partidului și statului nostru”29 (an în care era „planificată” o altă lovitură de stat, vezi mai jos). 

În cazul lui Ion Andronache, contraspionajul (Sectorul țări socialiste/antisovietic) a deschis dosarul de urmărire informativă cu conspirativul „Anton”. Din ceea ce se află la dispoziția cercetării științifice, am extras următoarele: Ion Andronache s-a născut la 25 ianuarie 1913, în comuna Găgești, jud. Vaslui. Până în anul 1939 a lucrat ca taxator la centrul auto CFR. În mai 1940 a fost concentrat în armată și după câteva luni a fugit în URSS, stabilindu-se la Chișinău, unde a fost recrutat de NKVD. Aici a urmat Şcoala Pedagogică, devenind învățător, iar din martie 1941 s-a înscris în PCR. În anul 1943 s-a stabilit la Bârlad, a participat la unele activități comuniste, fiind arestat în iunie 1944 deoarece a fost descoperit că deținea armament de proveniență sovietică, fiind trimis în fața Curții Marțiale din Brăila, unde a fost condamnat, „după unele surse” la moarte. A fost eliberat la 1 septembrie 1944 și revine la Bârlad unde activează pe linia Uniunii Patrioților (organizație coordonată și controlată de sovietici, n.n.) până în noiembrie 1944, când sovieticii l-au numit în postul de șef al Poliției orașului Bârlad. Tot cu ajutor sovietic, în decembrie 1944 este impus ca președinte al Frontului Plugarilor din jud. Tutova. 

În perioada 1944-1946, Ion Andronache a avut legături cu Comandamentul Serviciului de informații sovietic (regiunea Galați), prin comandantul colonel Lebedev, care era coordonat direct de către generalul [Pavel] Sudoplatov (acesta din urmă după anii 1990 devenind celebru prin cărțile sale privind organele de securitate sovietice, n.n.). 

Colonelul Lebedev, care cunoștea situația tuturor comuniștilor din zonă”, l-a numit pe Ion Andronache în funcțiile de șef al Siguranței și prefect al Prefecturii județului Tutova – calitate în care Andronache a executat planul de sovietizare a regiunii (pregătirea pentru anexarea teritorială la URSS a întregii Moldove dintre Prut și Carpați) și identificarea și predarea clandestină către organele sovietice a „elementelor Vechiului Regim” (în special pe reprezentanții partidelor istorice, cadrelor din aparatul administrativ, de securitate și apărare, a intelectualilor antisovietici etc.). 

În anul 1950, Ion Andronache a fost adus de organele sovietice de informații în București și încadrat/infiltrat la MAI cu gradul de căpitan unde a îndeplinit funcția de Inspector General30

În anul 1953, la recomandarea lui Teohari Georgescu, Ion Andronache a fost numit în funcția de secretar general al Asociației Vânătorilor și Pescarilor (AGVPS), unde a lucrat până în 1958, când a fost transferat la MAE ca director administrativ, apoi ca șef serviciu la Secția Culturală. 

O sursă a confiat organelor de contraspionaj (Sectorul anti-sovietic) că după ce Ion Andronache a fost scos de la MAE a rămas o perioadă fără serviciu, până a sosit în țară o delegație sovietică din care a făcut parte și primul secretar al PCUS din Moldova, căruia Andronache i s-a plâns cu privire la situația sa, astfel că sovieticul a intervenit pentru acesta la Comitetul Central al Partidului Muncitoresc din România (PRM, fost PCR)31

În iunie 1963, la propunerea contraspionajului, Ion Andronache a fost transferat la Ministerul Petrolului ca director comercial, după trei luni ca director adjunct la Ministerul Comerțului Interior, iar în decembrie 1963 ca director general adjunct la DGHR din ONT. 

În iunie 1970, din cauza aderării la Grupul Dușa, Andronache a fost scos din funcție, a stat în concediu medical până în decembrie 1970 când a fost numit director al magazinului „Universal” din București. 

În anii 1970, Ion Andronache figura ca fiind căsătorit cu Alexandra Moraru, născută la 19 octombrie 1921, în com. Brînzeni, Orhei, cu care avea doi copii. 

Contraspionajul român a semnalat că în iunie 1970, Ion Andronache și alții au fost contactați de „Lucaci” (Lukian Nikolai32) din URSS venit în România „pe linie și misiuni de informații”, căruia aceștia i-a transmis „informații politice cu caracter secret”33

Cine era Victor Dușa? Acesta s-a născut la 25 iulie 1908 în Rosești, Ialomița, fiul lui Ion și Reveica. Studii: Facultatea de Drept, membru al PCR din anul 1936. Căsătorit cu pictorița Jeana Poenaru. A urmat liceul la Constanța, iar în perioada 1930-1934 Facultatea de Drept la București. A fost învățător și profesor la Şcoala bulgară și Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanța, apoi între 1940-1944 avocat la colegiul avocaților din Constanța. După 23 august 1944 a deținut următoarele funcții:  

    • 1944-1947, prefect al județului Constanța (pus în funcție de către sovietici, n.n.); 
    • 1947-1949, președinte al INCOOP;
    • 1949-1951, șef serviciu și director în Ministerul Agriculturii; 
    • 1951-1953, secretar general al Frontului Plugarilor; 
    • 1953-1954, ministru adjunct la Ministerul Industriei Alimentare; 
    • 1954-1956, prim-arbitru la Arbitrajul de Stat; 
    • 1956-1958, instructor la Consiliul de Miniștri; 
    • 1958-1961, avocat, colegiul avocaților din București; 
    • 1961-1965, notar și consilier la Ministerul Justiției; 
    • 1965- vicepreședinte UNCAP34.

La sfârșitul lui octombrie 1944, Secția I Informații a Serviciului Special de Informații a raportat că în orașul Constanța circulau zvonuri alarmiste, între care și cel conform căruia „avocatul [Victor] Dușa ar duce tratative pentru alipirea Dobrogei la URSS”. Concomitent, „la Iași s-ar fi organizat un comitet care acționează pentru alipirea Moldovei la URSS”35.

Pentru poziția sa puternic „pro-sovietică”, în aprilie 1956 Victor Dușa a fost sancționat cu vot de blam cu avertisment și exclus din Partid (PMR/PCR). Victor Dușa alături de Dumitru Petrescu și gl. Ion Eremia au fost acuzați că au constituit un grup fracționalist în cadrul Partidului, grup care „nu era de acord cu politica conducerii de partid și de stat”, și cerea mereu „indicații” din URSS36

Dumitru Petrescu era și el era absolvent al Școlii Superioare Leniniste de la Moscova (1935-1938), afirmându-se în „colaborarea informativ-militară cu organele similare sovietice”, avansând la gradul de general de brigadă în anul 1947 și la gradul de general-maior în anul 1948.

La rândul său, în perioada septembrie 1953 – mai 1955, Ion Eremia a ocupat funcția de adjunct al ministrului Forțelor Armate37

Victor Dușa se lăuda către unii apropiați că fusese prieten cu Nicolae Ceaușescu: „Am dormit amândoi, am băut, am mâncat împreună”. 

În mai 1972, pentru a-l mai „potoli” pe Victor Dușa, cei de la contraspionaj au recomandat conducerii PCR unele măsuri, astfel: i s-a acordat sprijin pentru acordarea unei locuințe fiului acestuia, care se căsătorise; s-a intervenit pentru a i se aproba lui și soției sale să plece în Armenia sovietică la prietenii săi etc. 

Anton (Anatol) Bejan - n. 15 decembrie 1919, Soroca, URSS, a efectuat studii superioare în URSS. Fost ofițer în Marina Militară, îndepărtat din Forțele Armate pentru „atitudine ostilă”. Fost agent sovietic (NKVD), a făcut parte din „grupul ostil” al cărui inițiator a fost Ștefan Kostyal. Bejan a fost impus de sovietici ca secretar de cabinet a lui Petru Groza, apoi șeful Secției Traduceri din Comandamentul Marinei Militare. El a afirmat că pe timpul cât a lucrat la Președinția Consiliului de Miniștri (la Petru Groza) a primit sarcină din partea Anei Pauker să urmărească activitatea unor tovarăși din conducerea de stat și de partid și că înainte de 1944 a lucrat în organele de securitate sovietice. S-a manifestat împotriva Declarației (din aprilie 1964, a CC al PRM, n.n.). A fost în relații apropiate cu contraamiralul Domnin Simion Vasilievici, fost consilier sovietic pe lângă Comandamentul Marinei Militare Române, cu care „a discutat dușmănos politica Partidului nostru”, și cu viceamiralul Alexeev V. N. (reprezentantul militar sovietic al Comandamentului Forțelor Armate Unite pe lângă Marina Militară a Forțelor Armate ale României), livrându-i acestuia la în iunie 1964 „ceea ce i-a promis”38

Ştefan Kostyal s-a născut la 15 august 1920, la Timișoara. Părinții săi erau comuniști ilegaliști. În anul 1934 a fost condamnat împreună cu familia sa la patru ani de închisoare, pentru activitate comunistă. A ieșit din închisoare la 17 ani. În 1941 a fugit în URSS. După 23 august 1944 a revenit în România, iar în anul 1954, la vârsta de 34 ani, cu sprijin sovietic a ajuns general al Armatei Române, după ce a absolvit cursurile Academiei Militare cu program scurt și, ulterior, ale Academiei Militare Superioare „Kliment Efremovici Voroșilov" de la Moscova (1956-1958). Nu avea nici școală generală și nici liceu la bază, dar învățase limba rusă în gulagul de la Vorkuta și avea toate calitățile pentru a fi împins în față de sovietici, care controlau pe atunci România39.

Despre cazul generalului Ion Șerb 

Referitor la acest caz40, în cadrul fondului de arhivă al UM 0110 (contraspionaj țări socialiste/anti-KGB) disponibil cercetării științifice am identificat următoarele: 

O notă din iulie 1972 semnlează că Ion Andronache confia la acea dată unei persoane apropiate că Ion Șerb a fost acuzat că imediat după anul 1968 ar fi dat atașatului militar sovietic la București (colonelul Alexandr Feodorovici Mușatov, n.n.) Planul de amplasare al obiectivelor militare din România. Că Şerb nu a fost executat [conform zvonurilor, n.n.], ci i s-au dat vreo șase ani de închisoare, iar cu el au mai fost condamnați și alți ofițeri41.

Alte note surprind situația imediat următoare arestării de la 30 septembrie 1971 a generalului Ion Șerb (foto dreapta), când Consiliul Securității Statului (șef Ion Stănescu) îl informa pe Nicolae Ceaușescu cu privire la efectele acestei „rețineri și cercetări”, precum și a diverselor „comentarii” care aveau loc în rândul ilegaliștilor prosovietici, „a foștilor agenți ai organelor de informații sovietice” și în cercurile unor militari, astfel: 

Mihail Orban, ofițer inginer în Ministerul Forțelor Armate (MFA), a afirmat față de mama sa, Tamara Mira Orban (fostă Popescu42, a lucrat la CC al PCR), activistă la Consiliul Sindical al Municipiului București, semnalată că a avut legături cu organele sovietice de informații - că generalul Ion Şerb a fost arestat pentru motivul că „a complotat în direcția înlăturării conducerii de partid și de stat cu sprijinul unor forțe din afară, vizând ca prin această acțiune să-i revină comanda Armatei”. Mihail Orban a emis ipoteza că Şerb a săvârșit aceste fapte din ambiție personală și că nu ar fi acționat singur. 

Că în cazul său au fost implicate mai multe persoane, între care una importantă, cunoscută, dar asupra căreia nu s-au luat măsuri „pentru a se vedea ce intenții are, fiind lăsată să fiarbă în suc propriu”. Relatând că după arestare, Ion Şerb a cerut să fie degradat, menționând în raport că „ambiția personală l-a împins la actul trădării și încercarea de luare a puterii” în stat, Orban a subliniat că la ședința de partid în care s-a discutat cazul a participat și un „tovarăș” de la CC al PCR (de fapt de la Sectorul contraspionaj țări socialiste, n.n.), care nu a admis să se spună că „Şerb a făcut spionaj pentru sovietici” (asta deoarece nu exista spionaj între „țările frățești”, condamnările în astfel de cazuri se făceau pentru alte delicte, n.n.); Ion Şerb ar fi afirmat însă personal că a „intrat într-o încurcătură din care nu a mai putut ieși”. 

Intrigată de cele aflate, Tamara Orban a opinat că s-a făcut caz de arestarea lui Ion Şerb ca „să se bage frica în toți ceilalți care se gândesc la asemenea lucruri”, precizând că mai știe și de alte cazuri când „unora ca [gl. Mircea] Haupt și Kostyal și s-a dat domiciliu forțat”. 

Combătută de fiul său în ceea ce privește secretele pe care sovieticii le-ar fi putut afla de la Ion Şerb, deoarece „sunt anumite lucruri care nu se spun nici între partenerii din Tratat” (de la Varșovia, n.n.), Orban Tamara a admis că Şerb „n-a acționat de capul lui pentru a ajunge comandant de armată, ci a slujit interesele sovieticilor și a acționat din ordinele acestora”. 

Acum - a afirmat ea - noi vom afla exact pe ce mizează ei și ce metode au folosit. Ambii au fost de acord că „sovieticii nu mai vor să intre cu forța, pentru a nu avea scandal în lume, ci urmăresc să pună mâna pe conducererea din România și astfel să poată spună că ăștia din interior au făcut-o”.

Concomitent, Orban Mihail a calificat conducătorii sovietici ca fiind oameni „îndobitociți”, care în planul politicii externe sunt „sub orice critică” și a concluzionat că așa se explică și „încercările de atentat la viața lui [Leonid] Brejnev și a lui [Alexei] Kosîghin”43 (fapte care ar fi avut loc în URSS, n.n.). 

Documentele citate arată că unii dintre cei supravegheați de contraspionaj și-au exprimat unanim surprinderea că „Ion Şerb a putut să desfășoare o asemenea activitate timp de 15 ani44, adică Șerb ar fi fost agent sovietic încă din anul 1956! 

Un alt „supravegheat”, Florin Corneliu Nicolau, a opinat că pe lângă unele date cu caracter militar, Ion Șerb ar fi putut da sovieticilor și informații referitoare la tratativele româno-chineze, că acest caz este „o poveste grea” care ar face legătura cu „cazul lui Blindaru și cel al lui Tiberiu (sau Timeriu) Petrescu”45(?). 

O notă din 2 decembrie 1971 arată că din discuțiile purtate de Petre Goncearuc cu Valeriu Bucicov, ambii „foști agenți ai organelor sovietice”, ei citând ca „sursă sigură” pe numita Ileana Pikalski – „care știe tot”, Goncearuc a afirmat că „generalul care a căzut în problema cu rușii” ar fi făcut spionaj în favoarea vest-germanilor. El a comentat că „zvonul potrivit căruia Ion Şerb a spionat pentru sovietici a fost răspândit oficial, cu dibăcie, așa de fin plasat, totul fiind regizat ca și când URSS ar fi făcut asta”. Că nepoții lui Şerb de la Academia Militară ar fi povestit că soția fostului general a făcut în cursul verii o deplasare în RFG și că ar fi dus și vândut acolo „niște secrete” (la ambasada sovietică, n.n.). Că soția lui Ion Şerb nu a bănuit că vor fi descoperiți și s-a înapoiat în țară, iar el a fost arestat, degradat, și trimis la Piatra Neamț, unde e „azilul”. 

Ulterior, Goncearuc a afirmat că de fapt soția lui Ion Şerb a fost prinsă în momentul când încerca să plece cu materialul informativ în RFG. Că știe asta de la un maior, un anume Florea, și un colonel, ambii de la MFA cu care a lucrat în trecut și care au participat la prelucrarea cazului Ion Şerb46

La 16 decembrie 1971, comentând cazul Ion Şerb, Mayer Alfred, secretar II la ambasada RDG (despre care contraspionajul nostru afirma că era ofițer de securitate, n.n.), a afirmat „că este curios faptul că arestarea lui Şerb s-a petrecut în timp ce în Iugoslavia sunt anumite chestiuni și care nu sunt de suprafață și întâmplătoare”. Conform contraspionajului român, „Mayer Alfred este după afirmațiile consilierului ambasadei URSS, Pescerski Vladimir [semnalat și el ca ofițer de informații, n.n.], al doilea diplomat socialist care se interează de situația lui Şerb Ion”47

Petre David, fost căsătorit cu o rezidentă sovietică, cu studii în URSS și „agent al securității sovietice cu acordul organelor noastre”, a interpretat și el că ar exista o legătură între cazul Ion Şerb, Timeriu Petrescu și un secretar al ambasadei României la Varșovia, afirmând că „Şerb nu a fost singur; în povestea lui au fost amestecați și fostul ambasador român la Varșovia, iar un secretar [Blindaru?, de la Ambasada României] și-a pus capăt zilelor în Polonia”48

La 1 februarie 1972, puțin după miezul nopții, colonelul Alexandr Feodorovici Mușatov (atașatul militar sovietic la București), aflat sub influența băuturilor alcoolice, iese din clădirea Ambasadei sovietice din București și are următoarea discuție cu subofițerul român care efectua paza obiectivului: 

Mușatov: „Voi, românii, iubiți mult pe chinezi. De ce sunteți antisovietici?”
Subofițerul: „Tovarășe colonel, eu știu că românii și sovieticii sunt prieteni (...)”;
Mușatov: „Nu! Tu curvă. Ceaușescu cinci ceasuri a vorbit cu Brejnev la Praga, fără translator”.
Subofițerul: „Dar ce? Tovarășul Ceaușescu știe rusește?”
Mușatov: „Nu știu, poate”.
Subofițerul: „Sau poate tovarășul Brejnev știe românește?” (...)
Mușatov: Ia, Ceaușescu a întrebat la Brejnev de ce-i trebuie Planul de dispozitiv al Armatei Române? Brejnev a spus că nu-i trebuie așa ceva. Ceaușescu a întrebat de ce a lucrat pe ascuns cu Șerb. Brejnev a spus că nu cunoaște, nu-i adevărat. Tu, știi asta? Este frumos?”
Subofițerul: „Nu, acum aud”. 
Mușatov: „Eu, vorbit cu generalul [Ion] Ioniță. Tovarășul Ioniță a spus că Șerb nu e vinovat. El nu a dat la mine Plan. Tovarășul Ioniță a spus că tov. Romanov49 le-a primit ...” Apoi, Mușatov și-a pus mâna pe cap și a înjurat în rusește, adăugând: „Românii nu știe lucreze”, a mai comentat cu regret că Vasile Pantileț „nu mai este cu NKVD”. 

În aprilie 1972, contraspionajul a înregistrat o convorbire între academicianul Gheorghe Zane50 și Vasile Pilat (de la Institutul de Cercetări Economice al Academiei Române), în care la un moment dat a avut loc următorul dialog: 

Pilat: povestește lui Zane despre cazul Ion Şerb, afirmând că era „una din figurile nr. 1 de la noi în conducerea Armatei. Era comandantul Trupelor de Uscat, însă Şerb era omul rușilor, spion”. Era „un om colosal de talentat, excepțional pregătit, băiat de lume de altfel”, dar că „toate planurile militare pe care le făcea el le lua în prealabil de la sovietici” că „aceștia știau tot, Șerb ținea permanent legătura cu ei”. 
Zane: „Şi l-au executat, da?” 
Pilat: „Au vrut la început să facă un schimb, să-l predea sovieticilor și sovieticii să elibereze niște moldoveni din Basarabia care sunt de mult închiși acolo. Dar până la urmă nu s-a putut realiza treaba asta”. 

Pilat îi confia lui Zane că „știe toate astea de la redactorul șef al gazetei trupelor de Securitate, care îi este fost coleg și prieten și care ca ziarist se învârte în acel mediu. Că „situația s-a agravat mai ales după invazia sovietică din Cehoslovacia. Ai noștri au hotărât să găsească o formulă de rapidă mobilizare în vederea rezistenței armate a întregii țări. A venit el [Şerb] cu niște idei, cu niște planuri, care, toate, erau furnizate de sovietici. Sovieticii le întocmeau și el le prezenta ca fiind ale lui, aici. Adică la noi. Tot ceea ce se considera ultrasecret, sovieticii știau dinainte orice mișcare. Şi acesta ținea legătura nemijlocită cu [ambasadorul sovietic la București Vasili Ivanovici] Drozdenko51, care este șeful spionajului sovietic din toată zona sud-estului european. La început, Ceaușescu a vrut să ceară plecarea lui din țară [a lui Drozdenko], însă asta însemna un conflict deschis cu sovieticii. Dacă cerea așa ceva era clar pentru lume că era o chestiune gravă și, pentru a se evita acest conflict, au continuat ... [neinteligibil în înregistrare, n.n]. Au fost arestate treizeci și ceva de persoane sovietice în București, care lucrau ca șoferi pe mașini, ca tehnicieni pe la ambasada sovietică pe acolo, de înaltă calificare nu numai în meseria asta, dar electroniști, ingineri foarte capabili care aveau mașinile încărcate cu aparatură de aceasta, ultra-fină și minusculă, ultramodernă, de înaltă tehnicitate”. 

Întrebat de Gheorghe Zane de ce nu a fost publicat câte ceva, Pilat a fost de părere că „le-a fost teamă de sovietici, sau că presa mondială ar fi făcut un mare scandal”. (...)

Zane: „Este foarte normal, domnule, ca toți ofițerii ăștia, generația asta de 40, 45, 50 ani, care au studiat în școlile sovietice, unii care nu au fost ofițeri de formație, să aibă anumite legături cu dânșii”. 
Pilat: „Spiritual, sufletește, au legături. E normal, dar e trădare, e o chestie foarte importantă”. 

În continuare, Pilat confiază că „există o convorbire înregistrată în care [ambasadorul sovietic la București Vasili Ivanovici] Drozdenko i-a spus direct lui Şerb: Domnule, ești singurul om din țara asta în care avem încredere, singurul om care nouă ne-ar conveni să fie șeful statului. Iată la ce a aspirat el. [Vasile] Pantileț a căzut de la CC [unde era secretar] din cauză că el răspundea de Securitate și acum Securitatea a luat-o direct Ceaușescu”.

Zane: „Păi poate el să ducă și asta?” 
Pilat: „E greu. Şi el se bagă în toate, așa”. 
Zane: „Asta e o marfă, Securitatea, e foarte greu, pentru că până acum te păzeai de reacționari, de imperialiști. Acum principalul e aici și nu poți ști dacă, slăbind vigilența, ăia nu-ți bagă fel și fel de agenți pe aici” (...). 
Pilat: „Așa, în necaz, sovieticii sunt foarte circumspecți în ceea ce ne privește. Şi românii când merg acolo sunt primiți cu atenție și nu se face o mișcare fără să știe unde ești. Şi, uneori, îți arată asta demonstrativ ca să știi psihologie, să resimți asta, să știi că se știe totul despre tine” (la dosar, există o notă care arată că înregistrarea discuției de mai sus a fost trimisă spre informare de gl-maior Nicolae Pleșiță, șeful Direcției a XI, CSS, și către Direcția a IV-a, la 6 mai 1972)52

Tot în contextul de mai sus, o notă din 5 mai 1972 semnala că academicianul Gheorghe Zane (foto dreapta) a fost vizitat la domiciliu de Dobre Gheorghe (șef de secție la Institutul de Cercetări Economice, n.n), ocazie cu care la un moment dat Zane a afirmat: „Trei secretari au fost scoși din funcție și anume: Ion Iliescu (prim secretar al CC al UTC și ministru pentru problemele tineretului, n.n.), Vasile Pantileț și [Paul Niculescu-]Mizil. Impresia generală este că Ceaușescu caută să strângă Securitatea cu Ministerul de Interne. Asta înseamnă că el nu are încredere în oamenii din jurul lui. (...) Pe Mizil nu cred că l-au scos pe problema rusească, pentru că ținta cea mare a rușilor este [Ion Gheorghe] Maurer și nu Mizil. Maurer este socotit acela care a inițiat această politică. El l-a influențat și pe Gheorghiu-Dej și pe toți. El a aprobat această politică [antisovietică]. Cel dintâi care ar fi vorba să cadă în cazul unui conflict cu rușii, este Maurer”. 

Apoi, cei doi discută despre accidentul de circulație suferit de Gheorghe Apostol. Zane nu credea că accidentul a fost o „înscenare”, însă Dobre considera că Apostol „este omul rușilor, ei contează pe el, căci ar fi singurul dintre bătrâni” care a rămas de „încredere”. La care, surprins, Zane a replicat: „Crezi că rușii mizează pe un submediocru?”, și a continuat: „Toți cei care au avut funcții mari și acum nu le mai dețin sunt nemulțumiți și joacă în prezent cartea rusească, dar nu știu cum să procedeze, întrucât în mod sigur toți sunt foarte supravegheați acum, deși ar încerca o legătură, se tem. Şi nici la Ambasadă [sovietică din București] nu se duc, căci supravegherea este perfecționată”53

Reiese că despre cazul Ion Șerb, academicianul Gheorghe Zane obținea „informații sigure” și de la generalul maior Emil Mihuleac, locțiitor al Comandamentului Trupelor de Securitate și apoi consilier la Corpul de Control al ministrului de Interne, „pensionat” în anul 1973. 

Mihuleac fusese elevul lui Zane. Atunci când Emil Mihuleac era în funcție, atât Gheorghe Zane cât și prietenul său Alexandru Bârlădeanu aveau de la acesta diverse informații, deoarece afirmau ei: „Mihuleac are toate buletinele ultrasecrete despre toți oamenii politici, despre poziția rusească, despre toate astea”. De la generalul Mihuleac, Zane Gheorghe afirma către apropiați că era la curent cu unele arestări de persoane care discutaseră negativ la adresa lui Nicolae Ceaușescu și că „chestia cu Şerb” tot de la el o cunoaște54.

Soția lui Gheorghe Zane (rusoaică) arăta (în noiembrie 1974) că generalul maior în rezervă Emil Mihuleac le spunea că „dacă era o mișcare, ceva, gata, trebuiau să se potolească”, deoarece obiectivul Securității ar fi „supravegherea Partidului, în principal a vechilor membri” de partid.  

În septembrie 1974, contraspionajul român semnala că Ion Șerb se afla în relații intime și urma să se căsătorească cu numita Nadejda Mikitenko, născută la Kiev la 22 aprilie 1936, cetățeană sovietică, inginer proiectant în București. Nadejda fusese căsătorită cu Ion Stoicescu (între anii 1955-1960) și apoi cu Constantin Dinulescu (între anii 1962-1968), ambii foști la studii în URSS.

În cercurile rezidenților sovietici din București, Nadejda Mikitenko se lăuda că ea „este fiică de ministru”, iar ambasadorul sovietic la București o cunoaște personal, dar că „Şerb nu știe acest lucru, pentru că dacă ar ști i-ar fi frică de mine”. 

Frecvent, Nadejda Mikitenco era solicitată de consulul sovietic Tatar (Nikolai Petrovici) pentru „diverse traduceri” pentru Consulatul sovietic din București. Pe Ion Şerb, Nadejda l-a „cunoscut” la noul său loc de muncă55, însă cei de la contraspionaj suspectau faptul că ea a fost trimisă de sovietici să-l „susțină” pe Ion Șerb. 

În aprilie 1976, Ion Andronache făcea următoarele afirmații referitoare la cazul Ion Șerb: „S-a făcut o gafă nemaipomenită cu Şerb, căci ne facem de râs, noi cei din sistemul socialist, că ne judecăm între noi unii pe alții pentru secrete militare, când noi facem parte din același Pact. Nu era normal să fie condamnat. Dacă un militar englez ar fi sustras planurile armatei engleze pentru un american, nu ar fi fost degradat și condamnat, deoarece ambele armate fac parte din NATO; deci, dacă Şerb a trădat patria, nu a trădat-o unui american, fiindcă în acest caz nu-i făcea proces. El a trădat față de dușmanii noștri de la Răsărit. Dar cu ce credit mă prezint eu la Şedința Tratatului de la Varșovia?”56 (oare ce s-ar fi întâmplat dacă România ar fi sustras „fățește” planurile de organizare și mobilizare ale armatei sovietice? N.n.). 

O lovitură de stat și o invazie sovietică și în toamna anului 1978?

 La 17 mai 1979, Serviciul (UM) 0110 Cluj (contraspionaj țări socialiste, n.n.) comunica la unitatea centrală a UM 0110 din București că, recent, sursa noastră Peter Sandor (etnic maghiar, n.n.) s-a întors din Viena, unde a stat la rudele lui în noiembrie 1978. Că în perioada șederii sale la Viena a reținut unele discuții despre criza relațiilor româno-sovietice și despre o posibilă intervenție a URSS în treburile interne ale României. Pe baza celor relatate de Peter Sandor (informația fusese tradusă din limba maghiară, n.n.) s-au stabilit umătoarele: 

„La data de 30 noiembrie 1978, sursa a fost invitată la doamna Tisso, soția atașatului comercial de la ambasada Franței din Viena, cu care fratele vitreg al sursei este în relații apropiate, la vernisajul expoziției de pictură al soției ambasadorului panamez la Viena. Cu această ocazie, sursa a fost prezentată unui mare număr de persoane, printre care erau ambasadoarea Columbiei la Viena, soția ambasadorului Argentinei și soția ambasadorului Uruguaiului la Viena. Persoanelor în cauză, sursa le-a fost prezentată ca fiind din România. A fost întrebată dacă locuiește în București și în ce măsură cunoaște viața de acolo. Sursa a răspuns că nu este din București și că nu a mai fost de mulți ani în Capitală. În acest context, ambasadoarea Columbiei a relatat că îl cunoaște bine pe ambasadorul României la Viena, Groza Octavian57, despre care a avut cuvinte de apreciere pozitivă. 

Continuând discuțiile între ambasadoarea Columbiei și soțiile ambasadorilor menționați, cele în cauză și în special ambasadoarea Columbiei au susținut că în luna noiembrie 1978 România a fost serios amenințată de o intervenție armată din partea URSS, datorită politicii hotărâte de independență promovate de președintele României. 

Ea a afirmat în continuare că în cercurile diplomatice din Viena s-a discutat și se discută că URSS ar acționa pentru pregătirea unei lovituri de stat în România în scopul înlăturării președintelui țării, nu direct, ci prin Ambasada Cehoslovaciei din București. 

S-a recurs la această cale pe motivul că Ambasada URSS din București și diplomații sovietici ar fi strict supravegheați de către organele de stat din România, iar diplomații Ambasadei Cehoslovaciei ar avea mai multă libertate de mișcare. 

Omul care s-a ocupat de organizarea acestei acțiuni ar fi ambasadorul cehoslovac Hanak Liubomir58, care ar fi un vechi agent sovietic și care funcționează la București din anul 1976. El ar lucra sub directa îndrumare a lui Vasili Bilak, care este numărul 1 în Ambasada Cehoslovaciei la București, dar de fapt el este reprezentantul URSS în ambasada cehoslovacă. 

Ambasadoarea Columbiei afirma în continuare că diplomatul cehoslovac Hanak, din însărcinarea URSS, a căutat să identifice și să atragă de partea sa persoane nemulțumite dintre cadrele de conducere din PCR, pentru formarea unei opoziții față de președintele țării, un fel de coloana a 5-a, care ar fi avut menirea să solicite intervenția armată a URSS în România. În acest scop, Hanak a desfășurat o activitate foarte febrilă, lucra de dimineața până seara, deoarece nu a găsit persoane dispuse să colaboreze cu el, întrucât, aprecia ambasadoarea Columbiei, românii sunt în primul rând patrioți. 

Concomitent cu activitatea lui Hanak, dirijată direct de Vasili Bilak, la granițele României cu Ungaria și Bulgaria ar fi staționat trupe din URSS, sub acoperirea de exerciții militare, care erau gata să intervină în orice moment în cazul în care, în urma activității lui Hanak, opoziția ar fi solicitat sprijin. 

Se afirma, în discuțiile diplomaților occidentali aflați la Viena, că toate aceste măsuri au fost zădărnicite atât datorită politicii înțelepte a Președintelui țării, cât și faptului că în luna noiembrie 1978, când situația a devenit critică, unele cercuri din conducerea Cehoslovaciei au permis scurgerea unor informații despre pregătirea loviturii de stat din România și astfel la București au fost luate măsuri de prevenire59 (material întocmit de șeful Inspectoratului Cluj, gl. mr. Constantin Ioana, și șeful Serviciului 0110 Cluj, Gorcea Pamfil). 

 De menționat că, potrivit documentelor de arhivă, organele de securitate din România aveau deja indicii încă din vara anului 1978 cu privire la intențiile sovieticilor de proceda la o intervenție armată în România (demiterea generalului Nicolae Militaru, n.n.), avertizând organele superioare de stat că: „În URSS și celelalte țări socialiste propaganda de stat a lansat zvonul în masa populației lor că România se pregătește să atace URSS pentru a relua Basarabia”, că în această acțiune ea va fi sprijinită de China, că deja pe teritorul nostru s-ar afla cantonate numeroase trupe chineze. Că din acest motiv, „populația din URSS se pregătește de război contra României”.

Inclusiv rapoartele întocmite de ofițerii de securitate, pe baza relatărilor turiștilor români care vizitau spațiul socialist, erau pline de tot felul de știri alarmiste de acest gen, relevându-se și faptul că turiștii români erau tratați cu răceală de vameși și de autoritățile respective, că li se făceau tot felul de controale, li se înscenau tot felul de situații compromițătoare (speculă, contrabandă) în urma cărora erau anchetați cu privire la diverse aspecte privind situația din România, cerându-li-se inclusiv date cu caracter politico-militar etc. 

O altă dovadă a implicării organelor de securitate sovieto-„cehoslovace” în pregătirea unei lovituri de stat în România în noiembrie 1978 este și reacția contraspionajului român care a trecut la ofensivă și a încercat compromiterea unor „diplomați” cehoslovaci aflați la post la București, despre care existau date certe că lucrau acoperit pentru organele sovietice de informații, printre ei: Vasili Bilak, Hanak Lubomir și Vaclav Moč. 

Despre Vaclav Moč s-au păstrat și următoarele date: în august 1978 a fost acreditat la ambasada Cehoslovaciei din București pentru a treia oară. Anterior, numitul a îndeplinit funcția de cifror (1950-1953) și secretar II cu probleme de presă (1972-1975). Era considerat un „specialist în probleme românești”, fiind obținute date certe că era cadru al organelor de informații cehoslovace, dar care lucra și pentru organele sovietice. Conform contraspionajul român, „în realizarea sarcinilor sale informative în alte medii decât cele diplomatice”, acesta „folosește ca agenți pe unii dintre cetățenii cehoslovaci aflați în România sub diferite motive, care dispun de posibilități de penetrare pe linia culegerii de informații”. 

S-a relevat că după întâlnirile cu „sursele” sale de informații, Moč Vaclav vizita imediat Ambasada URSS la București. În rândul „surselor” lui Moč Vaclav au fost identificați și Cristea Peter - student în anul IV la Institutul de arhitectură Ion Mincu, „al cărui socru este ofițer superior în MI” (lt-col. Comănescu Ştefan, șef birou cercetări penale în cadrul Garnizoanei București a MI-Securitate), și Stupakova Vera60 - lector la Institutul de limbi străine, Facultatea de limbi slave, Universitatea din București; Mihai Cotuș - redactor la Televiziunea Română; ziaristul Staicovici Gheorghe - legătură a lui Angheli Feodor corespondentul Pravda la București, apoi ministru de Interne în RSS Moldovenească, la Chișinău61

Moč Vaclav a realizat contacte cu caracter informativ și cu acad. Mihai Beniuc, prin intermediul numitei Gorgos Beatrice Elena (o mai veche legătură a lui Moč Vaclav), sub pretextul unor discuții pe teme literare62

De asemenea, Moč Vaclav împreună cu secretarul III cu probleme de presă, Sejkora Vladimir, au realizat contact cu cetățeanul român Popa Mircea-Besciotnîi63, „exclus” din Uniunea Scriitorilor, „în prezent [1979] administrator al cinematografului Ferentari”. Popa Mircea i-a sfătuit de cei doi „diplomați” cehoslovaci că „trebuie intensificată propaganda printre comuniști, nu printr-un amestec în treburile interne”, la care Sejkora a insistat dacă s-ar putea face aceasta „în scris” fără risc64. De pildă, la 21 iunie 1979, s-a semnalat că Moč Vaclav a discutat cu Mircea Popa despre diverse schimbări efectuate în aparatul PCR, fiind interesat în mod deosebit de situația actuală lui Ion Iliescu ca unul „care au făcut opoziție lui Ceaușescu și a exprimat un punct de vedere diferit, tot în problema chinezilor”. 

Cu privire la situația lui Ion Iliescu, Moč Vaclav i-a chestionat și pe Goncearuc Petre și Sevcenco Sergiu (foști agenți sovietici), care au afirmat că schimbarea lui Ion Iliescu ar fi fost „preconizată demult”, el „nefiind agreat de Ceaușescu, deoarece acesta se bucură de multă popularitate fiind cotat ca un om de temut65

Având în vedere că activitatea lui Moč Vaclav, aflat în coordonarea organelor sovietice de securitate, devenea tot mai intensă, contraspionajul român a decis o acțiune de compromitere care să aibă ca rezultat retragerea de la post a acestuia. Interesant este că în această acțiune contra „diplomatului cehoslovac”, organele române au beneficiat și de un anumit sprijin din... Occident, după cum o arată și următoarele: 

O „scrisoare anonimă” a fost concepută și trimisă de ofițerii români de contraspionaj (de la UM 0110) către ambasadorul Cehoslovaciei la București (Hanak Lubomir), în care s-a semnalat că în ziarul italian „La Notte” din 17 iulie 1979 a apărut o știre conform căreia consilierul Ambasadei Cehoslovaciei Moč Vaclav ar face spionaj în România. Expeditorul se întreba dacă activitatea lui Moč Vaclav face parte din „relațiile frățești, tradiționale”; „prietenia de nezdruncinat”, „colaborarea multilaterală” sau „întrajutorarea țărilor socialiste”. Apoi era atașată la scrisoarea anonimă nota din ziarul italian. La rândul ei, agenția română de presă AGERPRES, a distribuit pentru uz intern, la 20 iulie 1979, știrea cu titlul: Scandal în România: Cehoslovacii se interesau de lucruri secrete (articol apărut în cotidianul italian „La Notte”), conform căruia: „Surse autorizate occidentale au făcut cunoscută o afacere de spionaj în care ar fi implicată diplomația cehoslovacă. Faptul demonstrează că atunci când sunt la ordinea zilei probleme de vitală importanță, însăși solidaritatea țărilor comuniste se zdruncină. Iată despre ce este vorba: 

Consilierul Ambasadei cehoslovace în România, Moč Vaclav, din motive tangente cu propria activitate, și-a creat multe relații neoficiale în cercurile în care se discută probleme de actualitate privind energia. Românii au îndelungată tradiție privind cercetarea și forajul în industria petrolieră mondială. Ca urmare a tradițiilor lor tehnice, ei sunt mereu în atenția lumii occidentale. 

Tocmai în legătură cu anumite aspecte privind studii recente care pot să aducă o contribuție importantă la rezolvarea problemelor energetice, unii diplomați occidentali acreditați la București descoperă un interes deosebit din partea diplomatului cehoslovac Moč Vaclav, care este prins într-o postură deloc pertinentă pentru un diplomat străin. 

Tot aceleași surse precizează că lecția dată domnului Moč Vaclav în noaptea de 5 spre 6 iulie 1979 pe o stradă periferică a Bucureștiului, în timp ce se întorcea dintr-o vizită făcută uneia dintre numeroasele sale prietene, pe care o folosea în activitatea lui diplomatică atât de complexă, constituie învățăminte și pentru alți diplomați ai țărilor comuniste care în mod neprietenesc acționează pentru defăimarea politicii de independență promovată de domnul Ceaușescu, care nu le este pe plac. 

Potrivit acelorași surse occidentale, Moč Vaclav ar fi un agent KGB, coordonat direct de omul numărul 2 al Cehoslovaciei, Vasil Bilak, cel care a fost folosit în anul 1968 pentru constituirea Coloanei a 5-a [sovietică, n.n.] la Praga. 

Diplomații occidentali cât și cei ai țărilor socialiste la București urmăresc atent evoluția celor întâmplate cu abilul diplomat ceh și se pare că următorul pas în această afacere este ca domnul Moč Vaclav să fie retras urgent de la post de domnul Vasil Bilak, cel care îl coordonează direct.

Interesant este și faptul că funcționarii români refuză să discute problema altercațiilor care au avut loc și nu se angajează în convorbiri pe această temă. De asemenea, nici reacția diplomaților cehi până în prezent nu a fost deosebită”66

Referitor la ce s-a întâmplat în noaptea de 5/6 iulie 1979, documentele arată că organele române l-au atras într-o cursă pe Moč Vaclav, în sensul că „diplomatul” cehoslovac avea mai multe legături sentimentale cu localnice din București. În acea noapte, cehoslovacul aflat în stare de ebrietate se întorcea de la o partidă de amor, fiind acostat de „prietenul înșelat” și mai mulți „amici” ai acestuia, care i-au administrat o bătaie zdravănă diplomatului ceh. Incidentul s-a produs în București pe o stradă lăturalnică, puțin luminată, pe când se întorcea de la una din legăturile sale feminine pe care o folosea în activitatea „diplomatică”. Cea în cauză era Şerban Rodica, reporter principal la Scînteia, cu care Moč Vaclav avea „relații”, inclusiv de natură informativă, încă din anul 1972. El a întreținut legătura în tot acest timp cu numita prin diverse invitații lansate acesteia la vizionări de spectacole, târguri și expoziții la Praga, Brno, Bratislava. Şerban Rodica a recunoscut că a menținut relații de corespondență cu Moč Vaclav, la o adresă din Praga indicată de acesta, înscriind la expeditor nume fictive pentru a nu atrage atenția autoritățilorl67

O notă din 6 iulie 1979 consemnează că Moč Vaclav a fost invitat în acea zi în două rânduri la Circa 18 Miliție, pentru a da detalii în legătură cu incidentul produs, după care acesta „și-a continuat activitatea la serviciu și la domiciliu”. 

Tot în aceeași zi, ambasadorul cehoslovac Hanak Lumir a fost invitat la MAE al României de către ministrul adjunct Constantin Oancea; la orele 17,50 ambasadorul Hanak l-a chemat pe Moč Vaclav la domiciliul său cu care „a avut o discuție până la ora 24”. Conform notei citate, „sunt indicii că ambasadorul vrea să mușamalizeze cele petrecute cu Moč Vaclav, pentru a evita luarea de măsuri”. De menționat că după incident Moč Vaclav se deplasa zilnic la Policlinica Corpului diplomatic „pentru a-și trata rănile produse de cei care l-au atacat”, având „numeroase plăgi în zona feței”. 

La 24 august 1979, într-o discuție între ambasadorul Hanak Lubomir și sursa „Jenică”, cel din urmă îi relatează că „a auzit de la fratele lui din Brazilia despre cazul lui Moč Vaclav, la care Hanak a remarcat surprins: S-a auzit până acolo? Apoi, Hanak a confiat că a discutat cu partea română și „ne-am înțeles să se treacă peste asta, să nu se discute, să nu-l chemăm acasă”. 

Jenică: „Măcar l-au bătut bine?” 
Hanak: „Așa îi trebuie. Altă dată să caute soția unui activist, care este foarte ocupat și lipsește mult de acasă”. 
Jenică i-a mai spus că Moč Vaclav a mai avut o aventură amoroasă și la prima sa acreditare în România, în perioada 1950-1953, cu o cetățeană română, îngrijitoare la ambasadă, motiv pentru care a fost trimis acasă de șeful misiunii din acel timp.  

În final, în perioada 31 august - 2 septembrie 1979, urma să sosească în România Bohumil Chnoupek, ministrul de externe al Cehoslovaciei, ocazie cu care urma să fie discutat și cazul lui Moč Vaclav. S-a ținut cont de dorința exprimată de ambasadorul cehoslovac la București, Hanak Lubomir, ca „acest caz să nu ia amploare” și în consecință organele române de „miliție” au încetat imediat cercetările. 

Încheiere

Parte din evenimentele care s-au produs în cursul anului 1978 în România ar trebui poate corelate și cu cazul lui Ion Mihai Pacepa, care a defectat în iulie 1978 probabil pentru a se pune la adăpost în cazul unei intervenții militare sovietice în România, dar și cu cazul generalului Nicolae Militaru (foto jos), care între 8 iulie 1869 - 5 iunie 1978 a fost comandantul Armatei a II-a, dislocată în București, general care a fost demis și degradat tot în acel an, 1978, fiind acuzat de legături cu organele sovietice de informații (trădare). Soția lui Nicolae Militaru, pe nume Ștefana, era rezidentă sovietică și prietenă cu Ion Iliescu. 


La 30 ianuarie 1984, contraspionajul informa că deține „date certe” din care rezulta că numitul Ștefan Kostyal („Corbul”) și-a intensificat activitatea ostilă, „având grave manifestări la adresa conducerii superioare de Partid și de stat, inclusiv intenția pentru inițierea unor acțiuni de atentat” asupra lui Nicolae Ceaușescu. Se raporta că în acest sens Ștefan Kostyal menținea relații apropiate cu Mihai Nicolae („Nora”) - motiv pentru care gl-lt. Iulian Vlad a ordonat noi măsuri pentru supravegherea acestora68

Note:

1. Vezi pe larg Ionuț Mureșan, articolul: „Emanații” care l-au eliminat pe Ceaușescu, o bandă de puciști dirijată de Moscova. Dosarul Revoluției confirmă o teză veche de 30 de ani, negată vehement de Ion Iliescu, în „Evenimentul zilei” ediția din 6 mai 2019, disponibil pe: https://evz.ro/emanatii-ceausescu-pucisti.html. 
2. Krupski Petrovici Viaceslav a plecat de la post în iulie 1975. A revenit la post în România în septembrie 1978. A decedat în România la data de 28 martie 1983, ora 21, în urma unui accident de circulație (din documentele disponibile cercetării științifice nu reies circumstanțele în care a avut loc accidentul). Se știa că tatăl lui „a îndeplinit o funcție de conducere în forțele armate sovietice”. 
3. Arhiva Serviciului Român de Informații (s-a citat în continuare: ASRI), Fond UM (Unitatea Militară) 0110, rola 23, Dosar nr. 1846, vol. 1, fila 1. 
4. Termenul de ilegalist se referă la agenții comuniști (sovietici) care au activat în România în perioada 1924-1944, când Partidul Comunist a fost interzis în România. 
5. Prin decretul nr. 278 din 4 iunie 1970 lui Ștefan Kostyal i s-a retras gradul de general-maior și a fost trecut în evidența rezerviștilor cu gradul de soldat. 
6. ASRI, Fond UM 0110, rola 16, Dosar nr. 1747. 
7. ASRI, Fond UM 0110, rola 16, Dosar nr. 1747. 
8. ASRI, Fond UM 0110, rola 16, Dosar nr. 1747. 
9. ASRI, Fond UM 0110, rola 16, Dosar nr. 1747. 
10. ASRI, Fond UM 0110, rola 22, Dosar nr. 1842, vol. 3, f. 59. 
11. ASRI, Fond UM 0110, rola 16, Dosar nr. 1747. 
12. ASRI, Fond UM 0110, rola 16, Dosar nr. 1747. 
13. ASRI, Fond UM 0110, rola 16, Dosar nr. 1747. 
14. ASRI, Fond UM 0110, rola 16, Dosar nr. 1747. 
15. ASRI, Fond UM 0110, rola 16, Dosar nr. 1747. 
16. ASRI, Fond UM 0110, rola 21, Dosar nr. 1842, vol. 3. 
17. ASRI, Fond UM 0110, rola 21, Dosar nr. 1842, vol. 3. 
18. ASRI, Fond UM 0110, rola 46, Dosar nr. 1747, f. 977. 
19. ASRI, Fond UM 0110, rola 46, Dosar nr. 1747, f. 1011. 
20. ASRI, Fond UM 0110, rola 46, Dosar nr. 1747. 
21. ASRI, Fond UM 0110, rola 22, Dosar nr. 1842. 
22. ASRI, Fond UM 0110, rola 22, Dosar nr. 1842. 
23. ASRI, Fond UM 0110, rola 16, Dosar nr. 1747. 
24. ASRI, Fond UM 0110, rola 33, Dosar nr. 2573. 
25. ASRI, Fond UM 0110, rola 16, Dosar nr. 1747. 
26. ASRI, Fond UM 0110, rola 16, Dosar nr. 1747. 
27. Naum Vasile, n. 28 decembrie 1915, Măcin, Tulcea. În anul 1941 a căzut prizonier la sovietici, fiind internat în Lagărul nr. 58. În ianuarie 1942, a fost racolat de NKVD pentru a culege informații din rândul prizonierilor români din lagăr, având conspirativul „Petrescu”. La sfârșitul lui 1942 a urmat o școală specială la Moscova fiind repartizat în Lagărul 27 Gorki, unde a fost încadrat la o școală de propagandă sovietică cu col. Fotache Gh.; slt. Vișan etc. având ca profesori pe: Zina Brîncu, Gh. Stoica etc. Naum a activat pentru recrutarea de voluntari în Divizia „Tudor Vladimirescu”, iar, în mai 1944, Dumitu Coliu l-a repartizat într-un grup de elemente condus de Sevcenco Sergiu în scopul parașutării în România, alături de cpt. sovietic Obuhov, parașutați la Bacău. Naum fiind arestat și închis până la 23 august 1944. În perioada 1957-1958, Naum era locțiitor politic la o UM din Giurgiu (n.n.). 
28. ASRI, Fond UM 0110, rola 15, Dosar nr. 1733. 
29. ASRI, Dosar nr. 1326.
30. ASRI, Fond UM 0110, rola 16, Dosar nr. 1747. 
31. ASRI, Fond UM 0110, rola 16, Dosar nr. 1747. 
32. Ion Andronache îl cunoștea pe Lukian Ivanovici Nikolai despre care afirma că este român și a ajuns ministru adjunct în Basarabia. Că înainte de război au fost colegi la Institutul Pedagogic, după care Luchian a fost repartizat în 1941 ca director de liceu la Sadovia. 
33. ASRI, Fond UM 0110, rola 16, Dosar nr. 1747. 
34. ASRI, Fond UM 0110, rola 16, Dosar nr. 1752. 
35. Cristian Troncotă, Glorie și Tragedii, Momente din istoria Serviciilor de informații și contrainformații române pe Frontul de Est (1941-1944), Editura Nemira, București, 2003, cap.: Memoriile lui Ioan Lissievici, pp. 185-186.
36. ASRI, Fond UM 0110, rola 16, Dosar nr. 1752. 
37. ASRI, Fond UM 0110, rola 16, Dosar nr. 1752. 
38. ASRI, UM 0110, rola 68, Dosar nr. 4336. 
39. Vezi pe larg Cristian Delcea, Kostyal, spionul care a creat planul Revoluției, în „Adevărul”, ediția din 27 mai 2011, disponibil pe: /adevarul.ro/news/societate/kostyal-spionul-creat-planul-revolutiei-1_50acef407c42d5a6638c2136/index.html . 
40. A se vedea și: Petre Opriș, Scurta biografie a unui spion sovietic: generalul român Ion Șerb, în „Contributors.ro”, 11 ianuarie 2016, disponibil la: https://www.contributors.ro/scurta-biografie-a-unui-spion-sovietic-generalul-roman-ion-serb/
41. ASRI, Fond UM 0110, rola 16, Dosar nr. 1747, f. 484. 
42. Orban Popescu-Tamara, n. 2 septembrie 1918, com. Criuleni, Orhei, cetățenie română, studii liceale, Domiciliul București, str. Primăverii nr. 24. 
43. ASRI, Fond UM 0110, rola 22, Dosar nr. 1843, vol. 5, f. 217 și următ. 
44. ASRI, Fond UM 0110, rola 22, Dosar nr. 1843, vol. 5, f. 217 și următ. 
45. ASRI, Fond UM 0110, rola 22, Dosar nr. 1843, vol. 5, f. 217 și următ. 
46. ASRI, Fond UM 0110, rola 22, Dosar nr. 1843, vol. 5, f. 283 și următ. 
47. ASRI, Fond UM 0110, rola 22, Dosar nr. 1843, vol. 5, f. 299. 
48. ASRI, Fond UM 0110, rola 22, Dosar nr. 1843, vol. 5. 
49. Generalul Romanov Gheorghi Pavlovici era șeful reprezentanței sovietice la București a Comandamentului Forțelor Armate Unite (CFAU) ale Tratatului de la Varșovia. 
50. Zane Gheorghe, conspirativ „Zamfir”, prof. membru al Academiei Române, născut la 11 aprilie 1897 în Galați, doctor docent în științe juridice. Era supravegheat și pentru faptul că se afla în relații apropiate cu Alexandru Bîrlădeanu (prosovietic). Gh. Zane a fost membru al PNŢ în perioada interbelică și până în anul 1947 a fost deputat, fiind responsabil al PNŢ Maniu pe întreaga Moldovă și membru în CC al PNŢ. Între 1952-1954 a fost „reținut administrativ”. Prin soția sa de origine rusă, Gh. Zane a legat în trecut prietenie cu o serie de emisari sovietici aflați în România după 23 august 1944, în special cu atașatul militar sovietic V.N. Vinogradov, își făceau concediile împreună, vizite în URSS etc. În anul 1970 fam. Zane a făcut concediul la Balaton, unde s-a întâlnit cu Vinogradov și Norsov. Acum, Vinogradov era membru corespondent al Academiei de Ştiințe a URSS, în trecut fost secretar general adjunct al Academiei URSS, în prezent (1972) secretar științific al Secției de științe Economice al Academiei URSS.
51. Drozdenko Vasili Ivanovici, n. 14 ianuarie 1924, loc. Romnî, reg. Cernigovsk, ambasador al URSS la București, sosit la post la 22 martie 1971. Absolvent al Institutului de căi ferate și al Şcolii Superioare de Partid de pe lângă PCUS, a îndeplinit funcțiile de prim-secretar al Comsomolului din Ucraina, prim-secretar al Comitetului Regional Kiev al PCUS și din 1966 până la venirea la post în România a fost secretar al CC al PCUS din Ucraina. Era membru supleant al CC al PCUS, delegat în Sovietul Suprem al URSS și al RSS Ucraina (n.n.). 
52. ASRI, Fond UM 0110, rola 27, Dosar nr. 2254. 
53. ASRI, Fond UM 0110, rola 27, Dosar nr. 2254. 
54. ASRI, Fond UM 0110, rola 42, Dosar nr. 941.
55. ASRI, Fond UM 0110, rola 14, Dosar nr. 1673. 
56. ASRI, Fond UM 0110, rola 46, Dosar nr. 1747. 
57. Groza Octavian (1923-2000) a fost numit ambasador extraordinar și plenipotențiar al R.S. România în Austria prin Decretul nr. 98/1977, București 22 aprilie 1977. Era fiu al dr. Petru Groza, fiind botezat de Octavian Goga; vezi: Ștefan Both, Copiii demnitarului Petru Groza: ambasadori și academicieni în Occident pe vremea comunismului, ediția din 30 ianuarie 2011, https://adevarul.ro/.  
58. Ambasatorul Cehoslovaciei la București Hanak Lubomir (Lumir), născut la 17 noiembrie 1924, loc. Olomane, Cehoslovacia, acreditat la 15 noiembrie 1976, înainte fusese ambasador la Cairo. Contraspionajul român l-a luat pe Hanak în lucru prin dosar personal existând suspiciunea că era „agent al organelor de securitate sovietice”. 
59. ASRI, dosar nr. 1205, vol 20, f. 41 și următ, notă din 17 mai 1979, Inspectoratul Județean Cluj, Serviciul 0110 către UM 0110 București.
60. Născută la 27 septembrie 1952, la Krezmarok, a venit în România la 15 septembrie 1978. 
61. ASRI, Fond UM 0110, rola 54, Dosar nr. 2548. 
62. Născut la 11 iulie 1942, comuna I.G. Duca în RSS Moldovenească
63. ASRI, Fond UM 0110, rola 54, Dosar nr. 2548. 
64. ASRI, Fond UM 0110, rola 54, Dosar nr. 2548. 
65. ASRI, Fond UM 0110, rola 54, Dosar nr. 2548. 
66. ASRI, Fond UM 0110, rola 54, Dosar nr. 2548. 
67. ASRI, Fond UM 0110, rola 54, Dosar nr. 2548. 
68. ASRI, Dosar nr. 1326, f. 19.